XII.

VERA NIKOLAEVNA PORUNCI vizitiului să oprească trăsura cu două străzi mai înainte de Luteranskaia. Găsi destul de uşor apartamentul lui Jeltkov. Îi deschise o femeie bătrână cu ochii cenuşii, foarte grasă, pe nas cu ochelari cu ramă de argint. Şi întrebă că şi în ajun:

— Pe cine căutaţi?

— Pe domnul Jeltkov.

Pesemne că îmbrăcămintea ei, pălăria, mănuşile şi tonul oarecum autoritar produseră o puternică impresie asupra proprietăresei, care începu să-i dea amănunte:

— Poftiţi, poftiţi, prima uşă la stânga, dar acolo… acum… ne-a părăsit atât de curând. Ei şi ce-i dacă a cheltuit banii statului? Ar fi putut să-mi spună mie. Vă închipuiţi ce avere am dacă închiriez camere burlacilor. Dar vreo şase-şapte sute de ruble tot aş fi adunat ca să-i depun pentru el. Dacă aţi şti ce om minunat a fost, doamnă! De opt ani locuieşte la mine şi nu mi se părea că-i chiriaş, ci mai degrabă că-i copilul meu.

În antreu era un scaun şi Vera se lăsă pe el.

— Sunt o prietenă a răposatului dumneavoastră chiriaş, zise ea, rostind rar cuvintele. Povestiţi-mi ceva despre ultimele clipe ale vieţii sale. Spuneţi-mi ce a făcut şi ce a vorbit.

— Au venit la el doi domni şi au stat foarte mult de vorbă. Mi-a spus că i s-a oferit un loc de administrator la o moşie, apoi domnul Eji a dat fuga la telefon şi s-a întors tare vesel. Cei doi domni au plecat, iar el s-a apucat de scris. După aceea s-a dus şi a aruncat scrisoarea la cutie, iar puţin mai. Târziu am auzit un pocnet, ca şi cum ar fi tras cineva cu un revolver de copii. N-am luat în seamă zgomotul. Pe la ora şapte avea obiceiul să bea ceai. Lukeria, servitoarea noastră, i-a bătut în uşă, însă el n-a răspuns. Atunci a mai bătut de câteva ori, dar zadarnic. Când am forţat uşa, l-am găsit mort.

— Povestiţi-mi ceva de brăţară, o rugă Vera Nikolaevna.

— Ah, da, brăţara. Uitasem. De unde ştiţi de ea? înainte de a scrie scrisoarea, a venit la mine şi m-a întrebat: „Sunteţi catolică?” I-am spus că da. Atunci a zis: „La voi exista un obicei frumos – chiar aşa a spus „un obicei frumos” – să atârnaţi la icoana Maicii Domnului inele, coliere, felurite daruri. Dacă v-aş ruga, aţi atârna brăţara aceasta la icoană?” Eu i-am făgăduit s-o fac.

— Aş putea să-l văd? întrebă Vera.

— Poftiţi, poftiţi, doamnă. Prima uşă la stânga. Au vrut să-l ducă astăzi la morgă, dar are un frate care a căpătat autorizaţie să-l înmormânteze creştineşte. Poftiţi, poftiţi.

Vera făcu un efort şi deschise uşa. În odaie mirosea a tămâie şi ardeau trei luminări de ceară. Jeltkov era întins pe masă. Capul îi stătea mai jos decât corpul. Cineva îi pusese o perniţă mică şi moale, de parcă unui cadavru nu i-ar fi fost totuna. Pe faţa lui se citea o demnitate profundă şi buzele zâmbeau cu seninătate, ca şi cum înainte de a-şi fi dat suflarea ar fi aflat o taină mare şi minunată, care l-ar fi împăcat deodată cu toată viaţa lui pământeană. Ea îşi aminti că văzuse aceeaşi expresie de împăcare pe măştile mortuare ale unor oameni care suferiseră nespus de mult ca, de pildă, Puşkin şi Napoleon.

— Vreţi să ies din odaie, doamnă? a întrebat-o bătrâna, cu un ton foarte familiar.

— Da, o să vă chem pe urmă, răspunse Vera şi scoase numaidecât din buzunarul lateral al bluzei un trandafir mare şi roşu, ridică puţin cu mâna stânga capul mortului şi cu mâna dreaptă îi puse floarea sub căpătâi. În clipa aceea înţelese că iubirea pe care o visează orice femeie trecuse pe lângă ea. Îşi amintea cuvintele generalului Anosov despre o dragoste ce iese din comun, veşnică şi acum cuvintele lui i se păreau aproape profetice. Apoi dădu deoparte părul de pe fruntea mortului, îi strânse cu putere tâmplele în palme şi-l sărută îndelung, prieteneşte, pe fruntea umedă şi rece.

La plecare, proprietăreasa îi zise pe un ton mieros, de poloneză:

— Văd că nu sunteţi ca alţii şi nu aţi venit numai din curiozitate. Înainte de a muri, răposatul mi-a spus: „Dacă se va întâmpla să mor şi va veni o doamnă să mă vadă, spune-i că cea mai frumoasă bucată a lui Beethoven este…” mi-a şi scris pe o bucată de hârtie, ca să nu uit… Iată…

— Arătaţi-mi, zise Vera Nikolaevna, izbucnind în plâns. Vă rog să mă iertaţi, sunt atât de impresionată de moartea lui, că nu mă pot stăpâni.

Şi citi cuvintele aşternute cu scrisul pe care-l cunoştea de mult: „L. Van Beethoven, Son. Nr. 2, op. 2, Largo Appassionato.”