IV

AFARĂ NOAPTEA ERA AŞA DE ÎNTunecoasă şi de nepătruns, încât la început Romaşov fu nevoit să-şi găsească drumul bâjbâind ca orbii. Picioarele, încălţate cu galoşi uriaşi, i se înfundau adânc în noroiul cleios ca o peltea şi abia ieşeau anevoie, plescăind lung. Uneori, câte un galoş i se împotmolea atât de tare, de-i rămânea piciorul afară şi era nevoit să se cumpănească numai într-un picior, iar cu celălalt să-şi dibuiască în beznă şi la întâmplare încălţămintea pierdută.

Târguşorul părea mort şi nici măcar câinii nu lătrau. Pe alocuri, de la ferestrele caselor joase şi albe răzbeau raze de lumina ceţoasa, care cădeau pieziş în fâşii drepte şi lungi pe pământul lucios, galben-cafeniu. Totuşi, gardurile jilave şi năclăite de-a lungul cărora mergea Romaşov, scoarţa uda a plopilor bătrâni şi glodul de pe drum, toate răspândeau o mireasmă puternică şi îmbătătoare, primăvăratică, ce te înviora, dându-ţi parcă puteri noi. Până şi vântul mare ce răbufnea vijelios pe străzi sufla ca primăvara, năvalnic şi zbenguindu-se sprinţar, înfiorat.

În faţa casei unde locuiau Nikolaevii, sublocotenentul se opri o clipă, prada slăbiciunii şi nehotărârii… Ferestrele mici erau acoperite cu perdele groase cafenii, prin care se ghicea o lumină egală şi vie. Într-un loc perdeaua se îndoise, lăsând o crăpătură îngusta. Romaşov îşi lipi capul de geam, foarte tulburat, căutând să-şi ţină răsuflarea, ca şi cum cei din odaie ar fi putut să-l audă.

Zări faţa şi umerii Alexandrei Petrovna care şedea cu spatele uşor încovoiat pe canapeaua de rips verde, binecunoscuta ofiţerului. Atitudinea ei, mişcările uşoare ale trupului, cât şi capul foarte plecat arătau că lucra ceva.

Deodată, se îndrepta, ridica fruntea şi oftă adânc… Buzele i se mişcară… „Ce-o fi spunând? gândi Romaşov, uite-o că zâmbeşte… Ce ciudat e să priveşti pe fereastra un om care vorbeşte şi să nu-l auzi!”

Zâmbetul i se şterse pe neaşteptate de pe Faţa şi fruntea i se încreţi. Buzele prinseră iar să se mişte repede, cu o expresie stăruitoare, apoi alt surâs şăgalnic şi batjocoritor îi lumină chipul. Pe urma dădu încetişor din cap, de parc-ar fi negat ceva… „Poate că-i vorba de mine?” îşi zise cu sfială Romaşov.

Femeia asta tânără la care se uita ca la un scump tablou viu, de mult ştiut, răspândea în juru-i un fel de seninătate curata şi liniştita care-l cuprindea şi pe el. „Surocika”, murmura Romaşov cu duioşie…

Alexandra Petrovna lăsă lucrul şi, ridicând capul îşi întoarse repede privirea îngrijorata spre fereastră. Romaşov crezu că se uita drept în ochii lui. Inima i se strânse şi-i îngheţa de frica… Sari ars, ascunzându-se după un colţ ai zidului. O clipă se ruşina, cât pe ce să se întoarcă acasă, dar se stăpâni şi, deschizând portiţa grădinii, se îndrepta spre bucătărie.

În timp ce ordonanţa Nikolaevilor îi scotea galoşii plini de glod şi-i curăţa cizmele cu o cârpă, iar el îşi ştergea cu batista ochelarii ce se aburiseră la căldură, apropiindu-i de fiecare dată de ochii lui de miop, se auzi din salon glasul sonor al Alexandrei Petrovna:

— Stepan, a venit cineva cu vreun ordin?

„Înadins întreabă! gândi sublocotenentul, chinuindu-se singur. Doar ştie că vin totdeauna pe la ora asta.”

— Nu… eu sunt, Alexandra Petrovna! strigă el prin uşa, cu o voce nefirească.

— A! Romocika! Ei, poftim intra… intra! Ce-ai încremenit acolo? Volodea, a venit Romaşov!

Ofiţerul intra, tulburat, plecându-se sfios şi frecându-şi mâinile fără rost.

— Îmi închipui cât v-aţi plictisit de mine, Alexandra Petrovna.

Nădăjduia că va izbuti să se exprime cu ton voios şi nesilit, dar vorbea dimpotrivă cu stângăcie şi, după cum singur baga de seamă, foarte puţin firesc.

— Iar începi cu prostiile! exclamă Alexandra Petrovna.

Stai jos, o să luăm ceaiul…

Aţintindu-şi privirea atentă şi senină în ochii lui, îi strânse tare, ca de obicei, mina rece în mâna ei mică, moale şi caldă.

Nikolaev şedea cu spatele spre ei, la o masă plină de cărţi, de atlase de geografie şi de schiţe. Trebuia să-şi treacă în curând examenul de admitere la Academia militară şi tot anul se pregătise, muncind cu îndârjire, fără o clipă de răgaz. Se prezenta acum pentru a treia oară fiindcă doi ani de-a rândul căzuse la examen.

Fără să se întoarcă şi fără să-şi ridice ochii de pe cartea deschisă în faţa lui, Nikolaev întinse lui Romaşov mâna peste umăr cu glas liniştit şi plin:

— Bună seara, Iuri Alexeici! Ce mai nou? Surocika dă-i un ceai… Pe mine, te rog să mă ierţi, am de lucru!

„Sigur că nu trebuia să vin, îşi zise cu deznădejde Romaşov. Ah, ca prost mai sunt!

— Nimic nou… Doar ca Centaurul l-a repezit la cerc pe locotenent-colonelul Leh, care cică era beat turtă. Cere ca-n toate companiile să se facă exerciţii cu sabia pe manechine. Pe Epifan l-a băgat la arest.

— Da? întreba Nikolaev cu gândul aiurea. Nu mai spune?!

— Şi eu m-am ales cu patru zile… Pe scurt, numai noutăţi vechi…

Lui Romaşov i se părea ca vocea-i era străină şi sună înăbuşit, ca şi cum vorbele i s-ar fi oprit în gât. „Ce caraghios m-or fi găsind îşi spuse el, dar se linişti singur prin raţionamentul la care recurg adesea oamenii sfioşi: totdeauna când eşti prea tulburat îţi închipui ca toţi o văd, de fapt numai tu singur îţi dai seama.

Se aşeza într-un fotoliu lingă Surocika. Împletea o dantelă, mânuind repede croşeta. Nu stă niciodată degeaba; fetele de masă, şerveţelele, abajururile şi perdelele din casă, toate erau făcute de mâna ei.

Romaşov lua cu grijă între degete aţa care se întindea de la ghem la mâna ei, şi întreba:

— Cum se numeşte dantela asta?

— Ghipiura… mă întrebi pentru a zecea oară!

Surocika arunca o privire grăbită şi atentă sublocotenentului şi apoi, tot aşa de iute, îşi lăsă iar ochii pe lucru… Dar îndată îi ridica iar şi începu să râdă:

— Lasă, Iuri Alexeici… Stai şi te odihneşte un pic. „Pe loc repaus!” cum se comandă la voi.

Romaşov oftă, uitându-se cu coada ochiului la ceafa vânjoasa a lui Nikolaev, care părea şi mai albă alături de gulerul bluzei cenuşii.

— Ce fericit e Vladimir Efimaci, zise el. O să plece la vară la Petersburg… Şi-o să intre la Academie…

— Ei, asta rămâne de văzut! exclamă Surocika, sfidându-şi oarecum soţul. Doar ne-am mai întors de două ori cu ruşine la regiment… Acum e ultima oară!

Nikolaev se răsuci. Faţa-i energică, dar blânda, cu mustăţi mătăsoase se înroşi, iar ochii lui mari, negri şi bovini scânteiară mânioşi.

— Nu vorbi prostii, Surocika! Am spus că voi trece examenul şi-l voi trece. Bătu tare cu palma în masă. Ştii numai să cobeşti… Asta-i! …

— Asta-i, îl îngână nevastă-sa şi se lovi şi ea peste genunchi cu mina-i mica şi negricioasă. Ia spune-mi, mai bine, ce condiţii trebuie să îndeplinească formaţiunea de luptă a unei unităţi? Ştii, urmă ea, uitându-se la Romaşov cu un zâmbet şiret şi vioi în ochi, eu sunt mai tare decât el la tactica. Ei, Volodea, ofiţer de stat-major general, care sunt acele condiţii?

— Prostii, Surocika… Lasă-mă în pace! mormăi Nikolaev, nemulţumit.

Dar se întoarse cu scaun cu tot spre nevastă-sa, iar în ochii larg deschişi, frumoşi şi cam nerozi, i se citea nedumerirea şi aproape spaima.

— Stai, fetiţo, într-adevăr, nu-mi amintesc tocmai bine. Formaţiunea de luptă? Formaţiunea de lupta trebuie să fie alcătuită în aşa fel, încât să sufere cât mai puţin sub focul inamicului, apoi să fie uşor de comandat… Apoi… stai…

— Pentru „stai”… o să-mi plăteşti o amendă! îl opri Surocika, biruitoare.

Şi începu să spună pe dinafară, cu o iuţeala uluitoare, plecându-şi ochii şi legănându-se uşor, ca o şcolăriţă premiantă care răspunde la lecţie:

— Formaţiunea de lupta trebuie să îndeplinească următoarele condiţii: repeziciune, mobilitate, mlădiere pentru înlăturarea obstacolelor, uşurinţa în comanda, adaptare la teren…

Unitatea trebuie să sufere cât mai puţin sub focul inamicului, să-şi desfăşoare şi să-şi strângă lesne rândurile şi să treacă repede în formaţie de marş… Asta-i tot! …

Deschise ochii, răsufla adânc şi, întorcându-şi spre Romaşov faţa zâmbitoare şi expresiva, întreba:

— E bine?

— Ei, drăcie, ce memorie! făcu Nikolaev cu invidie şi admiraţie, cufundându-se iar în caietele lui.

— Doar învăţam totdeauna împreuna, lamuri Surocika. Eu aş putea să reuşesc chiar acum la examen… Lucrul de căpetenie, zise ea gesticulând cu croşeta, e să ai metoda. Metoda noastră eu am născocit-o şi sunt mândră de ea. În fiecare zi, puţină matematică, putina strategie militară – artileria, ce-i drept, nu se prea prinde de mine, că sunt formule plictisitoare la culme, mai ales în balistica – apoi câteva articole din regulamentele militare… în sfârşit, o dată la două zile, amândouă limbile – franceza şi germana – iar a doua zi, geografia şi istoria…

— Dar limba rusă? întreba Romaşov din politeţe.

— Limba rusă? Un fleac… Am şi isprăvit ortografia după Grot. Tezele se cunosc! Totdeauna acelaşi subiect în fiecare an: „Şi vis pacem, para bellum” şi „Caracterizarea lui Oneghin în legătură cu epoca lui”…

Deodată, însufleţindu-se tot mai mult, trase aţa din mâinile sublocotenentului, ca şi cum ar fi vrut ca nimic să nu împrăştie gândurile lui, şi începu să vorbească pătimaş despre ceea ce alcătuia tot interesul, însuşi rostul vieţii ei de astăzi:

— Nu pot, nu pot să mai rămân aici, Romocika! înţelege-mă! să rămâi aici, înseamnă să te tâmpeşti, s-ajungi ca toate ofiţeresele, să mergi la seratele voastre plictisitoare, să bârfeşti, să te ţii de intrigi şi să te înfurii din pricina unor îndemnizaţii de deplasare sau diurne, sume cu totul neînsemnate! … Brr… să organizezi pe rând cu prietenele sindrofii dansante banale, să joci whist… şi mai spui că la noi în casa e plăcut! Te rog, uită-te la bunăstarea asta de mic-burghezi…

Dantelele şi ghipiurile le-am lucrat eu, rochia asta mi-am prefăcut-o singura, covorul ăsta îngrozitor, făcut numai din bucăţele… toate acestea sunt dezgustătoare şi meschine! înţelege, draga Romocika… Mie-mi trebuie societate adevărată, înalta societate, îmi trebuie lumina, muzica, adoraţie, complimente subţiri şi oameni inteligenţi cu care să stau de vorbă!

Ştiu că Volodea n-a descoperit praful de puşca, dar e un om cinstit, curajos şi muncitor… Numai s-ajungă ofiţer de stat major şi jur să-i fac o carieră strălucită. Vorbesc limbi străine, ştiu să mă port în orice societate şi am – cum să spun? – o fire atât de mlădioasă, încât mă voi descurca oriunde şi voi şti să mă adaptez la orice… în sfârşit, Romocika, uită-te la mine, uită-te cu luare-aminte… Sunt eu oare o fiinţa aşa de puţin interesantă, o femeie aşa de urâtă ca să mucezesc toată viaţa în colţul ăsta uitat de lume, în târguşorul ăsta îngrozitor care nici măcar nu figurează pe vreo hartă?

Cu o mişcare grăbită, îşi acoperi faţa cu batistă şi izbucni deodată într-un plâns de femeie, ambiţioasa şi mândră, care vărsa lacrimi de ciudă. Nikolaev, îngrijorat, se apropie repede de ea, cu o înfăţişare nedumerită şi pierdută. Dar Surocika izbutise acum să se stăpânească şi-şi luase batistă de pe faţa.

Nu mai plângea, în ochii ei însa mai dăinuia totuşi o licărire de mânie pătimaşă.

— Nu-i nimic, Volodea, nu-i nimic, dragul meu! zise ea, îndepărtându-l cu mâna.

Pe urma începu să râdă din nou, se întoarse către Romaşov şi luându-i iar din mina ghemul de aţă, întreba cu un zâmbet ciudat şi cochet:

— Romocika, stângaciule, ia răspunde-mi, sunt frumoasă, sau nu? Când o femeie îţi cere un compliment, să ştii că-i culmea necuviinţei să nu-i răspunzi!

— Surocika, nu ţi-e ruşine? obiectă Nikolaev de la locul său.

Romaşov zâmbi sfios, apoi răspunse deodată, grav şi trist, cu glas tremurător:

— Foarte frumoasă! …

Surocika făcu ochii mici, scuturându-şi capul aşa de ştrengăreşte, încât părul răvăşit începu să-i joace pe frunte.

— Ah, Romo-o-cika, ce caraghios mai eşti! tărăgăna ea cu glăscior subţirel de copil.

Sublocotenentul se înroşi, spunându-şi că de obicei: „Inima-i era crunt rănită”.

Tăcură tustrei. Surocika lucra, dând repede din croşeta. Vladimir Efimovici mormăia încet fraze din metoda Toussaint şi Langenscheidt pe care le traducea în nemţeşte. Se auzea pocnind şi fâşâind flacăra în lampa acoperită cu un abajur de mătase galbenă, în formă de cort. Romaşov puse iar stăpânire pe aţă şi, încetişor, aproape fără să bage nici el de seamă, o trăgea din mâinile femeii. Încerca o dulce şi gingaşa fericire, simţind cum mâinile Surocikai se împotriveau, fără voie, sfioaselor lui sforţări. I se părea ca de-a lungul firului curgea un tainic şi tulburător fluid, care-l lega de ea.

În acelaşi timp, se uita dintr-o parte, pe furiş, dar cu stăruinţă, la capul ei plecat şi se gândea, abia mişcându-şi buzele şi rostind cuvintele doar pentru el într-o şoapta liniştita, ca şi cum ar fi vorbit intim şi sentimental cu Surocika.

„Cu ce îndrăzneală m-a întrebat… Sunt frumoasă? O, da, eşti minunată, draga mea! Ce fericire să te privesc astfel!’

Ascultă-mă şi am să-ţi spun ce frumoasă eşti… Asculta! Ai faţa palidă şi oacheşa… O faţa pătimaşă, cu buze roşii, arzătoare – o, cum trebuie să sărute buzele astea! – iar ochii tăi au cearcăne viorii… Când te uiţi drept înainte, albul ochilor ţi se albăstreşte un pic, iar pupilele mari sunt de un albastru închis şi adânc. Nu eşti brună, dar ai în tine ceva de ţiganca…

Totuşi, părul tău e aşa de subţire şi de deschis… şi-i strâns la spate într-un coc aşa de copilăresc, de cuminte şi de aşezat, că-ţi vine să-l atingi încetişor cu degetele. Eşti mică şi uşoara de te-aş ridica în braţe ca pe un copil. Dar eşti puternică şi mlădioasă, ai un piept de fată şi eşti plină de viaţa şi de avânt.

„Jos, pe urechea stângă, ai o aluniţa ca urma unui cercel – şi-i încântător…”

— N-ai citit în ziare un articol despre un duel între ofiţeri?

Întreba pe neaşteptate Surocika.

Romaşov tresări, întorcându-şi anevoie ochii de la ea.

— Nu, n-am citit, dar am auzit vorbindu-se. De ce mă-ntrebi?

— Fireşte, ca de obicei nu citeşti nimic. Zău, Iuri Alexeici, ai început să decazi. După părerea mea, s-a întâmplat ceva absurd. Înţeleg bine ca duelurile între ofiţeri sunt câteodată necesare şi de neînlăturat. Surocika îşi strânse la piept dantela cu o mişcare convingătoare. De ce însa atâta lipsa de tact?.

Judecă şi dumneata, un locotenent a insultat un camarad… Insulta-i gravă şi consiliul hotăraşte duelul. Dar aici începe prostia şi absurditatea… Condiţiile duelului seamănă într-adevăr cu un fel de osândire la moarte… Se va trage la o depărtare de cincisprezece paşi, până la rănire gravă. Dacă cei doi adversari se mai pot ţine pe picioare, vor redeschide focul… Asta-i căsăpire, asta-i… ceva de neînchipuit! Dar aştepta… Până acum a fost numai floare la ureche… La locul duelului sosesc toţi ofiţerii regimentului, pare-se că şi nevestele lor şi chiar un fotograf care se ascunde prin tufişuri. Nu-i înfiorător, Romocika? Bietul sublocotenent, un puşti, cum spune Volodea, un băiat ca dumneata, şi care pe deasupra-i insultatul şi nu insultătorul, se alege după a treia împuşcătură cu o rană groaznică în burta şi moare spre seară în chinuri cumplite… După cât s-a aflat, avea, ca şi Mihin al nostru, o mamă în vârstă şi o soră fată bătrână, care locuiau împreuna cu el. Ia spune-mi acuma, te rog, din ce pricina era oare nevoie să se facă din duelul acesta un caraghioslâc sângeros? Baga de seamă că asta s-a întâmplat chiar în primele zile după ce au fost îngăduite duelurile… Uite, poţi să mă crezi, te asigur, exclamă Surocika, şi-i sclipeau ochii, au şi început să se ivească duşmani ai duelurilor între ofiţeri… A, îi cunosc eu pe liberalii ăştia mişei, vrednici de tot dispreţul, care desigur vor zbiera: „Ah, ce barbarie! Ce rămăşiţă a vremurilor sălbatice! Ah ce fratricid!”

— După cum văd, eşti însetata de sânge, Alexandra Petrovna? întreba Romaşov.

— Nu, nicidecum! răspunse ea scurt. Dimpotrivă, sunt miloasa… Când mă gâdilă un gândăcel pe gât, îl iau cât pot mai uşurel să nu-i fac vreun rău. Dar încearcă să mă înţelegi, Romaşov! E o simplă chestiune de logica… De ce sunt ofiţeri?

Pentru război ce se cere înainte de toate la război? Curaj, mândrie şi nepăsare faţa de moarte. În timp de pace, în ce împrejurări anume se vădesc cel mai bine calităţile acestea?

În dueluri… Asta-i tot! Mi se pare că-i destul de limpede… Ofiţerii francezi se pot lipsi de dueluri, fiindcă orice francez are în sânge noţiunea de onoare – ba chiar în prea mare măsură! tot aşa şi nemţii, fiindcă sunt disciplinaţi şi cuminţi din născare! Dar noi, noi, noi? Datorită duelului, nu vor mai fi niciodată printre ofiţerii noştri măsluitori de cărţi ca Arceakovski, sau beţivi fără leac în felul lui Nazanski al dumitale…

Atunci vor pieri de la sine falsa camaraderie, familiaritatea, glumele nesărate, la cerc, faţa de ordonanţe, înjurăturile reciproce şi obiceiul de a vă arunca unul altuia sticle în cap, având totuşi grijă să nu vă nimeriţi, ci să daţi pe alături…

Atunci n-o să vă mai ponegriţi între voi pe ascuns. Un ofiţer trebuie să-şi cântărească fiecare cuvânt… Ofiţerul e un model de corectitudine! şi apoi, la urma urmei, ce-s mofturile astea să-ţi fie teamă de-o împuşcătură? Profesiunea voastră e doar să vă primejduiţi viaţa… Dar ce să mai vorbim!

Se opri deodată şi, supărată, se cufundă iar în lucru. Şi din nou urma o tăcere.

— Surocika, cum se spune pe nemţeşte rival? întreba Nikolaev, ridicându-şi ochii de pe carte.

— Rival? repeta Surocika, apăsându-şi gânditoare croşeta pe cărarea ce-i despărţea în două părul moale. Spune-mi toată fraza.

— Fraza? … o clipă… iat-o… „Rivalul nostru de peste hotare”…

— Unser ausländischer Nebenbuhler, traduse ea îndată.

— Unser, reluă în şoapta Romaşov, uitându-se visător la lumina lămpii. „Când se frământa, îşi zise el, vorbele-i cad din gură grăbite, sonore şi limpezi, ca nişte alice pe-o tavă de argint.” Unser – ce cuvânt nostim… Unser, unser, unser…

— Ce murmuri acolo, Romocika? întreba deodată cu asprime Alexandra Petrovna. Nu-ţi dau voie să aiurezi în faţa mea…

El zâmbi cu gândul în altă parte.

— Nu aiurez… Repetam pentru mine: unser, unser, ce cuvânt caraghios…

— Ce prostie… Unser? De ce-l găseşti caraghios?

— Uite… îi venea greu să-şi lămurească gândul. Dacă repeţi multă vreme acelaşi cuvânt, cugetând la ce înseamnă, el îşi pierde deodată înţelesul şi se face… cum să-ţi spun?

— A, ştiu, ştiu! îl opri Surocika fără veste, cu glas voios.

Acum nu mai e aşa uşor de făcut, dar înainte, în copilărie…

Ah! ce voios mai era! …

— Da, da, chiar aşa… în copilărie! Ai dreptate…

— Cum să nu: îmi amintesc foarte bine chiar şi cuvântul care mă uimea mai mult. Cuvântul „poate”! mă legănam cu ochii închişi, repetând mereu „poate… poate. Şi, deodată, uitam cu desăvârşire ce înseamnă… mă trudeam să-mi amintesc şi nu izbuteam! Mi se părea că-i o pată roşcata, cafenie, cu două codiţe. Nu-i aşa?

Romaşov o privea cu duioşie.

— Ciudat! Avem amândoi aceleaşi gânduri, zise el încet.

Cuvântul unser, înţelegi, mi se pare ceva foarte înalt, uscăţiv şi cu un ac de albină, un fel de insectă lungă, subţire şi rea tare.

— Unser? Surocika ridica fruntea şi, făcând ochii mici, se uita în depărtare spre colţul întunecat al odăii, încercând să-şi închipuie lucrul despre care vorbea Romaşov. Nu, stai! E ceva verde şi ascuţit… Ei da… da… ai dreptate! E o insectă! Un fel de lăcustă, dar mai scârboasa şi mai rea… Ah, ce proşti mai suntem amândoi, Romocika!

— Câteodată mi se întâmplă să-mi mai vină în minte şi altceva, începu în taina Romaşov, dar şi asta era mult mai viu în copilărie. Rostesc un cuvânt oarecare şi încerc să-l întind cât mai mult, tărăgănind la nesfârşit fiecare literă. Atunci, simt ca, o clipă, mă cuprinde un simţământ ciudat, foarte ciudat… ca şi cum totul ar fi pierit în jurul meu… şi atunci mă mir cum de mai pot să vorbesc, să cuget, să trăiesc…

— A, da’ şi eu cunosc asta! reluă vesel Surocika. Dar nu chiar la fel… Se întâmplă să-mi ţin răsuflarea cât puteam răbda şi-mi ziceam: uite, acum nu mai respir… nici acum nu mai respir… nici acum… nici… Atunci se producea senzaţia aceea ciudată… Simţeam cum fuge timpul pe lângă mine! Nu, nu-i chiar aşa: poate ca timpul nici un mai exista de loc… Vezi, asta nu se poate lămuri…

Romaşov o sorbea din ochi şi repetă cu glas scăzut şi fericit:

— Da, da… nu se poate lămuri… Ce ciudat e… De neînţeles…

— Ei, psihologilor, sau cum să vă mai spun, ajunge… E vremea să mâncăm! zise Nikolaev, sculându-se de pe scaun.

Şezuse atâta că-i amorţiseră picioarele şi-l durea spatele.

Ridicându-se cât era de înalt, îşi întinse braţele în sus, scoţând pieptul în afară, cu o mişcare aşa de puternică, încât trupul mare şi muşchiulos îi trosni din toate încheieturile.

O gustare rece era pregătită în sufrageria micuţa, dar plăcuta şi bine luminată de o lampă de porţelan alb, mat, atârnată de tavan. Nikolaev nu era băutor, pentru Romaşov însa se găsi o sticluţa de votcă. Strângându-şi faţa drăgălaşă într-o strâmbătură de dezgust, Surocika întreba cu nepăsare după obiceiul ei:

— N-ai să te mai laşi odată de porcăria asta?

Romaşov zâmbi cu o înfăţişare vinovată. Încurcat, se îneca bându-şi votca şi începu să tuşească.

— Mă mir cum de un ţi-e ruşine! îl dojeni gazda. Nici nu ştii încă să bei dar nu te laşi… înţeleg să i se mai treacă asta iubitului dumitale Nazanski! El, cel puţin, e un om sfârşit, dar dumneata, de ce bei? Un băiat atât de tânăr, drăguţ şi capabil cum eşti, nu se poate aşeza la masă fără votca… Ei, spune, de ce? Mi se pare că Nazanski acela te strica…

Nikolaev, care în timpul ăsta citea un ordin ce i se adusese ceva mai înainte, exclamă deodată:

— A, bine că veni vorba… Ştiţi că Nazanski a cerut un concediu de o lună, în interese de familie! He, he. He! înseamnă că iar s-a pus pe băut. Dumneata, Iuri Alexeici. L-ai văzut desigur. Ce-i cu el? I s-a întâmplat ceva?

Romaşov se zăpăci şi clipi din ochi.

— Nu, nu ştiu nimic… Adică, mi se pare că…

— Nazanski al dumitale e dezgustător, zise Surocika şi în glasu-i stăpânit se desluşea ura. Dac-ar fi în puterea mea, aş împuşca oamenii de felul ăsta ca pe nişte câini turbaţi. Astfel de ofiţeri sunt o ruşine pentru regiment… O pacoste!

Îndată după gustare, Nikolaev, care mânca mult şi cu aceeaşi râvnă ca pentru studiul ştiinţelor militare, începu să caşte şi, până la urmă, declara cu sinceritate:

— Ei, domnilor, ce-ar fi dacă ne-am duce la culcare? „Să-i tragem un pui de somn”, cum se spunea în bunele romane de odinioară.

— Ai toată dreptatea, Vladimir Efimaci! răspunse grăbit Romaşov cu glas firesc, pe care-l găsi cam linguşitor. Şi, sculându-se de la masă, îşi zicea abătut: „Hotărât lucru, aici nu se prea umblă cu mănuşi faţa de mine… Dar cine mă pune să vin?!

I se părea ca Nikolaev era bucuros să-l vadă ieşind din casa lui. Totuşi, salutându-l anume întâi pe el, înainte de a-şi lua rămas bun de la Surocika, se gândea cu nespusă bucurie c-o să simtă îndată strângerea puternică şi mângâietoare a drăgălaşei mâini de femeie. De câte ori se pregătea să plece, avea acelaşi gând. Şi când în clipa aceasta se apropia, era atât de absorbit de farmecul încântătoarei atingeri, încât nici nu auzi ca Surocika îi spune:

— Să nu ne uiţi… Ne faci totdeauna plăcere! Decât să te îmbeti cu Nazanski al dumitale, vino mai bine la noi. Numai să ştii că nu ne prea sfiim faţa de dumneata.

El nu-şi dădu seama de vorbele acestea şi nu le înţelesese decât abia când ajunse în stradă.

— Da, cu mine nu se sfieşte nimeni! murmură el cu simţământul amar al jignirii, spre care sunt bolnăvicios de porniţi tinerii de vârsta lui, plini de amor propriu.