V

ROMAŞOV IEŞI ÎN PRAG. NOAPTEA se făcuse parcă şi mai întunecoasa, mai caldă şi mai adâncă.

Sublocotenentul mergea dibuind şi ţinându-se cu mâinile de gardul de nuiele, aşteptând ca ochii să i se deprindă cu întunericul. Chiar atunci, uşa de la bucătăria Nikolaevilor se deschise fără veste, aruncând o clipă în bezna din jur o fâşie largă de lumină, ceţoasa şi galbenă. Cineva tropai prin glod şi Romaşov auzi glasul supărat al lui Stepan, ordonanţa Nikolaevilor.

— Vine în fiecare zi… în fiecare zi! Dracu ştie de ce vine!

Alt glas de soldat, necunoscut sublocotenentului, răspunse nepăsător, căscând lung şi alene:

— Auzi vorba! … N-au ce face! De aceea! Ei, la revedere, Stepan.

— La revedere, Baulin! mai treci pe aici…

Romaşov se lipi de gard. Se înroşi de ruşine, cu tot întunericul… îl trecură năduşelile şi simţea ca mii de ace îl înţeapă în spate şi-n picioare. „Sigur! până şi ordonanţele îşi bat joc de mine”, îşi zise el cu deznădejde. Toată seara i se perinda în minte, şi-n unele vorbe, în tonul frazelor, în unele priviri schimbate între gazde, descoperi o sumedenie de amănunte pe care mai înainte nu le băgase în seamă, iar acum i se păreau dovada nepăsării, a batjocurii şi a unei vădite enervări faţa de un musafir plictisitor.

— Ce ruşine, ce ruşine! murmură sublocotenentul, rămânând pironit locului. S-ajungi până acolo, încât abia să te mai rabde când vii… Nu, destul! Acuma ştiu sigur că-i destul!

Lumina se stinse în salonul Nikolaevilor. „Au trecut în dormitor”, gândi Romaşov şi, cu o limpezime uimitoare, îşi închipui cum se pregătesc de culcare, dezbrăcându-se unul lângă altul, cu obişnuita nepăsare şi lipsa de ruşine a celor căsătoriţi de multă vreme, şi cum vorbesc despre el. Ea, numai în fusta, se piaptănă pentru noapte în faţa oglinzii. Vladimir Efimovici sta pe pat în cămaşă, îşi scoate cizmele şi, înroşindu-se de sforţare, spune cu glas supărat şi somnoros: „Ştii, Surocika, m-am săturat până-n gât de Romaşov al tău. Mă mir de ce-i dai atâta atenţie.” Iar ea, cu spelca în gură şi fără să se întoarcă, îi răspunde prin oglindă, cu glas nemulţumit: „Ba nu-i de loc al meu, ci al tău!”

Mai trecură cinci minute până când Romaşov, chinuit de gândurile-i amare, se hotărî s-o pornească mai departe. Trecu furişându-se de-a lungul gardului de nuiele care împrejmuia casa Nikolaevilor, trăgându-şi cu băgare de seamă picioarele din noroi, ca şi cum ar fi putut să-l audă cineva şi să-l prindem asupra unei fapte rele. N-avea chef să se întoarcă acasă, îl cuprindea un fel de spaimă, aproape un dezgust, amintindu-şi de odaia lui îngusta şi lungă, cu o singură fereastră şi de toate lucrurile din ea, de care se plictisise de moarte. „Uite, numai ca să-i fac în ciuda, am să mă duc la Nazanski, se hotărî el pe loc, şi îndată simţi oarecare mulţumire faţa de o astfel de răzbunare. M-a certat pentru prietenia mea cu Nazanski, dar, ca să-i arăt că nu-mi pasa de ce spune, mă duc la el! Uite-aşa!

Ridicând ochii spre cer şi strângându-şi cu putere mâinile la piept, îşi zise cu căldura: „Jur, da, jur ca astăzi am fost pentru ultima oară la ei… Nu vreau să mai îndur asemenea umilinţa. Jur!”

Apoi, ca totdeauna, adaugă în minte: „Ochii lui negri şi vii scânteiau de hotărâre şi de dispreţ”, cu toate că n-avea ochi negri, ci foarte obişnuiţi, căprui, încercuiţi cu o dungă verzuie.

Nazanski locuia într-o cameră închiriata la camaradul său, locotenentul Zegrjt, care pesemne, era cel mai bătrân locotenent din toată armata rusă, deşi îşi făcea serviciul într-un mod exemplar şi luase parte la campania împotriva turcilor. O soartă vitregă şi de neînţeles îl împiedicase să înainteze în grad. Văduv cu patru copii mici, izbutea totuşi, de bine de rău, s-o scoată la capăt cu solda lui de patruzeci şi opt de ruble.

Lua locuinţe mari, subînchiriind apoi camere ofiţerilor necăsătoriţi, ţinea o pensiune, creştea găini şi curci şi se pricepea să cumpere lemne foarte ieftin şi totdeauna la vreme. Singur îşi scalda copiii în albie, singur îi îngrijea cu doctoriile pe care le avea în casa şi singur le cosea la maşina bluze, pantalonaşi şi cămăşuţe. Încă înainte de a se căsători, ca de altfel mulţi ofiţeri burlaci, Zegrjt încercase de plăcere să brodeze ori să coasă, ca o femeie; acum însa îl silea crunta nevoie. Gurile rele spuneau chiar ca lucruşoarele acestea le trimitea la vânzare, în mare taină şi pe sub mână.

Dar toate măruntele îndeletniciri gospodăreşti nu-i prea foloseau lui Zegrjt. Păsările din curte piereau de molimi, camerele rămâneau neînchiriate, abonaţii la pensiune se plângeau că mâncarea nu-i bună şi nu plăteau. Aşa ca aproape regulat, de vreo patru ori pe an, puteai să-l vezi pe Zegrjt, deşirat şi bărbos, cu faţa răvăşită şi asudata, alergând prin oraş cu nădejdea de a face rost de ceva bani… Atunci, şapca, turtita ca o clătită, îi luneca pe o ureche, iar mantaua străveche, de pe vremea lui Nicolae I, încă dinainte de război, se umflă şi foalele-i fâlfâiau la spate ca două aripi.

De data aceasta, odăile lui erau luminate. Romaşov se apropie de fereastră şi-l văzu pe Zegrjt stând la o masă rotundă, sub lampa atârnată de tavan. Aplecându-şi capul chel, cu faţa blândă, murdară şi zbârcită, broda cu amici o bucată de pânză pe care era un model de hârtie roşie – fără îndoiala piepţii unei cămăşi ucrainene. Romaşov bătu cu degetul în geam.

Zegrjt tresări, îşi lăsă lucrul deoparte şi se apropie de fereastră.

— Eu sunt, Adam Ivanovici. Deschide-mi o clipă, zise Romaşov.

Zegrjt se căţără pe pervaz, trecându-şi prin oblon capul pleşuv şi barba rară ce-i atârna într-o parte.

— Dumneata eşti, sublocotenent Romaşov? Ce este?

— Nazanski e acasă?

— Acasă… acasă! Unde ar putea să se ducă? Ah, Dumnezeule! (Barba lui Zegrjt începu să fluture la fereastră.) Nazanski al dumitale îşi bate joc de mine… E a doua lună de când îi trimit masa la prânz, iar el numai îmi făgăduieşte c-o să-mi plătească, şi atât. Când s-a mutat la mine, l-am rugat stăruitor, pentru a înlătura orice fel de neînţelegeri…

— Da, da, da… într-adevăr… îl opri Romaşov cu gândul aiurea. Dar ia spune-mi, în ce stare-i? Pot să-l văd?

— Cred că da… Se plimba într-una prin odaie. Zegrjt trase o clipă cu urechea. Uite… şi-acum umbla! înţelegi, i-am spus limpede: „Pentru a înlătura orice fel de neînţelegeri, stabilim ca plata…

— Iartă-mă, Adam Ivanovici, îl opri iar Romaşov, dacă-mi dai voie, o să vin altă dată! Astăzi sunt tare grăbit…

Trecu mai departe şi coti după colţ. În fundul grădiniţei, odaia lui Nazanski era luminată şi una din ferestre, larg deschisă. Nazanski, fără tunica, numai în cămaşă, cu gulerul descheiat, se plimba de colo până colo cu paşi repezi prin odaie…

Faţa-i albă şi capul cu păr bălai, când se iveau în dreptul ferestrelor, când piereau după zid… Romaşov sari gardul grădiniţei şi-l striga.

— Cine-i? întreba Nazanski, plecându-se pe fereastră, foarte liniştit, parcă ar fi aşteptat strigatul ăsta. A, dumneata eşti, Gheorghi Alexeici? Stai! Uşa-i departe şi-i tare întuneric. Mai bine urcă-te pe fereastra… Dă-mi mâna!

Odaia lui Nazanski era şi mai sărăcăcioasa decât a lui Romaşov. La peretele de lângă fereastră, un pat de fier îngust şi scund, cu somiera lăsată, iar drept aşternut parcă n-avea decât o învelitoare de pichet trandafirie deasupra. La celălalt perete, o masă simplă de lemn nevopsit şi doua scaunele grosolan cioplite. Într-un colţ al odăii era prins în cuie un dulăpior îngust de lemn. La picioarele patului, un geamantan roşcat de piele, acoperit peste tot cu etichete de hoteluri. Afară de lucrurile acestea şi lampa de pe masă, nu mai era nimic în odaie.

— Bună seara, dragul meu, zise Nazanski, scuturând puternic mâna lui Romaşov şi pironindu-şi asupra lui minunaţii ochi albaştri, visători. Stai colea, pe pat! Ai auzit c-am cerut un concediu de boală?

— Da! … Mi-a spus adineauri Nikolaev!

Romaşov îşi aminti de cumplitele cuvinte ale ordonanţei şi faţa i se strânse dureros.

— Aha! Ai fost la Nikolaevi? întreba deodată Nazanski cu vioiciune şi cu vădit interes. Te duci des pe la ei?

Un nedesluşit instinct de prevedere, stârnit de tonul neobişnuit al întrebării, îl făcu pe Romaşov să mintă şi răspunse cu nepăsare:

— Nu, foarte rar! Am trecut numai din întâmplare…

Nazanski, care umblă în lung şi-n lat prin odaie, se opri în faţa dulăpiorului şi-l deschise. Pe un raft era o sticlă de votcă şi lângă ea, un măr tăiat cu grijă în felioare subţiri.

Stând cu spatele la musafirul său, îşi umplu în grabă un păhărel şi-l bău. Romaşov văzu cum spatele i se înfioară ca-n spasme sub cămaşa subţire de pânză.

— Nu vrei să iei ceva? întreba Nazanski, arătând dulăpiorul. Gustarea nu-i prea bogată, dar dacă ţi-e foame, pot să-ţi fac nişte ochiuri. Am putea să-l mai înduplecăm pe strămoşul nostru Adam.

— Mulţumesc, am să mănânc mai târziu.

Nazanski, cu mâinile în buzunare, îşi reluă plimbarea. După ce făcu de două ori ocolul odăii, prinse a vorbi ca şi cum ar fi urmat o conversaţie întrerupta cu o clipă mai înainte:

— Da, uite, umblu mereu şi mă tot gândesc… Ştii, Romaşov, sunt fericit! Mâine la regiment, or să spună toţi că iar m-am pus pe băut… Ei, da, oarecum e adevărat şi totuşi nu-i chiar aşa!

În clipa aceasta, sunt fericit, nu-s bolnav şi nici nu sufăr de nimic… în zilele obişnuite, mintea şi voinţa-mi sunt înăbuşite.

Atunci mă pierd în mediocritatea laşa, flamanda şi ajung vulgar şi plicticos chiar faţa de mine însumi, prevăzător şi chibzuit. Aşa, de pildă, urăsc serviciul militar, şi totuşi sunt în armată. De ce mai sunt oare în armată? Dracu ştie de ce!

Fiindcă din copilărie mi s-a spus într-una şi acum toţi cei din jurul meu repeta ca în viaţa lucrul de căpetenie e să ai slujba, să mănânci bine şi să fii bine îmbrăcat… Cât despre filosofie, spun ei, e o prostie, bună doar pentru cel care n-are ce face sau a moştenit avere de la maică-sa. Aşa că, de frică să nu mor de foame, fac lucruri străine de sufletul meu şi execut, ordine ce mi se par uneori aspre, iar alteori tâmpite… Existenţa mea e monotona ca un zaplaz şi cenuşie ca postavul cazon!

Cu neputinţa – nu spun să discut cu cineva – dar nici măcar să meditez asupra dragostei, a frumuseţilor naturii, a relaţiilor dintre oameni, asupra egalităţii şi a fericirii lor, asupra poeziei şi asupra lui Dumnezeu… Toţi râd de mine: „Ha-ha-ha, ce tot atâta filosofie!”… E neîngăduit, e chiar ridicol şi nesăbuit pentru un ofiţer de infanterie să se gândească la lucruri înalte.

Asta-i filosofie, ce dracu! … şi deci prostii şi pălăvrăgeala zadarnică, fără nici un rost…

— Şi totuşi e lucrul de căpetenie în viaţa! declară Romaşov, dus pe gânduri.

— Uite că am şi eu uneori perioade pe care ei le judeca atât de crud! urma Nazanski, fără să-l asculte.

Umbla mereu în lung şi-n lat şi, din când în când, făcea gesturi convingătoare, nu spre Romaşov, ci spre cele două colţuri opuse ale odăii, spre care se îndrepta pe rând.

— Acesta-i timpul libertăţii mele, Romaşov, al libertăţii sufletului meu, a voinţei şi a minţii mele! Atunci trăiesc o viaţa lăuntrică, ciudata poate, dar adâncă şi minunata… O viaţa aşa de plină! Tot ce-am văzut, tot ce am citit sau am auzit, totul se însufleţeşte în mine şi capătă o strălucire puternică şi un înţeles adânc şi nemărginit! Memoria mea ajunge ca un muzeu cu lucruri de preţ… înţelegi? Atunci sunt un adevărat Rotschild! Iau cel dintâi subiect ce-mi vine în minte şi-l cercetez îndelung, adânc, cu voluptate… mă gândesc la chipurile oamenilor, la felurite întâlniri, la caractere, la cărţi, la femei…

A, mai ales la femei şi la iubire! … Uneori cuget la oamenii mari din trecut, la martirii ştiinţei, la înţelepţi şi la eroi, cât şi la vorbele uimitoare pe care le-au rostit. Câteodată, deşi nu cred în Dumnezeu, cuget la sfinţii făcători de minuni, la pustnici, la martiri şi-mi aduc aminte de canoane şi de rugăciuni înduioşătoare… Doar am învăţat şi la seminar, dragul meu, şi am o memorie uimitoare! Ei bine, când mă gândesc la toate acestea, mi se-ntâmplă uneori să simt cu atâta putere bucuria sau durerea altuia, ori frumuseţea nemuritoare a unei fapte mari, încât încep să umblu aşa, singuratic… şi plâng… plâng cu lacrimi fierbinţi…

Romaşov se ridica încetişor de pe pat şi se aşeza pe marginea ferestrei deschise, cu spatele şi cu tălpile sprijinite de laturile pervazului. De-aici, din odaia luminată, noaptea părea mai întunecoasa, mai adâncă şi mai tainica. Un vânt cald, cu toane, dar ce abia se auzea, legăna sub fereastra frunzişul negru al tufişurilor scunde. În văzduhul molcom, plin de ciudate miresme primăvăratice, în tăcerea întunecata şi-n strălucirea puternică, aproape caldă a stelelor, simţeai o nelinişte tainică şi pătimaşă, ghiceai setea de zămislire şi darnică voluptate a pământului, a plantelor, a copacilor şi a lumii întregi.

Nazanski se plimba într-una şi vorbea, fără să se uite la Romaşov, adresându-se parcă pereţilor şi colturilor odăii.

— În ceasurile acelea, gândurile mele aleargă capricioase, nespus de felurite şi de neaşteptate. Judecata parcă mi se ascute şi se luminează, iar închipuirea mea devine un adevărat şuvoi! Toate lucrurile, toate fiinţele pe care le rechem în minte mi se arată în adevărata lor înfăţişare şi cu atâta limpezime, de parcă le-aş vedea într-o cameră de proiecţie. Ştiu, ştiu, dragul meu, ca aceasta ascuţire a simţurilor şi toată lumina asta spirituală nu este, vai! decât acţiunea fiziologică a alcoolului asupra sistemului nervos… La început, când am simţit pentru întâia dată această minunată încântare a vieţii lăuntrice, am crezut că-i însăşi inspiraţia… Dar nu! Starea aceasta nu-i nici creatoare şi nici măcar nu ţine mult. E numai un proces bolnăvicios, un reflex trecător care, de fiecare dată, te roade tot mai mult din temelie! Da… Totuşi, nebunia asta mă încântă şi… ducă-se dracului orice prevedere salvatoare şi, o dată cu ea, şi nădejdea prostească de a trăi o sută zece ani şi de a fi semnalat în ziare, la rubrica faptelor diverse, ca un neobişnuit exemplu de longevitate… Sunt fericit şi atâta tot!

Nazanski se apropie iar de dulăpior, îşi umplu un pahar şi, după ce-l bău, închise la loc dulapul cu grijă. Alene şi aproape fără să-şi dea seama, Romaşov se ridica şi făcu acelaşi lucru.

— Şi la ce te gândeai când am venit, Vasâli Nilaci? întreba el, aşezându-se iar pe marginea ferestrei.

Dar Nazanski mai că nu-i auzi întrebarea:

— Aşa, de pildă, ce fericire-i să te gândeşti la femei! exclamă el, făcând un gest larg spre colţul cel mai îndepărtat, unde ajunsese în plimbarea lui. Să nu cugeţi la de cu gânduri rele… Ce rost are? Nu trebuie niciodată – nici chiar în gând să-l faci pe om părtaş la o răutate şi, cu atât mai mult, la o murdărie… mă gândesc adesea la femeile gingaşe, neprihănite şi graţioase, la lacrimile lor senine şi la zâmbetele lor încântătoare, la mamele tinere şi virtuoase, la îndrăgostitele care înfrunta moartea din iubire, la minunatele fete nevinovate şi mândre cu suflete neîntinate care ştiu tot şi nu se tem de nimic. Nu există asemenea femei! Sau poate ca mă-nşel…

Pesemne că totuşi exista, dar nici eu, nici dumneata nu le vom cunoaşte niciodată. Poate dumneata să le mai vezi, dar eu, niciodată.

Nazanski sta înaintea lui Romaşov, privindu-l ţintă; dar după expresia visătoare a feţei lui şi după zâmbetul nelămurit ce-i flutura pe buze, îţi dădeai seama că nu-l vedea… Niciodată până acum, nici chiar în clipele cele mai bune, când Nazanski era treaz, chipul său nu i se păruse lui Romaşov atât de frumos şi de fermecător. Părul bălai cădea în bucle mari în jurul frunţii înalte şi senine, barbă roşcata, pătrată şi potrivit de mare se lăsa în valuri regulate, parc-ar fi fost ondulată; capul mândru şi puternic, cu liniile distinse ale gatului descoperit, amintea de eroii sau înţelepţii greci, ale căror busturi minunate Romaşov le admirase cândva în gravuri. Ochii albaştri, luminoşi şi cam umezi sclipeau de inteligentă şi de bunătate. Până şi gingaşa culoare trandafirie a feţei lui frumoase şi cu trăsături regulate te uimea prin netezimea ei şi numai un ochi foarte încercat ar fi putut deosebi în aparenţă frăgezime, ca şi în uşoara congestionare a trăsăturilor, efectul alcoolului.

— Iubirea! Ce taină de nepătruns! Ce încântare, ce suferinţa arzătoare şi dulce totodată! se înflăcăra fără veste Nazanski.

În tulburarea lui, îşi trecu mâinile prin păr şi se îndrepta iar cu paşi grăbiţi spre colţul odăii, dar, înainte de-a ajunge se opri şi, întorcându-se către Romaşov, izbucni într-un râs vesel. Sublocotenentul îl urmărea cu nelinişte.

— Mi-am adus aminte de o întâmplare nostimă! reluă Nazanski cu glas blând şi simplu. Ah, cum îmi mai fug gândurile de la una la alta. Mă aflam o dată la Riazan, în portul Oka, şi trebuia s-aştept vaporul mai bine de o zi! Era primăvara, pe timpul revărsării apelor, iar eu, după cum ţi-ai închipuit desigur, m-am aşezat în tihnă la bufet. La tejghea şedea o fată de vreo optsprezece ani. Faţa, cum să-ţi spun, nu prea frumoasă, ciupită de vărsat, părea vioaie, cu ochi negri şi un zâmbet fermecător, într-un cuvânt straşnic de drăguţă. În sala eram numai eu, fata şi un tânăr telegrafist, bălai şi mărunţel.

Ba mai era şi tatăl ei, o mutră obişnuita de negustor, roşu la faţa şi gras, care semăna cu un dulău de vânătoare bătrân şi arţăgos. Tatăl însa parcă sta în culise… Se ivea o clipă după tejghea, casca într-una, scărpinându-şi burta pe sub haina şi abia deschizându-şi ochii de somn, apoi se ducea iar să moţăie. Telegrafistul se apropia mereu de tejghea… Parcă-l văd cum se rezemă cu coatele şi tăcea… Tăcea şi ea, uitându-se pe fereastră la apele revărsate… Din când în când, băiatul începea să cânte, repede, mai mult declamând:

Ce este iubirea?

E un dar ceresc Şi ne aprinde simţuri Ce ne zăpăcesc!

Şi tăcea din nou. Peste cinci minute, îngâna la rândul ei: „Ce este-e iubi-i-rea? E un dar cer-e-esc…” Ştii, o melodie cum nu se poate mai banală. Pesemne c-o auziseră amândoi la opereta sau la vreun spectacol de estradă… Sau or fi fost împreuna – poate pe jos – anume s-o audă la oraş. Da… Mai cântau puţin şi apoi iar tăceau… Pe urmă, în timp ce privea pe geam, ea-şi uita ca din întâmplare mâna pe tejghea, iar el i-o lua în mâinile lui şi-i dezmierda degetele, unul după altul… şi din nou: „Ce este-e iubi-i-rea”… Afară era primăvara, apele se revărsau şi peste tot simţeai o nelinişte voluptoasă… Aşa şi-au petrecut toată ziua! Atunci, această „iubire” m-a plictisit rău de tot, iar acuma îmi amintesc de ea cu duioşie. Pesemne ca-n felul ăsta au dus-o vreo două săptămâni înaintea sosirii mele şi poate tot aşa încă o lună după plecarea mea… Abia mult mai târziu am înţeles ce mare le era fericirea, care răsărea ca o rază de lumină în sărăcăcioasa şi atât de mărginita lor viaţa, de o sută de ori mai neînsemnata chiar decât amaratul nostru trai! … De altfel… stai puţin, Romaşov! Mi se încurca gândurile… Cum de-am ajuns la telegrafistul ăsta?

Nazanski se apropie din nou de dulăpior, dar de data aceasta nu bău ci, întorcându-se cu spatele la Romaşov, îşi freca fruntea şi-şi strânse tare tâmplele cu degetele mâinii drepte. În această mişcare nervoasă de neputinţa era ceva vrednic de milă şi înjositor.

— Vorbeai despre iubire, despre nemărginirea, despre tainele şi bucuriile ei… îi aminti Romaşov.

— Da, iubirea! se aprinse Nazanski cu vioiciune. Dădu de duşca un păhărel şi se întoarse de la dulăpior cu ochii înflăcăraţi, ştergându-şi buzele cu mâneca de la cămaşă. Iubirea!

Cine o înţelege? A ajuns subiect de operete murdare şi josnice, de ilustraţii pornografice, de anecdote necuviincioase şi de poezii scârboase. Asta am făcut-o noi, ofiţerii! Ieri a fost la mine Ditz! Chiar de pe locul unde stai acum, vorbea despre femei, jucându-se cu pince-nez-ul lui de aur. Romaşov, dragul meu, dacă animalele, câinii, de pildă, ar avea darul să înţeleagă vorba omenească şi dacă unul dintre ei l-ar fi auzit ieri pe Ditz, te asigur c-ar fi fugit de ruşine… Ştii că Ditz e băiat bun. De altfel, toţi oamenii sunt buni, nu există oameni răi… Dar el se sfieşte să vorbească altfel despre femei, de frică să nu-şi piardă renumele de cinic, de desfrânat şi de cuceritor…

E o înşelătorie generală, un fel de fanfaronada a bărbaţilor, un dispreţ îngâmfat faţa de femeie. Şi totul numai fiindcă cei mai mulţi dintre voi văd în dragoste, în posesiune, da… înţelegi… în definitiva posesiune a femeii, ceva grosolan, bestial şi egoist, ceva tăinuit şi josnic… o ruşinoasa desfrânare. Ei, drăcie?

Nu prea ştiu cum să mă exprim… De aceea, în cele mai multe cazuri, după posesiune, urmează răceala, dezgustul, duşmănia…

De aceea oamenii au şi ales noaptea pentru dragoste, ca pentru hoţii şi pentru omoruri… Aici, dragul meu, natura le întinde o cursă, o momeală şi un ştreang!

— E adevărat! încuviinţa încet şi cu tristeţe Romaşov.

— Ba nu-i adevărat! se mânie Nazanski. Îţi spun eu că nu-i adevărat… Natura a fost genială în tot ce-a orânduit?

Tocmai de aceea pentru locotenentul Ditz, după dragoste, vine dezgustul şi saturaţia, în timp ce pentru Dante dragostea-i numai farmec, încântare şi primăvara! Să nu mă înţelegi greşit! Vorbesc despre dragoste în înţelesul propriu al cuvântului, numai despre dragostea fizica… Chiar şi ea-i partea celor aleşi! Să-ţi dau un exemplu… Toată lumea are – mai mult sau mai puţin – simt muzical, dar la milioane de oameni simţul ăsta e la fel cu al peştelui sau cu al căpitanului Vasilcenko, iar printre ei nu se găseşte decât un singur Beethoven… Aşa-i în toate, în poezie, în artă, în înţelepciune… şi dragostea, te asigur, are culmile ei la care pot s-ajungă numai câţiva aleşi, între milioane de oameni…

Nazanski se apropie de fereastră, îşi rezemă fruntea de colţul peretelui lingă Romaşov şi, cu privirea pierdută în caldă întunecime a nopţii de primăvara, urma cu glas tremurător, adânc şi inspirat:

— O, cum nu ştim noi, oameni grosolani, leneşi şi mărginiţi să preţuim farmecul delicat şi inefabil al iubirii… înţelegi oare ce nenumărate bucurii şi ce încântătoare suferinţe se ascund într-o iubire neîmpărtăşita, o iubire fără speranţa?

Când eram mai tânăr, n-aveam decât un singur vis: să mă îndrăgostesc de o femeie neobişnuita, de care să nu mă pot apropia, o femeie, ştii, cu care niciodată n-aş putea să am nimic comun. Să mă îndrăgostesc de ea şi întreaga viaţa să-i închin toate gândurile mele. Puţin îmi pasă, dacă m-aş fi tocmit argat, lacheu, vizitiu, dacă m-aş fi travestit ori aş fi recurs la tot felul de şiretlicuri ca s-o văd din întâmplare o dată pe an, să pot săruta urmele paşilor ei pe scară, şi ah! neînchipuita fericire, să-i ating rochia măcar o singură dată în viaţa mea!

— Şi să sfârşeşti la casa de nebuni, zise trist Romaşov.

— Ah, dragul meu, oare nu-i totuna? se înflăcăra Nazanski şi iar începu să se plimbe nervos prin odaie. Cine ştie? Poate că abia atunci vei cunoaşte o viaţa de basm şi pe deplin fericită… Fie, poate că dumneata vei înnebuni din pricina acestei iubiri unice şi de necrezut, pe câtă vreme locotenentul Ditz îşi va pierde minţile de pe urma paraliziei progresive şi a bolilor venerice… Ce-i de ales? închipuie-ţi numai ce fericirea să stai o noapte întreaga în beznă, de cealaltă parte a străzii, şi să te uiţi la ferestrele iubitei… Ele se luminează deodată şi o umbră se mişca după perdea. O fi ea? Ce face? La ce se gândeşte? Lumina se stinge… Dormi în pace, dormi, bucuria mea, dormi iubita mea! … şi toată ziua ţi-e plină. E o victorie! Zile, luni, ani întregi, îţi încordezi toate puterile, toată imaginaţia şi stăruinţa şi… în sfârşit, iată măreaţa, suprema încântare!

Ai în mâinile tale batista ei, o hârtiuţă în care a învelit o bomboană, un program scăpat pe jos… Ea nu ştie nimic despre tine şi nici un va şti vreodată… Privirile ei luneca asupra ta fără să te vadă, dar tu eşti acolo, alături, o adori, gata oricând să-ţi jertfeşti pentru ea – nu, de ce pentru ea? – pentru un capriciu de-al ei, pentru soţul, pentru amantul, pentru căţeluşul ei drag, eşti gata să-ţi dai şi viaţa şi onoarea şi tot ce se poate dărui! Romaşov, astea-s bucurii pe care nu le cunosc seducătorii obişnuiţi.

— O, ce adevărat el ce minunat e tot ce spui! exclamă Romaşov mişcat. De câtva timp, nu mai şedea pe fereastră, ci se plimba ca Nazanski prin odaia lungă şi îngusta, izbindu-se în fiecare clipă de el şi oprindu-se locului. Ce de gânduri îţi mai vin în minte! Am să-ţi vorbesc şi eu despre mine! Eram îndrăgostit de o femeie… A, nu-i de aici! Nu… locuia la Moscova, pe când… eram încă… iuncher. Ea habar n-avea, şi simţeam o minunată bucurie să stau în preajma-i când lucra câte ceva, să-i iau ghemul de aţă şi să-l trag încetişor spre mine. Numai atât… Ea nu băga de seamă nimic, iar eu ameţeam! de fericire.

— Da, da, înţeleg, dădea din cap Nazanski, zâmbind voios, şi blând. Te înţeleg! E ca un fel de fir electric, ca un fluid „nu-i aşa? Ca o legătură sufletească dulce şi gingaşa… Ah „dragul meu, ce frumoasă-i viaţa! …

Nazanski tăcu, mişcat de gândurile lui, iar ochii albaştri i se umplură de lacrimi strălucitoare. Romaşov fu şi el cuprins de o mare duioşie şi de-o încântare cam exaltată. Sentimentele acestea le nutrea în aceeaşi măsură pentru Nazanski şi pentru el însuşi.

— Vasâli Nilaci, mă mir de dumneata! zise el, luând mâinile lui Nazanski şi strângându-i-le cu putere. Eşti un om aşa de deştept, aşa de talentat şi de simţitor… Ai un suflet atât de mare şi uite ca… parcă dinadins te nenoroceşti. O nu, nu, nu îndrăznesc să-ţi fac morală obişnuita… Eu însumi sunt… Dar dac-ai întâlni în viaţa o femeie care ar şti să te preţuiască şi., ar fi vrednică de dumneata? E un lucru la care mă gândesc adesea! …

Nazanski se opri din mers şi privi multă vreme pe fereastra larg deschisă.

— O femeie… zise el dus pe gânduri. Da, am să-ţi povestesc! exclamă el deodată cu hotărâre. Am întâlnit o singură dată în viaţa mea o femeie minunată şi neobişnuita. O fată… Dar ştii, aşa cum spune Heine: „Ea era demnă de dragoste şi el o iubea, dar el nu era demn de dragoste şi ea nu-l iubea”. Ea a încetat să mă iubească fiindcă beau… De altfel, nu ştiu, poate ca dimpotrivă… am început să beau fiindcă ea nu m-a mai iubit. Ea… nici ea nu-i aici… asta s-a petrecut demult! Ştii că, după ce-am făcut trei ani de serviciu, am trecut apoi patru ani în rezervă şi acum trei ani am intrat iar în armată. N-a fost nici un roman de dragoste între noi… Am avut în total numai zece sau cincisprezece întâlniri şi cinci sau şase convorbiri intime. Te-ai gândit însa vreodată la puterea de atracţie şi la farmecul de neînvins al trecutului? Uite, nimicurile acestea nevinovate sunt acum toată bogăţia mea. O mai iubesc şi astăzi! Aşteaptă, Romaşov… Eşti vrednic să-ţi citesc singură scrisoare, prima şi ultima pe care mi-a scris-o.

Se aplecă în faţa geamantanului şi începu să scotocească fără grabă printre hârtii, în timp ce vorbea mai departe.

— Cred că n-a iubit niciodată pe nimeni decât pe ea însăşi.

O roade o nemărginită ambiţie şi-i stăpânită de un ştiu ce putere crudă şi mândră… Dar totodata-i bună, plină de feminitate şi de afecţiune… Parc-ar fi în ea două fiinţe: una cu inteligenţa aspră şi egoistă, cealaltă, cu inima duioasă şi pătimaşă.

Iată scrisoarea, citeşte-o, Romaşov! începutul n-are însemnătate. Nazanski îndoi câteva rânduri de sus. Citeşte de-aici înainte.

Ca lovit cu măciuca în cap, Romaşov simţi ca totul din jur se învârte o dată cu el. Scrisul mare, nervos şi fin nu putea fi decât al Alexandrei Petrovna, atât era de personal, de neregulat şi de elegant. Cum primea adesea biletele de la ea cu invitaţii la masă sau la o partidă de whist, l-ar fi putut recunoaşte dintr-o mie de scrisuri felurite.

„… E dureros şi greu pentru mine s-o spun, citi el sub mina lui Nazanski, dar singur ai făcut totul ca relaţiile noastre să aibă un sfârşit atât de trist. Mai mult decât orice pe lume nu pot suferi minciuna, care-i totdeauna urmarea laşităţii şi a slăbiciunii, încât n-am să te mint. Te-am iubit şi te mai iubesc încă şi ştiu că n-o să-mi pot înăbuşi sentimentul ăsta nici prea uşor şi nici prea repede. Dar până la urma tot îl voi învinge. Ce s-ar întâmpla dac-aş face altceva? Ce-i drept, aş fi avut destulă putere şi abnegaţie să fiu călăuza, îngrijitoarea, sora de caritate a unui om lipsit de voinţa, decăzut şi pierdut moralmente. Urăsc însa milă şi veşnica, umilitoarea iertare a tuturor păcatelor şi nu vreau să trezeşti în mine asemenea sentimente. Nu vreau să trăieşti din pomana compătimirii şi a unui devotament de câine. Dar ştiu că nu poţi să te schimbi, cu toată inteligenţa şi sufletu-ţi minunat. Mărturiseşte cinstit şi sincer că nu poţi! Ah, dragul meu Vasâli Nilaci, dac-ai putea! Dac-ai putea! Spre dumneata năzuieşte inima mea şi către ea mi se îndreaptă toate dorinţele… Te iubesc!

Dar nu m-ai vrut. Pentru fiinţa pe care-o iubeşti, poţi răsturna lumea întreaga, şi eu ţi-am cerut atât de puţin… Nu poţi? Adio! Te sărut în gând pe frunte… ca pe un mort, fiindcă pentru mine ai murit. Te sfătuiesc să distrugi scrisoarea aceasta, nu că m-aş teme de ceva, dar fiindcă ţi-ar fi cu timpul un prilej de tristeţe şi de chinuitoare amintiri.

Încă o dată, repet…”

— Urmarea nu te mai poate interesa! zise Nazanski, luând hârtia din mâinile lui Romaşov. Asta-i singura scrisoare pe care mi-a trimis-o.

— Şi ce s-a mai întâmplat pe urma? îngăimă Romaşov.

— Pe urma? Pe urmă nu ne-am mai văzut. Ea… ea a plecat nu ştiu unde şi mi se pare că s-a măritat cu… un inginer.

Nu mai are nici o însemnătate…

— Şi nu te mai duci niciodată pe la Alexandra Petrovna?

Romaşov rosti cuvintele acestea în şoapta… Amândoi tresăriră auzindu-le, şi multă vreme nu-şi putură lua ochii unul de ia altul. În aceste câteva clipe, pieriră dintre ei toate stavilele pe care le ridică şiretenia, prefăcătoria, tot ce-l face pe om de nepătruns, şi, nestingheriţi, îşi citiră în suflete. Înţeleseră numaidecât mii de lucruri pe care până atunci le tăinuiseră, şi toată convorbirea lor din ziua aceea capătă un înţeles cu totul aparte, adânc şi aproape tragic.

— Cum? Şi… dumneata? zise, în sfârşit, foarte încet Nazanski, cu o expresie de spaima nebună în ochi. Dar îndată îşi veni în fire şi izbucni într-un râs nefiresc: Ia te uită ce încurcătură! Ne-am îndepărtat cu totul de subiect… Scrisoarea pe care ţi-am arătat-o a fost scrisă acum o sută de ani, iar femeia asta trăieşte astăzi tare departe… în Transcaucazia, mi se pare! … Aşadar, unde am rămas?

— E timpul să mă duc acasă, Vasâli Nilaci… E târziu! făcu Romaşov, ridicându-se.

Nazanski nu încerca să-l oprească. Se despărţiră liniştiţi, dar ruşinându-se parcă unul de altul. Romaşov era acum şi mai sigur că scrisoarea-i de la Surocika. Întorcându-se acasă, se gândea mereu la scrisoarea aceasta şi nu înţelegea nici el natura sentimentelor pe care i le trezise. Era gelos pe Nazanski, gelos pe trecut, şi simţea un fel de rea şi victorioasa compătimire faţa de Nikolaev, dar, în acelaşi timp, nutrea şi o nouă nădejde, nedesluşita, dulce însa şi ademenitoare. Scrisoarea parca-i întindea şi lui un fir tainic, nevăzut, care-l călăuzea spre viitor.

Vântul se potolise.

O tăcere adâncă umplea noaptea, iar întunecimea ei părea caldă şi catifelată. Dar în văzduhul neadormit, în liniştea copacilor nevăzuţi şi-n mireasma pământului, ghiceai o viaţa ascunsă, creatoare. Romaşov mergea fără să vadă drumul şi aştepta mereu că o suflare puternică, măreaţa şi blândă să-i mângâie faţa cu adierea ei fierbinte. În sufletul lui, îşi amintea cu părere de rău de primăverile luminoase şi pentru totdeauna apuse ale copilăriei şi tânjea cu duioşie după trecutul lui curat şi scump…

Când ajunse acasă, găsi alt bileţel de la Raisa Alexandrovna Peterson. Într-un stil pompos şi nesăbuit, îi imputa trădarea crudă, spunea c-a înţeles tot şi-l ameninţa cu grozăviile răzbunării, de care-i în stare o inimă zdrobită de femeie.

„Ştiu ce-mi rămâne de făcut! scria ea. Dacă nu mor de oftica din pricina ticăloasei dumitale purtări, fii sigur c-am să mă răzbun cumplit. Poate crezi că nimeni nu ştie unde-ţi petreci toate serile? Ce orb eşti! şi pereţii au urechi. Te urmăresc pas cu pas. De altfel, cu fizicul şi elocvenţă dumitale, n-ai să te alegi cu nimic acolo, decât doar ca N. Te va da pe uşa afară ca pe un câine. Iar cu mine te sfătuiesc să fi mai cu băgare de seamă. Nu-s din femeile care iartă jignirile ce li se aduc.

Pumnalul ştiu să-l mânuiesc, Doar sunt născută în Caucaz.

Odinioară a dumitale, iar acum a nimănui, Raisa.

P. S. Să vii neapărat sâmbăta viitoare la club. Trebuie s-avem o explicaţie. Îţi rezerv al treilea cadril, dar, de data aceasta, nu după consideraţie! R. P.”

Romaşov simţi cum din paginile acestea tâmpite, scrise cade un analfabet, se desprindeau prostia şi josnicia, iar miasmele mocirlei de provincie, cu bârfelile ei pline de răutate, parcă-l învăluiau şi pe el. Se văzu împroşcat din cap până-n picioare cu noroiul lipicios şi de nespălat al unei legături cu o femeie pe care n-o iubea, legătură ce se prelungea de aproape şase luni. Se culca abătut, oarecum zdrobit de greutatea acestei zile, şi, câteva clipe înainte de-a adormi, îşi spuse, folosind cuvintele pe care le rostise în seara aceea Nazanski: „Gândurile lui erau cenuşii ca postavul cazon”.

Se cufunda curând într-un somn greu. În vis, se văzu copil, aşa cum i se întâmpla totdeauna în vremea din urmă de câte ori avea necazuri mari. Mizeriile, mâhnirea, monotonia vieţii piereau, trupu-i era puternic, iar sufletul luminos şi curat îi tresărea de o neînţeleasa bucurie. Lumea întreaga era şi ea luminoasă şi curata, iar în mijlocul ei, străzile dragi şi binecunoscute ale Moscovei aveau minunata strălucire pe care o poţi vedea numai în vis. Dar undeva, la capătul acestei lumi pline de bucurii, departe în zare, dăinuia o pată întunecoasa, rău prevestitoare… Acolo era un orăşel cenuşiu şi mort, cu serviciu obositor şi plicticos, cu ore de teorie, beţii la cercul militar, cu povara unei legături dezgustătoare, cu tristeţe şi singurătate… Toată viaţa cânta şi scânteia de bucurie, dar pata aceea întunecata, ca o nălucă neagră, duşmănoasă îl pândea în taina pe Romaşov, aşteptându-şi rândul. Şi un Romaşov, copil nevinovat şi fără nici o grijă, îl plângea cu lacrimi amare pe celălalt eu al său, parcă mai în vârstă, care se îndepărta mereu, destrămându-se în bezna aceasta vicleană.

În mijlocul nopţii se trezi şi văzu ca perna-i era udă de lacrimi. Nu izbutea să şi le stăpânească şi multă vreme-i mai curseră şiroaie calde şi repezi pe obraji.