XI.

VERA NIKOLAEVNA NU CITEA niciodată ziarele, în primul rând, fiindcă nu voia să-şi murdărească mâinile, iar în al doilea rând, pentru că nu pricepea limbajul folosit în ele.

Dar soarta a vrut să pună mâna pe ziar şi să-i cadă privirea tocmai pe coloana în care scria: „O moarte misterioasă. Ieri seară pe la ora şapte, s-a sinucis G. S. Jeltkov, funcţionar la Camera de control. Potrivit concluziilor la care au ajuns cercetările judiciare gestul lui se datoreşte faptului că a sustras şi a cheltuit banii statului. Aşa afirmă cel puţin sinucigaşul în scrisoarea pe care a lăsat-o. Deoarece, în urma declaraţiilor martorilor, s-a stabilit că şi-a luat viaţa din proprie voinţă, s-a renunţat la autopsie”

Vera se gândea: „Cum de am presimţit eu asta? Cum de am presimţit tocmai deznodământul acesta tragic? Şi ce a fost asta? Dragoste ori nebunie?”

Întreaga zi s-a plimbat prin grădină de flori şi prin livadă. Neliniştea care o cuprindea tot mai mult clipă de clipă nu-i dădea pace. Toate gândurile îi erau ţintuite de omul necunoscut pe care nu-l văzuse niciodată şi era puţin probabil să-l mai vadă cândva, pe acest ridicol Pe-Pe-Je.

„Cine ştie, poate că prin viaţa ta a trecut tocmai dragostea adevărată, plină de abnegaţie şi-a amintit ea de vorbele lui Anosov.

Pe la ora şase, a venit poştaşul. De data aceasta, Vera Nikolaevna a recunoscut scrisul lui Jeltkov şi a desfăcut plicul cu o duioşie la care nu s-ar fi aşteptat.

Iată ce scria: „Nu sunt de vină, Vera Nikolaevna, că Dumnezeu a vrut să-mi trimită, ca o fericire imensă, dragostea pentru dumneavoastră. Nimic nu mă interesează în viaţa asta: nici politica, nici ştiinţa, nici filosofia, nici fericirea viitoare a oamenilor, Pentru mine, întreaga mea viaţă sunteţi dumneavoastră. Abia acum îmi dau seama că într-un fel oarecare am pătruns supărător în viaţa dumneavoastră. Vă rog să mă iertaţi, dacă puteţi. Astăzi plec, Nu mă voi mai întoarce niciodată şi nimic nu vă va mai aminti de mine.

Vă sunt nespus de recunoscător chiar şi numai pentru faptul că existaţi, Mi-am analizat sentimentele. Nu este vorba de o boală, nici de ideea fixă a unui maniac, ci de dragostea cu care Dumnezeu a vrut, nu ştiu de ce, să mă răsplătească.

Nu-i nimic dacă am fost ridicol în ochii dumneavoastră sau ai fratelui dumneavoastră. Plec, spunând cu înflăcărare: „Sfinţească-se numele tău”.

Acum opt ani v-am văzut într-o lojă la circ şi mi-am spus din prima clipă: o iubesc fiindcă nu există pe lume nimic asemănător, nimic mai frumos – nici animal, nici floare, nici stea, nici un om mai minunat şi mai gingaş decât dânsa. Dumneavoastră întruchipaţi întreaga frumuseţe a pământului.

Gândiţi-vă, ce puteam să fac? Să fug într-alt oraş? Oricum, inima mea ar fi fost totdeauna lângă dumneavoastră, la picioarele dumneavoastră. Fiecare clipă a zilei ar fi fost plină de gânduri, de visuri legate de dumneavoastră… de un dulce delir. Mi-e foarte ruşine şi roşesc, gândindu-mă la brăţara mea prostească. Ce să fac? Am greşit. Îmi închipui ce impresie a produs ea asupra oaspeţilor dumneavoastră.

Peste zece minute plec. Mai am de lipit timbrul şi de aruncat scrisoarea la cutie, ca să nu las asta pe seama nimănui. Vă rog să ardeţi scrisoarea. Şi eu am aprins focul în sobă şi arunc în flăcări tot ceea ce am avut mai de preţ în viaţă: batista dumneavoastră, pe care mărturisesc că am furat-o. Aţi uitat-o pe un scaun la balul de la Cercul nobilimii. Ard şi bileţelul trimis de dumneavoastră – o, de câte ori l-am sărutat – prin care mi-aţi interzis să vă mai scriu. Ard programul unei expoziţii de pictură pe care l-aţi ţinut cândva în mina şi, înainte de a ieşi, l-aţi uitat pe un scaun… S-a sfârşit. Am tăiat toate punţile şi totuşi cred, ba sunt chiar convins că nu mă veţi uita. Dacă vă veţi aminti de mine – ştiu că sunteţi foarte muzicală, de cele mai multe ori v-am văzut la cvartetele lui Beethoven – aşadar, dacă vă veţi aminti de mine – cântaţi sau porunciţi să se cânte sonata în Re-major Nr 2, op. 2.

Nu ştiu cum să închei scrisoarea. Vă mulţumesc din suflet, unica mea bucurie, unica mea mângâiere, unicul meu gând. Să vă dea Dumnezeu fericire şi nici o deşertăciune lumească să nu tulbure minunatul dumneavoastră suflet.

Vă sărut mâinile.

G. S. J”

Vera s-a dus la soţul ei cu ochii roşii, cu buzele umflate de plâns şi i-a spus, întinzându-i scrisoarea:

— Nu vreau să-ţi ascund nimic, dar simt că în viaţa noastră a intervenit ceva îngrozitor. Probabil că tu şi Nikolai Nikolaevici aţi făcut ceva… ce nu se cade.

Prinţul Şein a citit scrisoarea cu atenţie, a împăturit-o cu grijă şi a spus după o lungă tăcere:

— Nu mă îndoiesc de sinceritatea acestui om, ba mai mult chiar, nu îndrăznesc să analizez sentimentele lui faţă de tine.

— A murit? întreba Vera.

— Da, a murit. Pot să-ţi spun că te-a iubit şi nu a fost câtuşi de puţin nebun. L-am privit cu atenţie, am urmărit fiecare mişcare a lui, fiecare expresie a feţei sale. Viaţa pentru el nu exista fără tine. Simţeam că văd o suferinţă uriaşă din pricina căreia oamenii mor şi aproape chiar am înţeles că am în faţa mea un mort. Nu ştiam, Vera, cum să mă port, ce să fac. Înţelegi?

— Spune, Vaşenka, îl întrerupse ea: te-ar durea dacă m-aş duce în oraş să-l văd?

— Nu, Vera. Te rog, du-te. Aş fi venit şi eu, dar Nikolai a stricat totul. Mi-e teamă că n-o să mă simt la largul meu.