IX

ÎN SALA DE DANS, CE PARCĂ SE clătina toată în sunetele asurzitoare ale valsului, lunecau două perechi. Bobetinski, cu coatele desfăcute ca nişte aripi, se rotea cu paşi mărunţi în jurul înaltei doamne Talman care dansa cu liniştea impunătoare a unui monument de piatră.

Deşirat şi pletos, Arceakovski o învârtea în jurul lui pe cea mai mică din domnişoarele Lakaciov, o faţa mărunţica şi rumena… Se pleca deasupra ei, aţintindu-şi privirea drept în cărarea fetei, iar în loc să facă paşii de vals, îşi târâia doar picioarele, alene şi cu nepăsare, aşa cum dansezi de obicei cu copiii. Alte cincisprezece doamne şedeau părăsite de-a lungul pereţilor, căutând să pară cât mai nepăsătoare. Ca la toate balurile regimentului, erau şi acum de patru ori mai puţini cavaleri decât doamne şi începutul seratei făgăduia să fie plictisitor.

Doamna Peterson, care tocmai deschisese balul, ceea ce era totdeauna prilej de deosebită mândrie pentru doamne, dansa acum cu subţirelul Olizar. Ţinea mâna dansatoarei lipită de soldu-i sting, ca prinsă în cuie, în timp ce ea-şi rezema galeş bărbia de cealaltă mână pe care o pusese pe umărul cavalerului, întorcându-şi capul spre sala, într-o atitudine afectată şi nefirească. Când se sfârşi valsul, se aşeza înadins nu departe de Romaşov, care stă în picioare lângă uşa garderobei doamnelor. Doamna Peterson îşi făcea repede vânt cu evantaiul şi, uitându-se la Olizar, cara se aplecă în faţa ei, îi zise, alintându-se, cu glas tărăgănat:

— Spune-mi, conte, de ce mi-e totdeauna aşa de cald? Te implor, spu-u-ni-ne! …

Olizar făcu o uşoara plecăciune, zingănind din pinteni şi-şi netezi cu palma vârfurile mustăţilor.

— Doamnă, la întrebarea aceasta n-ar putea să răspundă nici chiar atotştiutorul Martin Zadeka.

Cum în clipa aceea Olizar îşi aruncă privirea spre rochia ei foarte decoltată, ea începu să răsufle des şi neobişnuit de adânc.

— Ah, am totdeauna temperatura! şopti Raisa Alexandrovna, cu un zâmbet care lăsa să se înţeleagă că vorbele ei aveau un înţeles ascuns şi oarecum slobod. Am un temperament prea arzător!

Olizar scoase un fel de nechezat scurt.

Romaşov se uita dintr-o parte la doamna Peterson, zicându-şi cu scârba: „Ce dezgustatoare-i!” La gândul legăturii intime de odinioară cu femeia aceasta, avu deodată senzaţia că nu s-ar fi spălat şi nu şi-ar fi schimbat rufăria câteva luni.

— Da, da, da, nu râde, conte! Nu ştii că mama mea era grecoaica?

„Şi ce glas neplăcut are, gândea mai departe Romaşov. Ciudat că n-am băgat de seamă până acum… Parcă ar avea guturai cronic sau polipi în nas… „bama bea era grecoaica”.

În clipa aceea, doamna Peterson se întoarse către Romaşov şi-i aruncă o privire provocatoare printre gene.

După obicei, Romaşov murmura în gând: „Faţa lui se făcu de nepătruns ca o mască”.

— Bună seara, Iuri Alexeici! De ce nu vii să mă saluţi?

Întreba cu glas cântător Raisa Alexandrovna.

Romaşov se apropie. Ea-i strânse mâna cu putere, iar pupilele i se micşorară cu o expresie răutăcioasă şi tăioasă.

— La dorinţa dumitale, ţi-am rezervat al treilea cadril!

Sper că n-ai uitat… adăugă ea.

Romaşov făcu o plecăciune.

— Ce puţin amabil eşti! urmă, sclifosindu-se, doamna Peterson. Ar trebui să-mi spui: Enchanté, madame! 13. Romaşov auzi un fel de „adsandte badab”… E un necioplit, nu-i aşa, conte? zise ea, întorcându-se către Olizar.

— Cum de un… n-am uitat… mormăi Romaşov cu glas nesigur. Vă mulţumesc pentru onoare.

Bobetinski nu contribuia prea mult la însufleţirea seratei.

Conducea dansurile cu o înfăţişare plictisită şi cam ocrotitoare, de parc-ar fi îndeplinit o îndatorire foarte neplăcută pentru el, dar de cea mai mare însemnătate pentru toţi ceilalţi. Totuşi, înainte de al treilea cadril, se mai înviora şi, lunecând prin sala cu paşi repezi, ca şi cum ar fi patinat pe gheaţă, striga cu glas răsunător:

— Quadrille monstre! Cavaliers, engagez vos dames! 14

Romaşov şi Raisa Alexandrovna luară loc aproape de fereastra muzicanţilor, având drept vis-ŕ-vis pe Mihin ţi pe soţia lui Lescenko, care abia ajungea la umărul cavalerului ei. Numărul dansatorilor sporise simţitor la cadrilul al treilea, aşa ia perechile fură nevoite să se aşeze de-a lungul şi de-a latul sălii. Cum şi unii şi alţii erau siliţi să danseze pe rând, toate figurile se repetau de două ori.

„Trebuie să am o explicaţie şi s-o sfârşesc”, gândea Romaşov, asurzit de bătaia tobei şi de sunetele alămurilor ce năvăleau pe fereastră. „Ajunge!” şi adăugă: „Faţa lui arată o neclintită hotărâre”.

Ofiţerii care conduceau dansurile îşi îngăduiau de mult să introducă anumite schimbări şi să facă unele glume. Astfel, la cadrilul al treilea, se obişnuia să se încurce figurile, făcând tot felul de greşeli nostime, care stârneau totdeauna aceeaşi învălmăşeală şi aceleaşi hohote de ras. Aşa ca Bobetinski, după ce începuse pe neaşteptate cadrilul cu figura a doua, comandă acum cavaliers seuls15, dar numaidecât, răzgândindu-se parcă, îi trimitea iar la doamnele lor, sau făcea un grande ronde16 şi, rupându-l îndată, silea cavalerii să-şi caute doamnele.

— Mesdames, avancez, pardon, reculez! Cavaliers seuls! Pardon, reculez, balancez vos dames17. Ba nu, înapoi, înapoi!

În răstimp, înăbuşindu-se de furie, Raisa Alexandrovna spunea cu glas acru, dar zâmbind, ca şi cum ar fi vorbit despre lucrurile cele mai vesele şi mai plăcute din lume:

— Nu îngădui ca cineva să se poarte astfel cu mine…

M-auzi? Doar nu-s o fetişcană! Da… Oamenii binecrescuţi nu procedează în felul ăsta. Da…

— Să nu ne înfuriem, Raisa Alexandrovna! o rugă stăruitor şi cu blândeţe Romaşov.

— A, nu-ţi fac cinstea să mă supăr! Nu pot decât să te dispreţuiesc. Nu îngădui însa ca cineva să-şi bată joc de mine.

De ce nu ţi-ai dat osteneala să-mi răspunzi la scrisoare?

— Dar nu eram acasă când a sosit scrisoarea, ţi-o jur.

— Aha! Râzi de mine! Parcă n-aş şti unde te duci… Dar fii sigur…

— Cavaliers, en avânt! Ronde de cavaliers! Ŕ gauche! 18

La stânga, la stânga, domnilor! Ah, ce neînţelegători! Plus de vie, messieurs! 19 striga Bobetinski, târând după sine dansatorii într-un vârtej repede şi tropăind el însuşi din răsputeri.

— Cunosc eu toate intrigile acestei femei, acestei liliputane, urma Raisa când Romaşov se întoarse la locul lui. Numai că degeaba se crede aşa de mult! … E doar fata unui şarlatan de notar…

— Te-aş ruga să nu vorbeşti astfel în faţa mea despre prietenii mei, i-o tăie cu asprime Romaşov.

Atunci avu loc o scenă dintre cele mai grosolane. Doamna Peterson vărsa un adevărat puhoi de injurii groaznice la adresa Surocikai. Uitându-şi zâmbetele prefăcute, cu faţa aprinsă, răcnea cât mai tare ca s-acopere fanfara cu vocea ei guturala. Zăpăcit şi neputincios, Romaşov se înroşi până-n urechi de durerea insultelor aduse Surocikai, fără să poată scoate o vorbă din pricina zgomotului asurzitor al cadrilului, dar mai cu seama fiindcă lumea începea să se uite la ei.

— Da, da, tatăl ei e un hoţ, aşa că n-are de ce să se ţină cu nasul pe sus, striga doamna Peterson. Şi poftim, cucoana asta ne dispreţuieşti! Las’ că ştim noi anumite lucruri pe socoteala ei! Da!

— Te rog, bâigui Romaşov.

— Aşteptaţi numai, c-o să-mi simţiţi voi ghearele. Am să-i deschid ochii prostului de Nikolaev. De trei ani tot nu izbuteşte să-l bage la Academie. Cum să reuşească la examen, când e aşa de tont că nu vede nici măcar ce se petrece sub nasul lui? şi apoi, nimic de zis, frumos adorator mai are! …

— Mazurka générale! Promenade! strigă Bobetinski, lunecând repede de-a lungul sălii, cu trupul aplecat înainte, ca un arhanghel în zbor.

Podeaua se cutremură sub paşii cadenţaţi şi greoi ai dansatorilor, podoabele de cristal ale policandrului zăngăniră în ritmul mazurcii, scânteind cu focuri de toate culorile, iar perdelele de tul de la ferestre începură să freamăte în tact.

— De ce să nu ne despărţim prieteneşte şi liniştit? întreba Romaşov cu blândeţe. Simţea în adâncul sufletului că, pe lângă dezgust, femeia asta-i insufla şi un fel de frica meschină şi ruşinoasă, dar de neînvins. Nu mă mai iubeşti… să ne despărţim ca doi prieteni.

— Aha! Vrei să mă părăseşti? N-avea nici o grijă, dragul meu (rosti „dragul beu”), nu-s din acelea cărora le dai cu piciorul. Eu îl dau, când găsesc de cuviinţă. Dar ticăloşia dumitale mă uimeşte din cale-afară…

— S-o isprăvim cât mai repede, zise Romaşov nerăbdător, cu glas înăbuşit şi cu dinţii strânşi.

— Cinci minute pauză. Cavaliers, occupez vos dames! 20 răcni Bobetinski.

— Da, când am să vreau eu… M-ai înşelat într-un chip josnic. Ţi-am jertfit tot, ţi-am dat tot ce poate da o femeie cinstită… Nu mai îndrăzneam să mă uit în ochii soţului meu, omul ăsta ideal, minunat. Pentru dumneata mi-am uitat îndatoririle de soţie şi de mama. O, de ce, de ce nu i-am rămas credincioasă?

— Vo-or-ba să fie! Romaşov nu-şi putu stăpâni un zâmbet.

Numeroasele ei aventuri cu toţi tinerii ofiţeri care veneau în garnizoana erau bine cunoscute la regiment, ca, de altfel, toate aventurile de dragoste ale celor şaptezeci şi cinci de ofiţeri, ale soţiilor şi rudelor lor. Îşi amintea acum expresii ca: „prostul meu”, „omul ăsta vrednic de dispreţ”, „nătângul cela care sta veşnic pe capul meu” şi câte altele nu mai puţin tari, pe care Raisa le folosea din plin la adresa soţului ei, atât verbal, cât şi în scris.

— A! Ba mai îndrăzneşti să râzi? Bine! se întărita Raisa…

E rândul nostru! zise ea apoi în grabă şi, luându-şi cavalerul de mână, înainta cu paşi mărunţi, legănându-şi graţios soldurile, cu un zâmbet silit pe buze.

După ce se isprăvi figura, chipul ei îşi relua înfăţişarea mânioasă. „Parcă-i o insectă înfuriata”, gândi Romaşov.

— N-am să ţi-o iert! M-auzi? Niciodată! Ştiu de ce vrei să mă părăseşti atât de mişeleşte şi de josnic. Dar n-are să fie cum ţi-ai pus în gând, nu, nu, nu! în loc să-mi spui pe faţa şi cinstit că nu mă mai iubeşti, ai socotit că-i mai bine să mă-nşeli şi să te foloseşti de mine ca femeie, ca femela… pentru cazul când nu ţi-ar merge cu cealaltă… Ha! Ha! Ha!

— Ei bine, să vorbim deschis, zise Romaşov cu furie stăpânită. Se îngălbenea tot mai tare, muşcându-şi într-una buzele.

Singura m-ai provocat… Da, e adevărat! Nu te iubesc…

— Vai, nu mai spune-e… Ce grozav mă doare!

— Şi nici un te-am iubit vreodată… Cum de altfel nici dumneata nu m-ai iubit! Am jucat amândoi un joc dezgustător, mincinos şi murdar, o farsă banală jucată de amatori.

Te-am înţeles foarte bine, Raisa Alexandrovna. Nu-ţi trebuia nici duioşie, nici iubire, nici măcar o simplă afecţiune… Eşti prea mică la suflet şi prea meschina pentru aşa ceva! Nu pot să iubească – şi Romaşov îşi aminti deodată vorbele lui Nazanski – nu pot să iubească decât firile alese, oamenii deosebit de simţitori.

— Ah, şi bineînţeles, eşti o fire aleasă.

Muzica răsuna iar puternic. Romaşov se uita cu duşmănie pe fereastră la gura de alamă strălucitoare a trombonului care, cu o fioroasă nepăsare, parcă scuipa în sala sunete răguşite şi asurzitoare. Prinse ura şi pe ostaşul care cânta cu obrajii umflaţi, cu ochii sticloşi ieşiţi din cap, învineţindu-se de atâta sforţare.

— Să nu ne certam… Poate că nici eu nu-s vrednic de o adevărata dragoste, dar nu despre asta-i vorba. Cu vederile înguste şi cu ambiţia dumitale de provincială, ai neapărată nevoie să-ţi facă cineva curte în văzul tuturor… Poate crezi că nu înţelegeam familiaritatea pe care mi-o arătai la serate şi privirile duioase, glasul poruncitor şi intim, cu care-mi vorbeai când se uită lumea la noi? Da, da, trebuia neapărat să bage toţi de seamă! Altfel, jocul n-ar mai fi avut nici un rost…

Nu-ţi trebuia iubirea mea, ci voiai numai că toţi să te vadă compromisa o dată mai mult!

— Aş fi putut atunci s-aleg pe cineva mai frumos şi mai interesant decât dumneata, răspunse doamna Peterson cu mândrie.

— N-avea grijă! Ceea ce spui nu mă poate jigni… Da, repet: aveai nevoie numai ca cineva să fie socotit sclavul dumitale, noul sclav al farmecului dumitale irezistibil. Dar anii trec şi sclavii sunt din ce în ce mai rari! Ca să nu-ţi pierzi cel din urmă adorator, dumneata, fiinţa rece şi nesimţitoare, îţi jertfeşti atât îndatoririle de mama, cât şi credinţa pe care o datorezi soţului.

— Las’ c-o să mai auzi de mine! şopti Raisa, cu glas ameninţător în care se desluşea ura.

Căpitanul Peterson, soţul Raisei, străbătu sala întreaga şi se îndrepta spre ei, ferindu-se din calea dansatorilor. Era un om uscăţiv şi ofticos, chel, cu ochi negri, blânzi şi înfriguraţi, prin care treceau însa tainice licăriri de răutate.

Se spunea că era îndrăgostit nebun de nevastă-sa, aşa că arata o prietenie duioasă, dulceagă şi mincinoasa tuturor adoratorilor ei. De asemenea, se mai ştia că le plătea cu ura, cu viclenie şi cu tot felul de intrigi în serviciu, îndată ce cu bucurie şi uşurare se despărţeau de soţia lui.

Încă de departe, căpitanul începu să zâmbească silit, cu buzele-i vinete, lipite de dinţi.

— Dansezi, Raecika? Bună seara, draga Jorjik. Cum se face că nu te-am mai văzut de atâta vreme? Ne-am obişnuit aşa de mult cu dumneata, încât ne lipseşti.

— Da… Ştiu şi eu? … Tot felul de treburi, bolborosi Romaşov.

— Cunoaştem noi treburile voastre, îl ameninţa cu degetul Peterson, izbucnind într-un râs ca un schelălăit. Dar ochii lui negri, cu albul gălbui, se plimbau de la soţia lui la Romaşov, cu o privire îngrijorata şi cercetătoare. Drept să vă spun credeam că vă certaţi… Vedeam că discutaţi cu atâta înflăcărare! Ce s-a întâmplat?

Romaşov tăcea, uitându-se stingherit la gâtul slab, zbârcit şi cafeniu al lui Peterson. Raisa însa răspunse cu neruşinata îndrăzneala de care dădea totdeauna dovada când mintea.

— Iuri Alexeevici face pe filosoful! Susţine că şi-a trăit traiul şi că-i o prostie să mai danseze.

— Şi totuşi dansează, făcu Peterson cu o blândeţe veninoasă. Hai, dansaţi, copii, dansaţi, nu vă împiedic.

Abia se îndepărtase bărbatul ei şi Raisa exclamă cu prefăcută tulburare:

— Şi pe omul ăsta sfânt, pe omul ăsta excepţional, eu l-am înşelat! şi pentru cine? O, dac-ar şti numai, dac-ar şti…

— Mazurka générale! veşti Bobetinski. Cavalerii îşi răpesc doamnele!

Trupurile în neîncetata mişcare se înfierbântau şi un colb subţire se ridica de pe parchet. În sala de dans începeai să te înăbuşi, iar flacările luminărilor păreau pete galbene şi ceţoase. Acum dansau mai multe perechi şi, cum nu era loc destul, dansatorii se învârteau într-un spaţiu restrâns şi se înghesuiau, împingându-se unii pe alţii. Conducătorul comandase o figură în care orice cavaler liber urmarea una din perechile ce dansau. Se rotea în jurul ei, făcând în acelaşi timp paşii de mazurca – ceea ce-i dădea un aer caraghios – şi căuta să prindă clipa când doamna se găsea drept în faţa lui. Atunci bătea repede din palme, în semn c-a răpit-o…

Celălalt cavaler se străduia tot timpul să-l împiedice, învârtindu-şi dansatoarea când într-o parte, când într-alta şi el însuşi se dădea îndărăt sau sărea în lături, iar cu cotul stâng liber îşi lovea adversarul în piept ca să-l respingă. Figura aceasta stârnea totdeauna o învălmăşeală grosolană, fără nici un farmec.

— Prefăcuto! şopti răguşit Romaşov, plecându-se spre Raisa. Tot ce spui e ridicol şi penibil.

— Mi se pare că eşti beat! exclamă Raisa cu dispreţ, aruncând asupra lui Romaşov privirea cu care eroinele din romane măsoară ticăloşii din cap până-n picioare.

— Spune-mi, de ce m-ai minţit? făcu Romaşov cu ură.

Mi-ai cedat numai ca să nu te părăsesc. Dac-ai fi făcut-o din dragoste, sau cel puţin din simpla senzualitate, aş mai înţelege. Dar te-a împins numai destrăbălarea şi o josnică ambiţie. Nu te îngrozeşti, gândindu-te ce ticăloşie am săvârşit amândoi, dându-ne unul altuia fără dragoste, numai din plictiseală, numai pentru a ne distra, nici măcar din curiozitate, ci doar aşa… cum ronţăie slujnicele seminţe în zilele de sărbătoare! Nu simţi că-i şi mai mârşav decât dacă o femeie se dă pentru bani? Ea are măcar dezvinovăţirea mizeriei, a ispitei… înţelege odată ca mi-e ruşine şi mi-e scârbă să mă gândesc la desfrâul ăsta rece, zadarnic şi de neiertat!

Se uita la dansatori, cu ochi stinşi, plini de suferinţă, iar fruntea-i era îmbrobonata de o sudoare rece.

Impunătoarea doamna Talman însoţită de Epifanov care sărea ca un ţap, nici un se uita la cavalerul ei şi înainta, lunecând aproape fără să mişte picioarele, cu umerii neclintiţi şi cu înfăţişarea jignită a unei nedezminţite virtuţi. Iat-o pe mica Lâkaciova, cu faţa roşie ca focul, cu ochişorii strălucitori, gâtul gol, alb şi feciorelnic. Iată-l şi pe Olizar cu picioarele-i subţiri, drepte şi zvelte, ca ale unui compas. Romaşov îşi simţea capul greu şi-i venea să plângă, în timp ce lângă el Raisa, galbenă de furie, îi spunea cu glas batjocoritor şi teatral:

— Încântător! Un ofiţer de infanterie care face pe pudicul Iosif!

— Da, da, bine ai spus, e într-adevăr rolul meu… se aprinse deodată Romaşov. Ştiu singur că-i caraghios şi fără rost…

Dar nu mi-e ruşine să-mi deplâng castitatea pierdută, simpla castitate fizică. Amândoi ne-am cufundat de bunăvoie într-o groapă de gunoaie şi simt ca niciodată nu voi mai îndrăzni să iubesc cu o dragoste fierbinte şi curata. Dar toată vina o porţi numai dumneata, m-auzi? Dumneata, dumneata, dumneata! Eşti mai în vârstă şi mai experimentată decât mine, şi eşti destul de cunoscătoare în ale iubirii.

Cu nespusă mânie, doamna Peterson se ridica de pe scaun.

— Destul! zise ea cu glas dramatic. Şi-ai ajuns ţinta.

Te urăsc! Sper ca de azi înainte vei înceta să mai vii în casa noastră, în care erai primit ca o rudă apropiată, unde ţi s-a dat de mâncat şi de băut, iar dumneata te-ai purtat ca un ticălos. Ce rău îmi pare că nu pot dezvălui totul soţului meu.

E un om sfânt! mă închin zilnic pentru el… Dacă i-aş spune adevărul, l-aş omorî. Dar fii sigur c-ar şti să răzbune insulta adusă unei femei fără apărare!

În picioare înaintea ei, Romaşov clipea dureros din ochi, uitându-se prin ochelari la gura ei mare, cu buze subţiri şi ofilite, strâmbate acum de ură. Pe fereastra năvăleau sunetele asurzitoare ale muzicii, nesuferitul trombon se încăpăţâna să tuşească, iar bătăile stăruitoare ale tobei parcă răsunau chiar în capul sublocotenentului. N-auzea decât pe jumătate vorbele Raisei şi nu le înţelegea, dar i se părea că-l lovesc drept în creştet, ca şi sunetele tobei, cutremurându-i creierul.

Raisa îşi strânse zgomotos evantaiul. „Ah, ce ticălos mârşav!” şopti ea cu glas tragic şi străbătu grăbit sala, intrând în vestiar.

Totul se sfârşise, dar Romaşov nu simţea mult aşteptata mulţumire cum nădăjduise mai înainte, iar de pe suflet nu i se luase încă toată greutatea murdară şi dezgustătoare. Nu, acuma-şi dădea seama că nu se purtase bine, că fusese mişel şi nesincer, aruncând toată vina morală pe femeia aceasta mărginită şi vrednică de mila. Îşi închipuia durerea, descumpănirea, ura-i neputincioasă şi lacrimile amare pe care le vărsau ochii ei roşii şi umflaţi, acolo în vestiar.

„Mă prăbuşesc, mă împotmolesc, gândea el cu scârbă şi plictiseala. Ce viaţă îngusta, cenuşie şi murdară… Legătura asta zadarnică şi ruşinoasă, beţia, nostalgia, ucigătoarea monotonie a serviciului, şi nici o vorbă bună, nici o clipă de bucurie curata. Cărţile, muzica, ştiinţa, ce s-au făcut toate acestea?”

Se întoarse iar la bufet. Aici, Osadci şi Vetkin, camaradul de companie al lui Romaşov, îl duceau de subsuori spre uşa de ieşire pe Leh care, beat turta, dădea moale din cap şi-i încredinţa că-i arhiereu. Osadci, cu o înfăţişare serioasă, rostea cu glas adânc de diacon:

— Binecuvintează, înalt preasfinte. Începe slujba…

Pe măsură ce balul se apropia de sfârşit, larmă de la bufet creştea. Aerul era atât de îmbâcsit cu fum de ţigară, încât ofiţerii de la capetele mesei abia se mai vedeau unii pe alţii.

Câţiva cantau într-un colţ, iar alţii, strânşi la un loc lângă fereastră, istoriseau anecdote deocheate care de obicei înveseleau orice prânz al militarilor.

— Staţi, staţi, domnilor… daţi-mi voie să vă povestesc, striga Arceakovski. Un soldat a fost încartiruit într-o noapte la un ucrainean, care avea o soţie foarte frumoasă. Soldatul îşi zise: „Cum dracu să mă învârt ca…”

N-apuca bine să isprăvească şi Vasâli Vasilievici Lipski, care-şi aştepta cu nerăbdare rândul, îi şi tăie vorba:

— Asta nu-i nimic, domnilor! Ascultaţi să vă spun au una…

Dar înainte să fi sfârşit, următorul se şi grăbea s-o istorisească pe a lui.

— Domnilor, ştiu eu una mai grozavă… Lucrurile s-au petrecut la Odessa şi…

Toate anecdotele acestea erau ordinare, necuviincioase, fără nici un haz şi, ca de obicei, numai povestitorul cel mai încrezut şi mai cinic stârnea râsul.

Vetkin, care se întorcea din curte unde-l urcase pe Leh într-o trăsură, îl pofti pe Romaşov să se apropie de masă.

— Ia şezi aici, jorjinka… s-o facem lată! Azi sunt bogat ca un negustor… Ieri am câştigat la cărţi şi astăzi voi lua iar banca.

Romaşov simţea nevoia să vorbească deschis cu cineva, să-i mărturisească tristeţea şi dezgustul lui de viaţă. Golind pahar după pahar şi uitându-se la Vetkin cu ochi plini de ruga fierbinte, îi spuse cu glas cald, vibrant şi convingător:

— Am uitat cu toţii, Pavel Pavlaci, ca mai este alt fel de viaţă. Undeva, nu ştiu anume în ce loc, trăiesc cu totul alţi oameni, iar viaţa lor e atât de plină şi de voioasă, viaţă adevărata! Undeva sunt oameni care lupta, suferă şi iubesc din răsputeri şi pătimaş… Dar noi, dragul meu, cum trăim noi?

Ce fel de viaţă ducem?

— M-da, frate, ce mai vorba, ducem o viaţă de câine, răspunse moale Pavel Pavlovici. Dar, în general, totul nu-i decât o filosofie a naturii şi energetică. Şi, fiindcă veni vorba, iubitule, ia spune-mi ce mâncare-i asta, energetică?

— Ei, şi noi ce facem? se mânie Romaşov. Astăzi ne îmbătăm, mâine o să răcnim la companie un… doi… la stânga… la dreapta… seara o să mai bem şi poimâine o să ieşim din nou la instrucţie… Se poate oare ca toată viaţa să se mărginească numai la atât? gândeşte-te bine… Toată viaţa!

Vetkin se uita la el cu ochi tulburi, ca prin ceaţă, sughiţa şi începu deodată să cânte cu glas subţire şi tremurător:

În codrul tăcut, Mândra mea torcea Şi se-nvârtea

— Dă-le dracului pe toate, îngeraşule, şi cruţă-ţi sănătatea.

Din tot sufletul Furcă o-ndrăgea…

— Hai la joc, Romaşovici-Romaşovski, te împrumut cu o bumaşcă de zece ruble!

„Nimeni nu mă-nţelege. N-am nici o fiinţă mai apropiată”, gândi cu deznădejde Romaşov. O clipă, i se ivi în minte Surocika – aşa de puternică, de mândră, de frumoasa – şi o durere dulce şi sfâşietoare îi cuprinse inima.

Rămase la cercul militar, până-n ziua, privind jocul de cărţi şi chiar luând parte la el, dar fără nici o plăcere şi fără să se înflăcăreze. O dată îl văzu pe Arceakovski care stă la o masă mai deoparte, împreuna cu doi tineri stegari, cum înşela destul de neîndemânatic la joc, aruncându-şi două cărţi deodată. Romaşov era gata să se amestece şi să-i facă observaţie, dar se stăpâni îndată, zicându-şi cu nepăsare: „Eh, totuna-i… cu asta nu schimb nimic!”

Vetkin, care-şi pierduse „milioanele” în cinci minute, dormea pe scaun cu gura căscată şi alb ca varul la faţa. Lângă Romaşov, Lescenko urmărea cu tristeţe jocul. Nu puteai înţelege ce putere îl silea să stea astfel ceasuri întregi, cu chipul său atât de jalnic. Se lumina de ziuă. Lumânările topite ardeau cu flacăra, lungă, galbenă şi tremurătoare. Feţele jucătorilor erau palide şi păreau istovite. Romaşov privea într-una cărţile de joc, grămezile de argint şi de bancnote, postavul verde plin de semne făcute cu creta, iar capu-i obosit şi tulburat frământa înainte, fără nici un chef, mereu aceleaşi gânduri despre decăderea lui morala şi viaţa-i tristă, monotonă şi ruşinoasă.