VII.

AMURGUL LUNG DE TOAMNĂ ERA pe sfârşite; ultima geană roşietică, abia întrezărită la orizont, se stinsese şi ea, strivită între un nor ameninţător şi pământ. Copacii, pământul şi cerul nu se mai vedeau. Numai deasupra capului, stele mari clipeau din gene în noaptea întunecoasă şi raza albastră a farului se ridică drept în sus, ca o coloană subţire, ce părea că se zdrobeşte de bolta întunecoasă, împroşcând-o cu un cerc de lumini palide şi ceţoase. Fluturii de noapte se izbeau de căpăcelele de sticlă ale lumânărilor. Întunericul şi răcoarea nopţii Sporeau mirosul florilor de tabac din grădiniţă.

Speşnikov, viceguvernatorul şi colonelul Ponomarev plecaseră demult, făgăduind să trimită trăsura după comandantul pieţei când vor ajunge la staţia de tramvai. Ceilalţi oaspeţi şedeau pe terasă. În ciuda împotrivirii sale, surorile l-au silit pe generalul Anosov să-şi îmbrace mantaua şi i-au învelit picioarele cu un pled gros. În faţa lui se afla o sticlă cu vinul său preferat – Pommard roşu – iar Vera şi Anna şedeau alături, înconjurându-l cu grija lor afectuoasă; îi umileau mereu paharul cu vinul uleios şi rubiniu, îl serveau cu Drânză, îi ofereau chibriturile. Bătrânului comandant al pieţei i se închideau ochii de plăcere.

— Mda… Toamnă, toamnă, toamnă, zicea bătrânul uitându-se la flacăra luminării şi clătinând îngândurat din cap. Toamnă. E timpul să mă duc şi eu. Şi ce păcat! Abia au început zilele frumoase. Mda, să tot stai aici, pe malul mării, în linişte şi pace…

— Bunicule, de ce n-ai rămâne la noi? îl întrebă Vera.

— Nu se poate, draga mea, nu se poate. Slujba-i slujba… Mi s-a terminat concediul… Şi ce bine ar fi fost! Ia uite ce plăcut miros trandafirii… Se simte tocmai de aici. Vara, pe căldură, nu se simte decât parfumul florilor albe de salcâm şi acelea miros a bomboane.

Vera scoase dintr-un vas doi boboci de trandafir – unul roz, celălalt carmin şi îi înfipse în butoniera mantalei generalului.

— Îţi mulţumesc, Verocika. Anosov îşi înclină capul spre gulerul mantalei, mirosi florile şi pe buze îi flutură deodată un zâmbet blând, de bătrân.

— Îmi amintesc că o dată am ajuns la Bucureşti, unde am fost încartiruiţi. Într-o zi, mergând pe stradă, am simţit un parfum puternic de trandafiri. M-am oprit locului şi ce să vezi? Jos, între doi soldaţi, stătea un minunat flacon de cristal cu ulei de trandafir. Cei doi apucaseră să-şi ungă cu el cizmele şi închizătorile puştilor. „Ce aveţi în sticlă?” i-am întrebat eu. „Ia, un ulei, acolo, înălţimea-voastră. L-am băgat în mâncare, dar nu merge, te arde pe gât. Da’ miroase tare frumos.” Am cumpărat flaconul cu o rublă şi au fost foarte încântaţi. Mai era plin doar pe jumătate, dar după cât e de scumpă esenţa asta cred că valora cel puţin două sute da ruble. Apoi ei au adăugat: „Am mai găsit, înălţimea-voastră, nişte mazăre turcească, da’ oricât am fiert-o, nu se-nmoaie”. Era cafea. Le-am spus: „Asta-i bună numai pentru turci. Nu merge pentru ostaşi!” Mai găsiseră şi nişte opiu, pe care, din fericire nu-l mâncaseră. Am văzut tabletele călcate, înfundate în noroi.

— Bunicule, spune-mi sincer, îl rugă Anna, în timpul bătăliilor ţi-era frică ori nu?

— Ciudat fel de a întreba, Annecika, ţi-era frică ori nu… Nici vorbă că mi-era frică! Să nu-l crezi pe cel ce-ţi spune că nu se teme şi că şuierul gloanţelor e pentru el muzica cea mai dulce. Omul acela e sau un nebun, sau un lăudăros. Toţi se tem. Numai că unii se pierd cu firea, iar alţii pot să se stăpânească. Teama nu dispare, dar pe măsură ce te obişnuieşti, creşte şi puterea de stăpânire. Aşa se nasc eroii şi vitejii. Asta e. Dar o dată m-am speriat atât de tare, că era cât p-aci să mor de spaimă.

— Povesteşte-ne, bunicule, îl rugară surorile, într-un glas.

Şi astăzi ascultau istorisirile lui Anosov cu acelaşi entuziasm ca în frageda lor copilărie. Anna îşi aşeză, ca un copil, coatele pe masă, sprijinindu-şi bărbia în palme. Felul lui sfătos şi simplu de a povesti avea un farmec deosebit. Până şi frazele.pe care le folosea în istorisirea amintirilor sale de război aveau în ele ceva ciudat, stângaci, oarecum livresc, de parcă ar fi povestit după un şablon străvechi şi drag.

— Povestea e foarte scurtă, spuse Anosov. S-a întâmplat la Şipca, iarna, după ce am fost lovit la cap. Locuiam patru inşi într-un bordei. Atunci s-a petrecut cu mine lucrul acela înfricoşător. Când m-am sculat într-o dimineaţă, mi-am zis că eu nu mai sunt Iakov, ci Nikolai, şi gândul ăsta nu-mi ieşea de loc din minte. Mi-am dat seama că sunt pe cale să înnebunesc, am urlat să mi se aducă apă, mi-am turnat-o pe cap şi mi-am venit în fire.

— Îmi închipui că aţi avut acolo mare succes la femei, Iakov Mihailov, zise pianista Jenny Reiter. Cred că-n tinereţe aţi fost foarte frumos.

— O, bunicul nostru e şi acum frumos! exclamă Anna.

— Frumos n-am fost niciodată, zise Anosov, zâmbind liniştit. Dar m-au plăcut şi pe mine femeile. Tot la Bucureşti mi s-a întâmplat ceva foarte emoţionant. Când am intrat în oraş, în bucuria lor, locuitorii ne-au primit cu salve de tun, din care pricină s-au spart multe geamuri. Au scăpat numai ferestrele pe pervazul cărora era pus un pahar cu apă. Cum am aflat asta? Iată cum. Când am ajuns în casa unde eram încartiruit, am văzut pe fereastră o colivie scundă. Pe colivie se afla un vas mare de cristal, cu apă curată, în care înotau nişte peştişori aurii, iar în mijlocul lor şedea, liniştit, un canar. M-a mirat să văd un canar în apă, dar când m-am uitat mai bine, am băgat de seamă că fundul vasului era tare bombat spre interior, aşa încât canarul putea să intre şi să şadă în voie acolo. Mi-am zis atunci că nu am de loc spirit de observaţie.

În casă am dat de o bulgăroaică tare drăguţă. I-am prezentat ordinul de încartiruire şi am întrebat-o cum de-i rămăseseră geamurile întregi după salvele de tun, iar ea mi-a explicat că din pricina apei şi mi-a arătat şi cum intră canarul sub vas. Pe vremea aceea nu eram de loc perspicace! … Şi cum stăteam eu aşa de vorbă cu ea, privirile ni s-au întâlnit, între noi a scăpărat parcă o scânteie electrică şi am simţit că m-am îndrăgostit de ea cu pasiune.

Bătrânul a tăcut şi a sorbit câteva înghiţituri de vin.

— Dar până la urmă v-aţi declarat unul altuia dragostea? a întrebat pianista.

— Hm… Desigur că ne-am declarat… Dar fără cuvinte. Iată cum s-au petrecut lucrurile…

— Bunicule, sper că n-o să ne faci să roşim? zise Anna, rizând şăgalnic.

— Nu, nu, povestea noastră de dragoste a fost cât se poate de cuviincioasă. Vedeţi, în toate oraşele în care ne opream existau tot felul de reguli şi restricţii, dar la Bucureşti am fost primiţi cu o neobişnuită căldură şi ospitalitate. Când am început într-o seară să cânt la vioară, fetele din vecini s-au gătit numaidecât şi au venit să joace. Apoi asta s-a transformat în obicei.

O dată, pe când fetele jucau la lumina lunii, în curte, am intrat în tinda casei unde se ascunsese mica mea bulgăroaică. Văzându-mă, fata s-a prefăcut că alege nişte petale uscate de trandafiri, pe care, în treacăt fie zis, locuitorii de acolo le strâng cu duiumul, dar eu am cuprins-o în braţe, am strâns-o la piept şi am sărutat-o de câteva ori.

De atunci, ori de câte ori se ivea luna, mă grăbeam la iubita mea şi uităm de toate grijile de peste zi. Iar când a trebuit să părăsim locurile acelea, am jurat amândoi că ne vom purta dragoste veşnică şi ne-am luat rămas bun pentru totdeauna.

— Asta e tot? întrebă, dezamăgită, Ludmila Lvovna.

— Ce-ai fi vrut să fie mai mult? răspunse generalul.

— Vă rog să mă iertaţi, dar asta nu a fost dragoste, ci doar o simplă aventură a unui ofiţer în campanie.

— Nu ştiu, draga mea, zău că nu ştiu dacă a fost dragoste ori altceva…

— Nu, zău… spuneţi-ne: n-aţi iubit niciodată cu o dragoste adevărată? Ştiţi, o dragoste care… cum să zic… într-un cuvânt… o dragoste sfântă, curată, veşnică… nepământeasca… Aşa n-aţi iubit?

— Nu ştiu ce să răspund, zise, încurcat, bătrânul, ridicându-se din fotoliu. Pesemne că n-am iubit aşa. La început nu aveam niciodată timp: tinereţe, chefuri, cărţi, război… Părea ca viaţa, tinereţea şi sănătatea nu se vor sfârşi nicicând. Şi mai târziu, m-am pomenit deodată că sunt o ruină… Şi acum, gata, Verocika, nu mă mai ţineţi. Plec… Husarule, s-a întors el spre Bahtinski, noaptea e caldă, hai să mergem în întâmpinarea trăsurii.

— Vin şi eu cu dumneata, bunicule, zise Vera.

— Şi eu, sări Anna.

Înainte de a pleca, Vera s-a apropiat de soţul ei şi i-a spus încet:

— Du-te şi vezi… în sertarul biroului meu e o cutie roşie, şi înăuntru, o scrisoare. Citeşte-o.