VIII

ABIA ACUM SE ÎNCEPEA CLĂDIREA cazărmilor pentru regiment, dincolo de calea ferată, pe aşa-zisul islaz iar până să fie gata, regimentul, împreuna cu toate serviciile lui, era încartiruit prin case particulare. Cercul militar fusese aşezat într-o casă nu prea mare, numai cu parter, în formă de L; în aripă mai lungă de la stradă se aflau sala de dans şi salonul, iar în cea mai scurtă care se înfunda într-o curte plină de noroi, se găseau popotă, bucătăria şi „camerele” pentru ofiţerii în trecere prin oraşele. Amândouă aripile erau legate între de printr-un fel de culoar îngust, întortocheat, cu o serie de ieşinduri ce comunicau între ele prin câte o uşa, alcătuind un şir de cămăruţe mici care slujeau drept bufet, camera de biliard, camera pentru joc de cărţi, vestiar şi garderobă pentru doamne.

Cum toate aceste încăperi, afară de popotă, erau de obicei nelocuite şi nu se aeriseau niciodată, miroseau acru a mucegai şi a casa închisa, la care se mai adaugă şi mirosul de naftalina al vechilor învelitori de mobilă.

Romaşov sosi la cerc la ora nouă. Cinci, şase ofiţeri neînsuraţi se şi adunaseră pentru serată, dar doamnele nu veniseră încă. De mult se stabilise între de o ciudată întrecere cât priveşte respectarea unei purtări alese în societate şi socoteau că era ruşinos că o doamnă să sosească printre cele dintâi la bal.

Muzicanţii se şi aşezaseră la locul lor, într-o verandă închisa cu sticla care dădea în sala de dans printr-o boltă mare cu geamuri.

Între ferestrele sălii, ardeau lămpi cu trei braţe, iar de tavan atârna un policandru împodobit cu mici prisme de cristal tremurătoare.

La lumina puternică, părea şi mai deşarta încăperea aceasta mare, cu pereţii goi, tapetaţi cu hârtie albă, cu perdele de tul la ferestre şi mobilată numai cu scaune vieneze, de-a lungul pereţilor.

În camera de biliard, doi aghiotanţi de batalion jucau în cinci bile pe o sticlă de bere. Erau locotenenţii Bek-Agamalov şi Olizar sau contele Olizar, cum îi ziceau toţi la regiment, un tânăr bătrânicios, deşirat, cu părul lins şi pomădat, faţa rasă şi zbârcită, cu o expresie cam uşuratica, şi care făcea într-una obişnuitele glume de biliard.

Căpitanul Lescenko sta pe marginea ferestrei şi privea jocul lor. Era un bărbat de vreo patruzeci şi cinci de ani, abătut, care ar fi putut să-i întristeze şi pe ceilalţi numai cu înfăţişarea lui. Toate parcă atârnau jalnic pe el. Nasul lung, cărnos, roşu şi moale îi spânzura ca un ardei pe sfoară, mustaţa-i cădea până la bărbie, isprăvindu-se în două fire cenuşii, subţiri ca aţă, iar sprâncenele coborau de la rădăcina nasului spre tâmple, dând ochilor o expresie veşnic plângăreaţă. Până şi tunica veche i se lăsa pe umerii căzuţi şi pe pieptul scofâlcit, ca pe un umărar de haine. Lescenko nu bea niciodată, nu juca cărţi şi nici măcar nu fuma. Îi făcea însa o plăcere ciudată

— De neînţeles pentru alţii – să stea ceasuri întregi în spatele jucătorilor, în camera de biliard sau de cărţi, ori să rămână în sala de mese când cheful era în toi. Şedea acolo, trist şi jalnic, fără să scoată o vorbă. La regiment, se obişnuiseră toţi cu ciudăţenia lui, ba chiar jocul şi băutura parcă nici un le tihneau tuturor, când lipsea el de la cerc.

După ce-i saluta pe cei trei ofiţeri, Romaşov se aşeza lângă Lescenko, care se dădu prevenitor la o parte să-i facă loc şi oftă, aruncând noului venit o privire tristă de câine credincios.

— Cum o mai duce cu sănătatea Maria Viktorovna? întreba Romaşov înadins mai tare aşa cum vorbeşti cu surzii sau cu cei grei de cap, ton pe care-l întrebuinţau cu Lescenko toţi cei din regiment, până şi subofiţerii.

— Mulţumesc, dragul meu, răspunse Lescenko, oftând adânc.

Fireşte c-o mai supără nervii uneori… ca aşa-s timpurile!

— Dar de ce n-aţi venit împreuna? Sau poate ca Maria Viktorovna nici n-are de gând să vină astăzi?

— Ba da, cum să nu… Vine, vine, dragul meu! Numai că vezi, nu mai era loc în trăsură… A luat o birjă împreuna cu Raisa Alexandrovna şi atunci, înţelegi, dragul meu, că mi-au spus: „Cizmele ţi-s pline de noroi şi ai să ne murdăreşti rochiile”.

— Încrucişare la mijloc! Bine jucat… Scoate bila, Bek! strigă Olizar.

— Întâi trimite-o tu, ca de scos o scot eu îndată, îl repezi Bek-Agamalov.

Lescenko îşi prinse între buze vârfurile mustăţilor cenuşii şi începu să le molfăie cu înfrigurare.

— Am o rugăminte, dragul meu Iuri Alexeevici, îngăimă el nehotărât. Azi eşti conducătorul dansurilor?

— Da! Mi-au dat beleaua asta pe cap, fir-ar să fie! Degeaba am căutat să-l conving pe aghiotantul regimentului şi am vrut chiar să-i fac un raport că-s bolnav. Da’ parcă poţi să te înţelegi cu el? „Adu-mi un certificat de la doctor”, mi-a spus.

— De aceea, dragul meu, urma Lescenko cu glas rugător şi umil, fă aşa fel să danseze şi ea un pic. Ştii, te rog ca un camarad.

— Care ea? Maria Viktorovna?

— Ei, da! Te rog frumos…

— Bilă pentru dublet, în colţ! ordonă Bek-Agamalov. E ca şi făcut.

Îi venea greu să joace din pricina staturii lui scunde şi fu nevoit să se întindă pe burta peste biliard. Faţa i se înroşi de încordare, iar pe frunte i se umflară doua vine ce coborau spre rădăcina nasului, alcătuind un fel de „V”.

— J-a-m-a-i-s4, îl sfida Olizar, sigur de el. Nici eu n-aş putea s-o fac!

Tacul lui Agamalov lunecă, trosnind scurt peste bila, dar ea nu se clinti din loc.

— Chix! strigă voios Olizar şi începu să joace cancan în jurul biliardului. Ei, sufletele, spui la mine: când dormim, sforăim? 5

Agamalov bătu în podea cu capătul cel gros al tacului.

— Nu-ţi îngădui să cobeşti când mă pregătesc să joc! răcni el, iar ochii negri îi scăpărau. Dacă-i aşa, nici un mai joc.

— Nu supăram, sufletele, că stricam sânge la noi. Bila în colţ!

Unul din plantoanele, care stăteau la vestiar s-ajute doamnele să-şi scoată hainele, se apropie în graba de Romaşov.

— Să trăiţi, dom’ sublocotenent, vă pofteşte o doamnă în sala de dans.

Trei doamne care sosiseră tocmai atunci se plimbau încet prin sală; niciuna nu mai era în floarea tinereţii. Cea mai în vârstă, Anna Ivanovna Migunova, soţia ofiţerului administrator, se adresa lui Romaşov cu glas aspru şi nefiresc, lungind ciudat ultimele silabe ale cuvintelor şi plecându-şi capul. Cu graţia unei femei de lume.

— Sublocotenent Romasov, da ordin să cânte ceva frumos! … Te ro-og…

— La ordinele dumneavoastră.

Romaşov se înclina şi se apropie de fereastra muzicanţilor:

— Zissermann! strigă el şefului orchestrei, zi-i ceva frumos!

Prin fereastra deschisă a verandei, răsunară furtunos primele măsuri din uvertura Viaţa pentru ţar, iar flacările luminărilor începură să se legene în tactul muzicii.

Doamnele se adunau încet. Cu un an în urmă, lui Romaşov îi plăceau foarte mult clipele acestea de la începutul balului, când îşi îndeplinea îndatoririle de maestru al dansurilor şi întâmpina doamnele la intrarea lor în vestiar. Ce tainice şi fermecătoare i se păreau de când, însufleţite de lumină, de muzică şi de aşteptarea dansului, îşi scoteau într-un freamăt voios glugile, eşarfele şi hainele de blană. O dată cu râsetele femeilor şi cu glasurile lor sonore, pătrundea în vestiarul îngust şi un miros de ger, de parfum, de pudră şi de mănuşi de piele fină – mirosul atât de tulburător al femeilor frumoase care s-au gătit de bal. Ce strălucitori şi galeşi se răsfrângeau ochii lor în oglinzile înaintea cărora se opreau să-şi îndrepte în graba pieptănăturile! Ce armonios era foşnetul rochiilor!

Ce mângâietoare atingerea mâinilor mici, a eşarfelor şi a evantaielor…

Vraja aceasta pierise acum pentru totdeauna şi Romaşov înţelegea, nu fără oarecare ruşine, că farmecul acesta se datora în mare măsură lecturii unor romane proaste franţuzeşti, în care trebuia neapărat să se descrie cum trec prin vestibul Gustave sau Armând, poftiţi la balul de la ambasada rusă…

Mai ştia, de asemenea, că soţiile ofiţerilor purtau ani de-a rândul una şi aceeaşi rochie „eleganta”, făcând deznădăjduite încercări s-o împrospăteze pentru seratele mai strălucite, şi că-şi curăţau mănuşile cu benzina. I se părea ridicolă şi pretenţioasa patima lor pentru tot felul de egrete, de eşarfe, pentru pietre false, pentru pene şi pentru sumedenie de panglici…

Toate acestea dovedeau un lux ţipător, fără gust şi ieftin.

Ele întrebuinţau creme şi farduri într-un chip atât de neîndemânatic şi de vulgar, aproape prostesc, încât faţa unora căpăta o înfiorătoare nuanţa albăstruie. Romaşov cunoştea, ca de altfel tot regimentul, istorioarele tainice ale fiecărui bal, ale fiecărei rochii, aproape ale fiecărei fraze rostite cu cochetărie, ceea ce-i sporea dezgustul. Ştia ca-n spatele acestei faţade se ascund o jalnică sărăcie, şiretlicuri, bârfeli, invidie reciproca, un joc neputincios al provincialelor de a se arăta femei de lume şi, în sfârşit, obişnuite şi anoste legături amoroase.

Căpitanul Talman sosi împreuna cu nevastă-sa. Erau amândoi foarte înalţi şi voinici; ea, blondă, grasă, cu trăsături delicate; el, o figură oacheşa de bandit, tusea mereu şi vorbea răguşit. Romaşov ştia dinainte c-o să-i pună întrebarea lui obişnuita… Într-adevăr, rotindu-şi ochii de ţigan, rosti:

— Ia spune, sublocotenente, a început whist-ul?

— Încă nu… Sunt cu toţii în sala de mese!

— Încă nu? Ştii, Sonecika… mă duc acolo să răsfoiesc Invalidul. Draga Romaşov… ai grijă de nevastă-mea, pentru vreun cadril…

Deodată, năvăli în vestiar familia Lakaciov, un adevărat stol de fete drăguţe, zâmbitoare, vorbind cu r, în frunte cu mama lor, o femeie mărunţica, vioaie şi care, la patruzeci de ani, dansa neobosită şi făcea mereu copii, „între al doilea şi al treilea cadril”, cum spunea despre ea Arceakovski, omul de duh al regimentului.

Domnişoarele, rostindu-l pe r, fiecare în felul ei, şi luându-şi vorbă din gura una alteia, se năpustiră asupra lui Romaşov.

— De ce n-ai mai venit pe la noi?

— Rhautaciosule, rhautaciosule, rhautaciosule!

— Hraule, hraule!

— Te invit la phrimul cachril…

— Mesdames… Mesdames! … spuse Romaşov, arătându-se, fără voie, cavaler amabil şi. Făcând plecăciuni în toate părţile.

Tocmai atunci, îşi arunca din întâmplare privirea spre uşa de la intrare şi zări pe geam faţa slaba cu buze groase a Raisei Alexandrovna Peterson, cu un fular alb care-i acoperea pălăria ca s-o apere. Romaşov o şterse ca un băieţandru în salon. Deşi clipă fusese foarte scurtă şi sublocotenentul credea că Raisa nu-l văzuse era totuşi neliniştit… I se părea că desluşise în ochii mici ai amantei lui o expresie nouă şi îngrijorata, ca o ameninţare crudă şi plină de ură.

Trecu în sala popotei, unde se adunase lume şi mai toate locurile erau ocupate la masa lungă şi acoperită cu muşama.

Fumul albastru de tutun plutea legănându-se prin aer. Din bucătărie venea miros de unt prăjit. Două, trei grupuri de ofiţeri începuseră chiar să mănânce şi să bea. Câţiva citeau ziare. Larma glasurilor se contopea cu zingănitul cuţitelor, cu ţăcănitul scurt al bilelor de biliard şi cu zgomotul uşii de la bucătărie, care se trântea într-una. Din antret pătrundea frigul şi trăgea la picioare. Romaşov îl căuta pe locotenentul Bobetinski şi, zărindu-l, se apropie de el. Bobetinski sta în picioare lângă masă, cu mâinile în buzunarele pantalonilor, legănându-se când pe vârful picioarelor, când pe tocuri, cu ochii pe jumătate închişi, ferindu-i de fumul ţigării pe care o ţinea în gură. Romaşov îl trase uşor de mânecă.

— Ce-i? întreba el, întorcându-se şi scoţându-şi o mână din buzunar, dar cu ochii tot abia deschişi. Cu o mişcare foarte elegantă, îşi răsuci mustaţa lungă şi roşcata, ridicându-şi cotul în sus şi se uita la Romaşov cu coada ochiului, adăugind: A! A! Dumneata eşti? îmi pare bine…

Vorbea totdeauna în felul acesta căutat şi nefiresc, imitând, cel puţin aşa credea el, pe tinerii nobili din regimentele de gardă. Avea o părere foarte bună despre sine, socotindu-se drept un mare cunoscător de cai şi de femei, un dansator minunat, nobil şi binecrescut, dar dezgustat şi dezamăgit, în ciuda celor douăzeci şi patru de ani ai săi. De aceea, îşi înalta mereu umerii cu o mişcare de efect, avea un mers nesigur, legănat şi întrebuinţa franţuzisme neizbutite, iar când vorbea, dădea din mâini cu plictiseala şi nepăsare…

— Piotr Fadeevici, iubitule, te rog să conduci tu programul de dans în locul meu, îi ceru Romaşov.

— Mais, mon ami! Bobetinski îşi ridică umerii şi sprâncenele, privindu-l cu ochi mari, tâmpiţi. Dar, prietene, traduse el cuvintele, de ce? Pourquoi? 6 într-adevăr, dumneata mă… cum se spune? mă uimeşti!!

— Dragul meu, te rog mult…

— Stai… Mai întâi, fără familiarités7. Ce înseamnă expresiile astea… dragul meu, aşa şi pe dincolo…

— Te conjur, Piotr Faddeici… mă doare capul… şi gâtul… mi-e cu neputinţa…

Multă vreme Romaşov se ruga stăruitor de camaradul său.

Până la urmă, se hotărî să recurgă şi la măguleala.

— Doar nimeni în regiment nu se pricepe să conducă dansurile atât de variat şi de distins ca Piotr Faddeevici şi, afară de asta, îl mai roagă şi o doamnă…

— O doamnă? Faţa lui Bobetinski lua o expresie gânditoare şi melancolică. O doamnă? La vârsta mea, prietene… şi izbucni de ras cu prefăcută amărăciune şi dezamăgire. Ce-i femeia? Ha! Ha! Ha! … Une énigmes8. Ei bine, fie! Primesc…

Şi, deodată, adăugă cu acelaşi glas dezamăgit:

— Mon cher ami9, n-ai cumva… cum se spune… trei ruble?

— Din păcate, nu! … răspunse Romaşov, oftând.

— Dar o rublă?

— Hm! …

— Désagréable10… Nu-i nimic de făcut. Dacă-i aşa, hai să bem o votcă.

— Vai! nu mai am nici măcar credit, Piotr Faddeevici.

— Da-a? O, pauvre enfant! 11… Nu-i nimic, să mergem.

Bobetinski făcu o mişcare largă de dispreţuitoare mărinimie.

Fac eu cinste!

Între timp, conversaţia se însufleţise şi ajunsese chiar interesantă pentru toată lumea. Se discuta despre duelurile dintre ofiţeri, care tocmai atunci fuseseră încuviinţate prin lege şi părerile erau împărţite.

Cel mai mult vorbea locotenentul Arceakovski, om destul de dubios, aproape un escroc. Se spunea pe furiş despre el că, înainte de a veni la regiment, pe când se găsea încă în rezervă, fusese şef la rateşul postei şi ar fi fost chemat în judecata fiindcă ucisese un surugiu dându-i un pumn.

— Duelul e bun în regimentele de gardă, zise cu dispreţ Arceakovski, pentru tot felul de pierde-vară şi de filfizoni, dar la noi… Eu, de pildă, sunt holtei… să zicem c-am băut la cerc cu Vasâli Vasilici Lipski şi, beat fiind, i-am trântit una în ceafa… Ce ne rămâne de făcut? Dacă nu vrea să se bată cu mine, e dat afară din regiment şi atunci, vă întreb, ce-o să mănânce copiii lui? Dacă se bate în duel, îi trimit un glonte în burta… şi copiii lui iar n-au să aibă ce mânca. Toate acestea-s prostii!

— Stai… aşteaptă… aşteaptă puţin! îl opri bătrânul locotenent-colonel Leh, care se îmbătase şi ţinea într-o mână un păhărel cu votcă, iar cu cealaltă făcea gesturi nesigure în aer.

Ştii tu ce înseamnă onoarea uniformei? … Ehei, e mare lucru…

Onoarea… Uite, îmi amintesc o întâmplare de la noi din regimentul Temriuk… prin 1862…

— A, slăbeşte-ne, i-o curma Arceakovski, fără să se sinchisească, n-avem timp de poveştile dumitale. Iar ai să ne spui ceva de pe vremea străbunicului?

— Ei, frate… da’ obraznic mai eşti! Eşti încă un băieţandru, pe când eu… A fost, zic, o întâmplare…

— Numai sângele poate spăla o insultă, se amestecă în vorbă locotenentul Bobetinski cu glas înflăcărat, ridicându-şi umerii, ca un cocoş care-şi înfoaie aripile.

— Ei, era în regimentul nostru un subofiţer pe care-l chema Soluha, încerca să urmeze Leh.

Căpitanul Osadci, comandantul companiei întâi, care tocmai venea de la bufet, se apropie de masă.

— Aud că vorbiţi despre dueluri… E un subiect foarte interesant! mugi el cu glas gros de bas, care le acoperi îndată pe toate celelalte. Să trăiţi, domnule colonel! Vă salut, domnilor…

— A, colosul din Rodos! îl întâmpină cu bunătate Leh. Ei, ia loc lângă mine, monumentale! Bei cu mine un pahar de votcă, nu-i aşa?

— Şi încă cum! răspunse cu o octavă mai jos Osadci.

Ofiţerul acesta făcea totdeauna asupra lui Romaşov o impresie ciudată şi supărătoare, trezind în el un simţământ de frica şi totodată curiozitate. Ca şi colonelul Şulgovici, Osadci era renumit, nu numai în regiment, ci şi în toată divizia, pentru întinderea neobişnuita şi frumuseţea glasului său, cât şi pentru statura lui uriaşa şi neobişnuita-i putere fizică. Tot atâta faima avea şi pentru cunoaşterea desăvârşită a regulamentelor militare. Uneori, era mutat în interes de serviciu dintr-o companie într-alta şi, în şase luni, izbutea să prefacă unităţile cele mai rele şi mai nedisciplinate, într-o mare maşina care execută minunat ordinele şi era pătrunsă de o spaimă aproape neomeneasca faţa de şeful ei. Ofiţerii înţelegeau cu atât mai puţin farmecul şi înrâurirea lui asupra soldaţilor, cu cât, nu numai că nu-i bătea niciodată, dar nici măcar nu-i înjura decât foarte rar, în cazuri cu totul excepţionale. Pe faţa lui frumoasă şi întunecata, de o ciudată paloare sporită de părul negru, bătând în albăstrui, Romaşov desluşea totdeauna o dârzenie, o stăpânire de sine şi o cruzime ce nu păreau omeneşti, ci mai degrabă ale unei fiare puternice. Adesea, observându-l de departe, Romaşov şi-l închipuia în clipele de mânie şi, numai la gândul ăsta, se îngălbenea de groază, strângându-şi degetele care i se răceau deodată. Nici acum nu-şi putea desprinde privirea de la omul acesta puternic şi sigur de sine, care se aşeza lângă perete pe scaunul dat de mâini îndatoritoare.

Osadci bau votcă, ronţăi cu pofta o ridichie şi întreba nepăsător:

— Ei, pe scurt, ce s-a discutat în onorata adunare?

— Stai, frate, că-ţi povestesc îndată… Pe vremea când eram în regimentul Temriuk, s-a întâmplat o chestie: într-o zi, la cerc, locotenentul von Soon – soldaţii îi ziceau „Fason”…

Dar căpitanul Lipski îi tăie vorba… Era un om de vreo patruzeci de ani, gras şi rumen care, cu toată vârsta lui, făcea totdeauna pe caraghiosul la cercul militar, luând un ton ciudat şi comic de băieţandru răsfăţat şi iubit de toţi.

— Daţi-mi voie, domnule căpitan… Voi fi scurt! Locotenentul Arceakovski a spus că duelul e o prostie… „Mai bine să fie ca la noi… la seminar, arde-i una după ceafă şi gata…”

Apoi s-a amestecat în vorbă locotenentul Bobetinski care a fost pentru vărsări de sânge. Pe urmă, domnul colonel s-a străduit zadarnic să mai povestească o anecdotă din trecutul său… Chiar la începutul discuţiei, sublocotenentul Mihin şi-a dat părerea în mijlocul gălăgiei generale, dar din pricina slabelor sale coarde vocale şi a modestiei lui de fată mare, nu l-a auzit nimeni.

Sublocotenentul Mihin se înroşi deodată ca un rac. Era un tânăr mărunţel, cu pieptul îngust şi faţa oacheşa, ciupită de vărsat şi pistruiată. Avea ochi negri, blânzi ce aruncau priviri sfioase, aproape înspăimântat.

— Eu, domnilor, iertaţi-mă… Eu, domnilor, mă înşel poate, zise el, bâlbâindu-se şi strângându-şi în mâini faţa-i imberba…

Dar, după mine… adică cel puţin aşa cred eu… trebuie cercetat fiecare caz în parte. Uneori, duelul e vădit folositor! Sigur că fiecare dintre noi e gata să iasă pe teren… Nici un mai încape vorbă! Dar câteodată, ştiţi… cea mai mare onoare consta în a… a ierta… pur şi simplu. Acuma, nu ştiu ce fel de cazuri se mai pot prezenta… astfel…

— Ei, tinere decadent, du-te să mai sugi biberon! i-o curma Arceakovski cu grosolănie.

— Hei, fraţilor, da’ lăsaţi-mă să-mi dau şi eu părerea! zise Leh.

Deodată, acoperind toate vocile cu glasul lui puternic, Osadci începu să vorbească:

— Duelul, domnilor, trebuie neapărat să aibă un deznodământ tragic, altfel nu-i decât o nerozie, o milă prostească, un compromis, o îngăduinţa şi o comedie… La cincizeci de paşi depărtare, un schimb de două gloanţe? Vă spun cinstit ca, în chipul ăsta, n-o să iasă decât ceva banal, în felul duelurilor franceze, de pildă, despre care citim în ziare. Adversarii sosesc pe teren şi trag cu pistolul… apoi ziarele publică un proces verbal întocmit cam aşa: „Din fericire, duelul s-a isprăvit cu bine. Adversarii au schimbat două focuri de arma fără rezultat, dar cu prilejul acesta au dat dovadă de cel mai mare curaj, în timpul dejunului, foştii duşmani şi-au strâns mâinile cu prietenie.” Un astfel de duel, domnilor, e o prostie şi nu va aduce nici o îmbunătăţire în societatea noastră!

Mai multe glasuri îi răspunseră laolaltă. Leh, care cât vorbise Osadci încercase de câteva ori să-şi povestească istorioară, o lua de la capăt:

— Hei, fraţilor… da’ ascultaţi-mă o dată şi pe mine, mai mânjilor!

Dar nu-l asculta nimeni şi, rotindu-şi ochii de la un ofiţer la altul, căuta o privire binevoitoare. În focul discuţiei, nu-l băga nimeni în seamă şi omul dădea cu tristeţe din capu-i greu de băutură. În sfârşit, ochii i se opriră asupra lui Romaşov. Tânărul ofiţer ştia din experienţa ce dureroase sunt asemenea clipe, când vorbele, repetate de mai multe ori, rămân parcă atârnate în gol fără nici un sprijin, iar un fel de ruşine te sileşte să le reiei mereu cu deznădăjduită stăruinţă. Aşa că nu se feri de privirile locotenent-colonelului care, foarte bucuros, îl trase de mâneca la bufet.

— Ei, măcar tu să m-asculţi până la capăt! zise Leh cu amărăciune. Stai jos şi bea o votcă… Toţi ceilalţi sunt nişte netrebnici, şi Leh arata cu dispreţ ofiţerii care discutau cu aprindere. Latră toată ziua… hău, hău, hau… dar n-au nici un fel de experienţă. Vreau să-ţi povestesc ce s-a întâmplat la noi…

Ţinând într-o mină păhărelul şi tot dând din cealaltă, ca şi cum ar fi dirijat un cor, Leh începu să povestească una din nenumăratele istorioare de care-i era plin capul, ca un cârnat bine umplut cu carne; nu izbutea însa niciodată să le isprăvească, fiindcă făcea mereu digresiuni, adăugiri, comparaţii şi presupuneri. În anecdota de acum care se petrecea, bineînţeles, cu o mie de ani în urmă, era vorba de un duel în stil american, între doi ofiţeri: aveau să-şi tragă viaţa la sorţi cu o hârtie de o rublă, cap sau pajura, cum s-ar spune. Unul din ei – nu puteai înţelege care anume: von Soon sau Soluha – a recurs la o şmecherie şi a lipit în aşa chip două hârtii de câte o rublă, încât amândouă fetele erau la fel… şi se apuca amândoi să joace la noroc… şi atunci unul îi spune celuilalt…

Dar, ca de obicei, colonelul Leh nu izbuti nici de data aceasta să-şi povestească istorioară, pentru ca Raisa Alexandrovna Peterson se ivi sprintena la bufet. Din uşa popotei, fără să intre înăuntru (ceea ce îndeobşte nu era îngăduit), striga cu glas voios şi alintat ca fetiţele răsfăţate, iubite însa de toată lumea:

— Domnilor, ce înseamnă asta? Doamnele au sosit de mult, iar dumneavoastră staţi aici şi petreceţi… Noi vrem să dansăm!

Câţiva ofiţeri tineri se ridicară să meargă în sala de dans, alţii rămaseră la locurile lor, fumând şi vorbind înainte, fără s-o ia în seamă. În schimb, bătrânul Leh se apropie de ea, cu paşi mărunţi şi nesiguri, apoi, încrucişându-şi mâinile pe piept şi vărsându-şi votca pe cămaşă, exclamă cu o înduioşare de beţiv:

— O! Divina mea! Cum de îngăduie autorităţile să existe pe lume asemenea frumuseţe?! Dă-mi minuta să ţi-o sărut! …

— Iuri Alexeevici, urma doamna Peterson ciripind, mi se pare c-ai fost numit conducătorul seratei de astăzi… Nimic de zis, halal conducător!

— Mille pardons, madame, c’est mă faute12… E vina mea! exclamă atunci Bobetinski, apropiindu-se grăbit de ea.

Îşi târa picioarele în mers şi se lăsă pe genunchi, legănându-şi tot trupul, cu braţele în jos, ca şi cum ar fi făcut cel dintâi paşi dintr-un balet comic.

— Mâna dumneavoastră, doamna. Votre main, madame.

Domnilor, în sala de dans!

Ridicându-şi mândru capul, porni ca un vârtej cu doamna Peterson la braţ, iar glasul lui de maestru de ceremonie al seratei – cum se credea el – răsuna în cealaltă încăpere:

— Messieurs, invitaţi doamnele la vals! Domnilor muzicanţi, un vals!

— Scuzaţi-mă, domnule colonel, mă cheamă îndatoririle, zise Romaşov.

— Hei, băiete, zise Leh, dând din cap cu mâhnire, şi tu eşti la fel ca ceilalţi… Ia… aşteaptă, sublocotenente… Ai auzit vorbindu-se despre Moltke? Despre marele şi tăcutul feldmareşal, ehei… şi mare strateg Moltke?

— Domnule colonel, daţi-mi voie…

— Hai, stai frumuşel locului! … Povestea nu-i lunga… Marele şi tăcutul Moltke se ducea pe la cercurile militare şi, în timp ce mânca… Ehei… punea pe masă înaintea lui, măi băiete, o pungă plină cu aur. Avea de gând s-o dăruiască celui dintâi ofiţer de la care ar fi auzit un singur cuvânt înţelept… Ei bine! Bătrânul a murit la nouăzeci de ani, iar punga, băiete, i-a rămas neatinsă. Cum? Ai înţeles? Ei, acuma pleacă. Poţi s-o ştergi. Du-te, cocoşelule… du-te şi mai ţopăie şi tu puţin…