VI.

COLONELUL PONOMAREV A FOST convins cu greu să joace pocher. Spunea că nu cunoaşte jocul, ca, în general, nu admite hazardul nici măcar în glumă şi singurul joc de cărţi pe care-l ştie destul de binişor şi-i place este whist-ul. Totuşi, nu a putut să reziste rugăminţilor şi până la urmă a acceptat.

La început, partenerii i-au explicat jocul şi l-au mai corectat însă el a învăţat destul de repede regulile, şi după mai puţin de o jumătate de oră a adunat toate fişele în faţa lui.

— Asta nu-i permis! zise Anna cu o supărare comică. Măcar dacă ne-aţi fi lăsat să avem puţină emoţie.

Trei dintre oaspeţii săi, Speşnikov, colonelul şi viceguvernatorul, un neamţ cam mărginit, cuviincios şi plictisitor erau nişte oameni cu care Vera nu ştia ce să facă şi cum să-i distreze. Organizase pentru ei un whist şi-l invitase pe Gustav Ivanovici să fie al patrulea. Anna îi făcuse un semn de recunoştinţă din ochi. Şi sora ei o înţelesese. Oricine ştia că dacă Gustav Ivanovici nu ar fi jucat cărţi, s-ar fi învârtit tot timpul în jurul soţiei sale, rânjindu-şi dinţii stricaţi în capul de mort şi stricându-i bună dispoziţie.

Acum lucrurile se aranjaseră şi seara se desfăşura plăcut, plină de veselie. Acompaniat de Jenny Reiter, Vasiuciok cânta în surdină canţonete italiene şi cântece orientale de Rubinştein. Avea o voce mică, dar cu un timbru plăcut, mlădioasă şi corectă. Jenny Reiter, pianistă foarte exigentă, îl acompania totdeauna cu plăcere. De altfel, se spunea că Vasiuciok îi face curte.

Anna şedea pe canapeaua din colţ şi cocheta de zor cu husarul. Vera s-a apropiat de ei, ascultând amuzată.

— Nu, nu, te rog să nu râzi, spunea Anna, plină de veselie, uitându-se la el printre gene cu ochii ei tătăreşti, frumoşi şi provocatori. Dumneata socoţi desigur că goana nebunească în fruntea escadronului şi trecerea obstacolelor la curse e o muncă. Dar ia gândeşte-te şi la munca noastră. Acum câteva zile am terminat cu loteria de binefacere. Crezi că a fost uşor? Ptiu! Nori de fum, o mulţime de portari şi birjari pe care nici măcar nu ştiu cum îi cheamă… Şi toţi au câte o reclamaţie, câte o supărare… Şi cât e ziua de lungă, în picioare! Acum trebuie să organizăm un concert în favoarea intelectualelor sărace, după aceea, un bal pentru tineret…

— La care sper că-mi veţi acorda o mazurcă? o întrerupse Bahtinski, înclinându-se uşor şi zornăindu-şi pintenii sub fotoliu.

— Îţi mulţumesc… Dar grijă mea cea mai mare e azilul nostru. Un azil pentru copii vicioşi…

— Aha, înţeleg. Trebuie să fie ceva foarte nostim.

— Încetează! Cum nu ţi-e ruşine să râzi de astfel de lucruri? Ştii care e nenorocirea noastră? Vrem să dăm un adăpost copiilor nefericiţi, plini de vicii ereditare sau dobândite din exemple proaste. Vrem să le dăm căldură, să-i mângâiem…

— Aha!

— Să facem din ei fiinţe morale, să le trezim în suflet conştiinţa datoriei… Mă-nţelegi? Şi iată că-n fiecare zi sunt aduşi sute şi mii de copii, însă niciunul dintre ei nu e vicios! Dacă întrebi pe părinţi de ce viciu suferă odrasla, se simt chiar jigniţi. Aşa că azilul a fost inaugurat, s-a făcut sfeştania, totul e gata, dar nu are nici un pensionar. Îţi vine să oferi un premiu pentru fiecare copil vicios adus la azil.

— Anna Nikolaevna, o întrerupse husarul cu un ton serios şi insinuant. Ce să mai daţi premiu? Luaţi-mă pe mine, gratuit. Pe cuvânt de onoare că n-o să găsiţi nicăieri un copil mai vicios.

— Astâmpără-te! Cu dumneata nu se poate discuta serios, zise Anna, cu ochi strălucitori, izbucnind în râs şi rezemându-se de speteaza canapelei.

Prinţul Vasâli Lvovici stătea la o masă rotundă, mare şi arăta surorii sale, lui Anosov şi cumnatului său un album umoristic, cu desene făcute chiar de el. Toţi patru râdeau în hohote şi, treptat, cei ce nu jucau cărţi se adunară în jurul lor.

Albumul părea să fie o completare, o ilustrare a povestirilor satirice ale prinţului Vasâli. El arăta, de pildă, cu calmul său neclintit: „Istoria aventurilor galante ale bravului general Anosov în Turcia, în Bulgaria şi prin alte ţări „ „Aventurile prinţului Nikolai Bulat-Tuganovski la Monte-Carlo” etc.

— Acum, domnilor, veţi vedea o scurtă descriere a vieţii iubitei noastre surori, Ludmila Lvovna, zise, aruncând surorii sale o privire amuzată. Partea întâi – copilăria. „Copilul creştea şi i s-a dat numele de Limă.:

Pe fila din album era desenată intenţionat copilăreşte o fetiţă din profil, dar cu amândoi ochii; în loc de picioare, avea două beţişoare ieşite de sub fusta şi mâinile desfăcute în lături.

— Nu mi-a spus nimeni niciodată Limă, zise, râzând, Ludmila Lvovna.

— Partea a doua. Prima dragoste. Un elev al şcolii de cavalerie stă în genunchi şi-i citeşte Limei o poezie compusă chiar de el. Poezia are în ea adevărate perle:

Piciorul tău fermecător, Al pasiunii dar îmbătător!

Iată şi piciorul cu pricina.

Iar aici, elevul-ofiţer o înduplecă pe nevinovata Limă să fugă cu el din casa părintească. Aici e fugă. Iar dincoace – episodul critic: Tatăl mânios îi ajunge din urmă pe fugari. Elevul-ofiţer, fricos, aruncă toată vina pe seama Limei.

O oră ai pierdut, cu nasul în oglindă Şi uite că acum suntem încercuiţi…

Descurcă-te cum ştii, iubita mea, Că eu şterg putina…

După povestea Limei, urmă altă: „Prinţesa Vera şi telegrafistul îndrăgostit”.

— Deocamdată, vedeţi acest poem emoţionant, ilustrat, doar în peniţă şi creioane colorate, explică Vasâli Lvovici, foarte serios. Textul este abia în pregătire.

— E ceva nou. Asta n-am mai văzut-o până acum, a zis Anosov.

— Ultima ediţie. Cel mai nou succes de librărie.

Vera l-a atins uşor pe umăr cu mâna, spunându-i:

— Mai bine lasă!

Dar Vasâli Lvovici, fie că nu auzise cuvintele ei, fie că nu le dădu importanţă, continuă:

— Începutul datează din vremuri preistorice. Într-o minunată zi de mai, o fată, pe nume Vera, primeşte cu poşta o scrisoare, având pe plic doi porumbei cioc în cioc. Iată scrisoarea, iată şi porumbeii.

Scrisoarea cuprinde o pasionată declaraţie de dragoste, scrisă contrar tuturor regulilor de ortografie. Începe aşa: „Frumoasă Blondă, tu, care… marea de flăcări ce clocoteşte în pieptul meu. Privirea ta, ca un şarpe veninos, s-a înfipt în sufletul meu sfâşiat” şi aşa mai departe. La sfârşit, o semnătură modestă: „Că gen de armă sunt telegrafist sărac, dar sentimentele mele sunt demne de milordul Georg. Nu îndrăznesc să-mi dezvălui numele complet, căci e prea necuviincios. Semnez numai cu iniţialele: P. P. J. Vă rog să-mi răspundeţi la poste-restant.” Aici puteţi să vedeţi, domnilor, şi portretul telegrafistului, executat într-un mod foarte reuşit cu creioane colorate.

Inima Verei este străpunsă (iată inima, iată săgeata)! Dar ca o fată virtuoasă şi binecrescută ce e, arată scrisoarea onorabililor sai părinţi, precum şi frumosului tânăr Vasea Şein, prieten din copilărie şi logodnicul ei. Aici este ilustraţia. Desigur că la desene se vor adăuga cu timpul explicaţii în versuri.

Plângând amarnic, Vasea Şein îi restituie Verei inelul de logodnă. „O, nu vreau să stau în calea fericirii tale, îi spune el, dar te implor să nu faci imediat pasul hotărâtor. Chibzuieşte, controlează-te şi controlează-l şi pe el. Tu eşti un copil, nu cunoşti viaţa şi zbori ca un fluture atras de lumini sclipitoare. Dar, vai, eu cunosc lumina asta rece şi făţarnică. Să ştii că telegrafiştii sunt simpatici, dar perfizi. Cu frumuseţea lor trufaşă şi cu sentimentele lor false ispitesc, desfătându-se, victima lipsită de experienţă şi apoi îşi bat joc de ea în chipul cel mai crunt.”

Trec şase luni. În viitoarea valsului vieţii, Vera îl dă uitării pe admiratorul ei şi se mărită cu frumosul tânăr Vasea, dar telegrafistul nu o uită. Iată-l travestit în coşar şi mânjit cu funingine, cum pătrunde în budoarul prinţesei Vera. După cum vedeţi, urmele a cinci degete şi două buze au rămas pretutindeni: pe covoare, pe perne, pe tapete şi chiar pe parchet.

Iată-l îmbrăcat în ţărancă, muncind în bucătăria noastră ca spălătoare de vase. Dar simpatia excesivă a bucătarului Luka îl face s-o ia la goană.

Iată-l în casa de nebuni. Iar acum s-a călugărit. Dar continuă să-i trimită în fiecare zi Verei scrisori pasionate. Şi hârtia e plină de pete de cerneală în locul unde cad lacrimile lui.

În cele din urmă îşi dă sufletul, dar înainte de moarte porunceşte să se predea Verei doi nasturi de la uniformă lui de telegrafist şi un flacon de parfum plin cu lacrimile sale…

— Domnilor, cine mai doreşte ceai? întrebă Vera Nikolaevna.