XIII

VERA NIKOLAEVNA S-A ÎNTORS acasă, târziu seara şi s-a bucurat că nu i-a găsit nici pe soţul, nici pe fratele ei.

În schimb, o aştepta pianista Jenny Reiter şi, emoţionată de ceea ce văzuse şi auzise, Vera alergă la ea şi exclamă, sărutându-i mâinile mari şi frumoase:

— Jenny, scumpa mea, te rog să cânţi ceva pentru mine. Apoi ieşi numaidecât din cameră şi se aşeză pe banca din grădină. Nu se îndoia nici o clipă că Jenny va cânta tocmai pasajul acela din sonata a doua despre care scrisese mortul cu numele caraghios de Jeltkov.

Chiar aşa se şi întâmpla. De la primele acorduri recunoscu bucata aceasta, unică prin profunzimea ei. Şi sufletul ei părea că se dedublează. Se gândea că trecuse pe lângă ea o dragoste mare, care se naşte numai o dată la o mie de ani. Îşi amintea de cuvintele generalului Anosov şi se întreba pentru ce o silise Jeltkov să asculte, fără voia ei, tocmai această bucată de Beethoven. Iar în minte i se închegau cuvinte, care se potriveau atât de bine cu muzică, de parcă ar fi fost strofe ce se încheiau cu vorbele: „Sfinţească-se numele tău”.

„O să-ţi arăt în sunete gingaşe o viaţă care s-a osândit cu supunere şi bucurie la chinuri, suferinţe şi moarte. Nici o tânguire, nici un reproş n-am cunoscut, după cum n-am cunoscut nici durerea mândriei jignite. În faţa ta n-am fost decât rugăciune: „Sfinţească-se numele tău”.

Da, prevăd suferinţă, sânge şi moarte. Cred că trupului îi vine greu să se despartă ide suflet, dar, Minunea mea, laudă ţie, lauda înflăcărată şi dragoste fără cuvinte. „Sfinţească-se numele tău”.

Îmi amintesc de fiecare pas al tău, de privirea ta, de zâmbetul tău, de foşnetul paşilor tăi. Ultimele mele amintiri sunt învăluite într-o tristeţe dulce, tristeţe calmă şi minunată. Dar n-o să-ţi pricinuiesc durere. Plec singur, în tăcere, aşa cum au vrut-o Dumnezeu şi soarta: „Sfinţească-se numele tău”.

În ceasul trist înainte de moarte mă rog numai ţie. Viaţa ar fi putut fi frumoasă şi pentru mine. Dar nu cârti, biată inimă, nu cârti. Sufletul meu cheamă moartea, dar inima mi-e plină de laude pentru tine: „Sfinţească-se numele tău”.

Nici tu, nici oamenii din jurul tău, nimeni nu ştie cât eşti de minunată. Bate ceasul. E timpul. Murind, în trista clipă a despărţirii de viaţă, chit totuşi: „slavă ţie!”.

Iat-o că vine, moartea care împacă totul, iar eu spun: „slavă ţie!”

Prinţesa Vera îmbrăţişă trunchiul unui salcâm, îşi lipi obrazul de el şi plânse. Copacul se clătină uşor. Frunzele foşniră în adierea vântului, de parcă i-ar fi împărtăşit durerea. Stelele tabacului alb din grădină îşi risipiră cu şi mai multă dărnicie parfumul… Iar muzică fără seamăn, supunându-se parcă durerii ei, urmă: „Linişteşte-te, draga mea, linişteşte-te, linişteşte-te. Îţi aminteşti de mine? îţi aminteşti, da? Doar tu eşti singura şi cea de pe urmă dragoste a mea. Linişteşte-te, sunt cu tine. Gândeşte-te la mine şi voi fi alături de tine, pentru că ne-am iubit doar o clipă, dar pe veci. Îţi aminteşti de mine? îţi aminteşti? îţi aminteşti? îţi simt lacrimile. Linişteşte-te. Somnul mi-e atât de dulce, atât de dulce, atât de dulce!”

După ce isprăvi de cântat, Jenny Reiter ieşi din casă şi, văzând-o pe prinţesa Vera pe bancă, cu faţa scăldata în lacrimi, o întrebă:

— Ce s-a întâmplat?

Vera, cu ochii umezi, o sărută tulburată şi plină de nelinişte, pe faţă, pe buze şi pe ochi şi-i răspunse:

— Nimic! M-a iertat. Acum e totul bine.

SFÂRŞIT