X.

DIMINEAŢA ERA ÎNSORITĂ, DAR rece, o adevărată dimineaţă de primăvară. Înfloreau malinii.

Romaşov, care încă nu se deprinsese să-şi înfrâneze somnul tineresc, întârzie ca de obicei la programul de dimineaţă şi se apropie de terenul unde făcea instrucţie compania lui, cuprins de un simţământ de ruşine şi de nelinişte. Starea aceasta sufletească, pe care o mai încercase, îl umilea totdeauna, iar comandantul companiei, căpitanul Sliva, avea darul să i-o facă şi mai amară.

Sliva era unul dintre ultimii reprezentanţi grosolani ai vechii discipline aspre, astăzi de domeniul legendei, cu înjurăturile şi formalismul ei mărunt, marşul în trei timpi şi bătaia cu pumnii. Chiar în regimentul acesta care, datorită sălbaticelor condiţii de viaţa provincială, nu se deosebea prin prea multă omenie, căpitanul Sliva trecea drept un fel de monument ciudat al străvechilor şi crudelor vremuri militare.

Se povesteau despre el multe anecdote neobişnuite şi aproape de necrezut… Căpitanul privea cu dispreţ, socotind drept nerozie şi prostie, tot ce era în afară de regulamentul companiei şi, bineînţeles, neroziile acelea nici nu existau pentru el. Purtând povara unui serviciu greu, nu citise toată viaţa o carte sau o gazetă, afară doar de partea oficială a ziarului Invalidul. Dispreţuia din adâncul sufletului său grosolan orice fel de distracţii, ca dansuri, teatre şi altele, şi nu erau expresii mai urâte şi mai murdare din vocabularul lui cazon pe care să nu le folosească la adresa lor. Se povestea despre el – şi putea fi adevărat – ca într-o minunată noapte de primăvară, în timp ce verifica socotelile companiei, în faţa ferestrei deschise începuse să cânte o privighetoare într-un tufiş apropiat. Sliva asculta puţin, apoi strigă deodată ordonanţei:

— Z-Zaharciuk! Ia o piatră şi alungă pasarea ceea… mă supără!

Omul ăsta decăzut şi molâu era grozav de aspru cu soldaţii. Nu numai că îngăduia subofiţerilor să-i bată, dar el însuşi îi lovea sălbatic, până la sânge, până când vinovatul cădea la pământ sub loviturile lui. Pe de altă parte însă, avea o deosebită grijă de nevoile soldaţilor. Nu oprea banii care li se trimeteau de acasă şi zilnic supraveghea personal mâncarea companiei, deşi putea întrebuinţa cum găsea de cuviinţă sumele provenite din muncile voluntare. Numai în compania a cincea soldaţii erau mai sătui şi mai voioşi decât într-a lui…

Slina îi dojenea şi-i muştruluia pe tinerii ofiţeri cu expresiile cele mai grosolane şi mai usturătoare pe care hazul lui înnăscut de ucrainean le făcea deosebit de dureroase… Dacă, de pildă, un ofiţer inferior nu mergea în pas la instrucţie, răcnea, gângăvind uşor, ca de obicei:

— Hei, pri… priviţi! Toată compania, fir-ar al dracului să fie, a greşit pasul… Numai sublocotenentul merge cum trebuie.

Alteori, după ce copleşea compania întreaga cu cele mai mârşave înjurături, adăuga grăbit şi muşcător:

— A-afara de d… domnii ofiţeri şi de subofiţeri.

Era însă din cale-afară de aspru când un ofiţer inferior întârzia la instrucţie şi Romaşov o simţise adesea chiar pe pielea lui. Încă de departe, cum îl zărea pe sublocotenent, Sliva comanda companiei „drepţi”, dând întârziatului onorul în derâdere şi stă apoi nemişcat, cu ceasul în mina şi cu ochii pironiţi asupra lui Romaşov, care, poticnindu-se de ruşine şi împiedicându-se în sabie, nimerea anevoie la locul său.

Câteodată îl întreba cu o politeţe exagerată şi fără să-i pese că-l auzeau şi soldaţii: „Sublocotenente, cred că ne îngădui să urmăm!” Alteori, se interesă cu o grijă binevoitoare, dar ridicând înadins glasul: „Cum ai dormit? Ce ai visat?” şi numai după o astfel de festă, îl luă pe Romaşov deoparte şi-l mustra de zor, aţintindu-şi asupra lui ochii bulbucaţi de peşte. „Eh, la urma urmei, fie ce-o fi, gândi Romaşov cu deznădejde, apropiindu-se de companie. Pretutindeni e rău, tot un drac! S-a zis cu viaţa mea!”

Căpitanul, locotenentul Vetkin, Lbov şi sergentul-major erau în mijlocul terenului de instrucţie. Toţi îşi îndreptară privirile asupra lui Romaşov care venea. Soldaţii întoarseră şi ei capetele spre el.

În clipa aceea, Romaşov îşi închipuia limpede cum arata, înaintând ruşinat cu paşi nesiguri, stânjenit de ochii pironiţi asupra lui, şi se simţi şi mai abătut.

„Poate că nici nu-i chiar aşa de ruşinos! încerca el să se liniştească singur, cum fac de obicei sfioşii. Poate că numai mie mi se pare ceva atât de grav, pe când alţii nici nu-şi bat capul. Ei, să-mi închipui că n-am întârziat eu, ci Lbov, şi că mă uit la el cum se apropie… Pe cinstea mea, nu-i nimic grav.

Acelaşi Lbov de totdeauna… Fleacuri!” încheie el până la urmă şi deodată se linişti. „Totuşi e supărător… Dar stinghereala asta n-o să ţină nici o lună, nici o săptămână şi nici măcar o zi. De altfel, şi viaţa-i aşa de scurtă, încât toate se uita îndată!”

Împotriva obiceiului sau, Sliva mai că nu-l băga în seamă şi nu-i făcu nici o figură de-a lui… Când Romaşov se opri respectuos la un pas de el, cu mâna la chipiu şi cu călcâiele lipite, căpitanul îi spuse, întinzându-i mâna cu degetele moi că cinci cârnăciori reci:

— Sublocotenente, te rog, să nu uiţi că trebuie să vii la instrucţie cu cinci minute înaintea locotenentului şi cu zece minute înaintea comandantului companiei.

— Iertaţi-mă, domnule căpitan, răspunse Romaşov cu glas tulburat.

— Ei, da, iertaţi-mă… dormi mereu! să ştii că nu te îmbogăţeşti dormind… Rog pe domnii ofiţeri să treacă la plutoanele lor!

Unităţile companiei erau înşirate pe câmpul de instrucţie pentru gimnastică de dimineaţă. Soldaţii, aşezaţi în rânduri, la un pas unul de altul, îşi descheiaseră tunicile, ca să le fie mişcările mai slobode. Sprintenul sergent Bobâlev, din plutonul lui Romaşov, trăgând respectuos cu coada ochiului spre ofiţerul care se apropia, comanda cu glas sonor, scoţându-şi falca de jos în afară:

— Ridicarea pe vârful picioarelor, cu lăsarea lina pe genunchi… Mâinile în şolduri! şi sfârşi, lungind sunetele cu glas gros şi tărăgănat: înce-e-e-peti…

— Unu! răspunseră la unison soldaţii, lăsându-se încet pe vine, în timp ce Bobâlev, făcând şi el aceeaşi mişcare, supraveghea tot plutonul cu o privire ageră şi aspră.

Lângă el, micul şi neastâmpăratul caporal Seroştan tipa cu glas subţire, piţigăiat şi furios că de cocoşel:

— Fandarea pe piciorul stâng, cu aruncarea înainte a mâinii stângi… Aceeaşi mişcare cu piciorul şi braţul drept. Atenţie!

Începeţi: un, doi, un, doi! şi zece glasuri tinere şi puternice strigau întretăiat şi stăruitor:

— Hăt, doi… hăt, doi…

— Stai! chelălăi deodată Seroştan. Lapşin! De ce faci pe prostu’? … Executa mişcarea cum trebuie! întinzi pumnii ca o babă din Riazan… hai! Ia executa mişcările cum trebuie, mama ta de porc!

Apoi subofiţerii îşi duseră unităţile în pas alergător spre aparatele de gimnastică, aşezate în diferite puncte ale terenului de instrucţie. Stegarul Lbov, un băieţandru voinic, îndemânatic şi foarte tare la gimnastică, îşi scoase repede mantaua şi tunica şi, rămânând numai într-o cămaşă albastră de stambă, alerga cel dintâi la paralele. Prinzându-se cu mâinile de capetele lor, îşi făcu vânt de trei ori şi descrise cu tot trupul un cerc complet, încât la un moment dat picioarele-i erau drept deasupra capului şi deodată, azvârlindu-se cu putere de pe paralele, făcu un salt de trei metri, se învârti în aer şi, mlădios ca o pisică, căzu pe pământ în vârful degetelor.

— Stegar Lbov! Iar te ţii de ghiduşii! îi striga Sliva cu prefăcută asprime. Bătrânul hodorog avea o slăbiciune ascunsă pentru tânărul acesta, ofiţer exemplar şi bun cunoscător al regulamentului. Arata numai mişcările reglementare.

Nu suntem aici la iarmarocul de Paşti.

— Am înţeles, domnule căpitan! răspunse voios Lbov.

Am înţeles, dar îi dau înainte, adăuga el cu glas scăzut, făcând cu ochiul lui Romaşov.

Secţia a patra făcea exerciţii la scara oblică. Unul după altul, soldaţii se apropiau de ea, apucau o treaptă cu braţele întinse şi, încordându-şi muşchii, se căţărau numai cu mâinile până sus. Sergentul Şapovalenko se uita la ei de jos, făcându-le observaţii.

— Nu-ţi bălăbăni picioarele… Vârfurile cizmelor în sus!

Veni şi rândul soldăţelului Hlebnikov, din flancul stâng, de care-şi bătea joc toată compania. Adeseori, uitându-se la el, Romaşov se întreba cum de fusese luat în armata pipernicitul ăsta slăbănog, aproape un pitic cu faţa cât un pumn, murdară şi spina. O groază tâmpită şi resemnata se întipărise parcă de la naştere pentru totdeauna în ochii lui.

Când sublocotenentul întâlnea privirea lor ştearsă, i se trezea în inima un simţământ ciudat de tristeţe şi de remuşcare.

Hlebnikov rămăsese atârnat de mâini, respingător şi greoi ca un spânzurat.

— Ţin’te mai bine, câine, ţin’te mai bine-e! strigă sergentul. Hai, caţără-te!

Hlebnikov se străduia din răsputeri să se ridice, dar nu izbutea decât să dea cu deznădejde din picioare şi să se bălăbănească dintr-o parte într-alta. O clipă îşi plecă în jos faţa mică şi cenuşie, în care nasul cârn şi murdar părea lipit fără rost şi, deodată, dându-şi drumul de pe treaptă, căzu la pământ ca un sac.

— Aha! Nu binevoieşti să faci gimnastică! zbiera subofiţerul. Ticălosule, îmi strici regulă în toată secţia! Las’ că-ţi arăt eu…

— Şapovalenko, nu-ţi îngădui să-l loveşti! strigă Romaşov, înroşindu-se de ruşine şi de mânie. Să nu-l mai loveşti niciodată! adăuga el, alergând spre sergent şi apucându-l de umăr.

Şapovalenko luă poziţia de drepţi şi duse mâna la chipiu, în ochii lui care luaseră deodată o expresie de dobitocie cazonă, juca însă un zâmbet batjocoritor abia vădit.

— Am înţeles, să trăiţi! Daţi-mi voie numai să vă raportez că nu-i chip s-o scoţi la capăt cu el.

Hlebnikov sta alături, cu spatele încovoiat. Îşi aţintea asupra ofiţerului o privire tâmpită, ştergându-şi nasul cu palma.

Romaşov se îndepărta de el cu un adânc simţământ de mila zadarnică şi porni spre secţia a treia.

După gimnastică, se dădu oamenilor zece minute repaos, iar ofiţerii se adunară în mijlocul terenului de instrucţie lingă paralele. Îndată veni vorba despre inspecţia care urma să aibă loc în mai.

— Ei, cum să ghiceşti unde-i ata mai slabă? zicea Sliva, dând din mâini şi holbându-şi mirat ochii şterşi. Trebuie să vă mai spun că fiecare general îşi are damblaua. Mi-aduc aminte c-am avut un comandant de corp de armată, un general-locotenent Lvovici. Fusese mai înainte la geniu. Ei bine, asta ne punea numai la săpat tranşee. Regulamentul, mânuirea armelor, marşurile – toate erau lăsate la o parte. De dimineaţă până seara, săpam tot felul de adăposturi, lua-le-ar dracu! Vara le făceam în pământ şi iarna în zăpadă… Tot regimentul umbla plin de noroi din cap până-n picioare. Comandantul companiei a zecea, căpitanul Aleinikov – fie-i ţărâna uşoară! – a fost propus pentru ordinul Sfântă Annă, fiindcă a construit în două ore nu mai ştiu ce luneta sau barbeta.

— Straşnic lucru! făcu Lbov.

— D-apoi tirul pe vremea generalului Aragonski! Cred că ţi-l aminteşti, Pavel Pavlâci?

— A! Poziţia de tragere? zise Vetkin, râzând.

— Ce-nseamnă asta? întreba Romaşov.

Sliva dădu din mână cu dispreţ.

— Înseamnă că pe atunci n-aveam în cap decât instrucţia pentru tragere… La o inspecţie, un soldat care spunea Crezul, în loc de „carele pentru noi şi pentru-a noastră izbăvire”, a zis „carele pentru noi şi pentru linia de ochire”…

Până într-atâta erau de zăpăciţi! Degetului arătător, nu i se mai spunea decât degetul trăgător, iar ochiului drept, ochiul de ochire.

— Îţi aminteşti, Afânaşi Kirillâci, cum toceam atunci teoria? întreba Vetkin. Traiectorie, abatere… Pe cinstea mea, ca nici eu nu mai înţelegeam nimic… Spuneam, de pildă, unui soldat: „Ia arma şi uită-te în gura ţevii… Ce vezi?” „Văd o linie închipuita care se cheamă axul ţevii prelungit la infinit.”

Dar în schimb ce bine se mai trage! Nu-i aşa, Afânaşi Kirillâci?

Desigur! S-a scris şi în ziarele străine despre tirul în divizia noastră. Mai mult de zece la sută aveau excepţional.

Da, aşa era! Dar, Dumnezeule, ce de şmecherii mai făceam:

Trăgătorii cei mai buni se împrumutau de la un regiment la altul. Uneori, când trage compania, ofiţerii inferiori ascunşi în adăpost trăgeau în acelaşi timp cu revolverele în ţintă. În felul acesta o companie s-a distins până într-atâta, încât s-au găsit în ţinta cinci gloanţe mai mult decât se trăseseră. Nimeriseră o sută cinci la sută… Noroc că sergentul major avu timp s-astupe găurile cu clei.

— Da’ de gimnastică Schreiber de pe vremea lui Slesarev, îţi mai aduci aminte?

— Cum să nu! îmi stă şi acuma în gât, după toate baletele pe care le-am dansat… Citi generali de-ăştia n-am avut, lua-i-ar dracu! Dar toate acestea-s floare la ureche faţa de ceea ce-i astăzi. Asta-i, cum s-ar zice, judecata de apoi.

Altădată, cel puţin ştiai ce o să-ţi ceară, pe când acuma?

Ah, Dumnezeule, cică soldatul e aproapele tău şi trebuie să te porţi omenos cu el. Dimpotrivă, trebuie să-l jupoi de viu, ticălosul! Eh! … Dezvoltarea facultăţilor intelectuale, repeziciune şi pricepere, şcoala lui Suvorov! nici nu mai ştii ce să-l înveţi pe soldat. Şi, poftim, acum s-a mai scornit şi alta bazaconie: „Atacul direct”.

— Da, asta nu-i gluma! încuviinţă Vetkin.

— Stai pe loc ca un butuc, iar cazacii se năpustesc vijelios asupra ta. Direct! Ia încearcă numai să te fereşti!

Îndată-ţi şi vine ordin observator: „Căpitanul cutare are nervii slabi. Să nu uite că nu-l ţine nimeni cu sila în serviciu.”

— Al dracului moşneag! zise Vetkin. Ştiţi ce trăsnaie a făcut la regimentul din C…? A dus compania în mijlocul unei băltoace foarte mari şi i-a dat ordin căpitanului să comande: „Culcaţi!” Căpitanul sta puţin la gânduri, dar pe urma comanda: „Culcaţi!” Soldaţii şovăie, crezând că n-au auzit bine. Atunci generalul l-a luat la rost pe căpitan, chiar de faţa cu oamenii: „Cum ţi-ai instruit dumneata compania?

Nişte sclifosiţi, nişte domnişoare! Dacă soldaţii se tem să se culce aici într-o băltoacă, apăi cum ai să izbuteşti să-i scoli în timp de război, când s-or ascunde în vreun şanţ, sub focul inamicului? Ăştia nu-s soldaţi, ăştia-s muieri, iar căpitanu-i şi el tot o muiere! La arest!”

— Ei, şi la ce bun? îl batjocoreşti pe şef în faţa oamenilor, iar pe urmă mai vorbeşti de disciplina… La dracu! Ce disciplină mai poate fi asta? De bătut, n-ai voie să-l baţi pe ticălos… Nu-u-u! Ferească Dumnezeu, ca doar e o personalitate, un om! Ehei, pe vremuri nu erau nici nu fel de personalităţi din astea, dobitocii erau bătuţi măr – şi totuşi am avut şi Sevastopolul, şi campania din Italia, şi toate celelalte…

N-au decât să mă dea afară din armată, dar eu tot am să-i cârpesc pe nemernici când o trebui…

Romaşov, care tăcuse până atunci, zise înăbuşit:

— E o ticăloşie să baţi un soldat! Nu trebuie să loveşti un om care, nu numai că nu-ţi poate răspunde, dar n-are nici măcar dreptul să-şi ridice mâna la faţa să se apere de-o lovitură şi nici nu îndrăzneşte să-şi ferească cel puţin capul într-o parte… E ruşinos!

Sliva arunca printre gene o privire fulgerătoare asupra lui Romaşov şi, ţuguindu-şi buza de jos, sub mustaţa-i scurtă şi căruntă, îl măsura din cap până-n picioare.

— Ce-ai spu-us? întreba el răspicat şi cu adânc dispreţ.

Romaşov se îngălbeni. Simţi în piept un sloi de gheaţă şi parcă-şi auzi bătăile inimii în tot trupul.

— Am spus că nu-i bine… Da, şi o repet… Asta-i! răspunse el cam fără şir, dar hotărât.

— Ei, poftim! făcu Sliva cu glas subţire şi cântător. Am mai cunoscut noi oameni delicaţi de-alde ăştia, n-avea grijă.

Parcă te văd şi pe dumneata peste un an, dacă până atunci nu eşti dat afară din regiment, că-i cârpeşti peste bot… şi încă cum! Nu mai rău decât mine…

Romaşov îl privi cu ura drept în ochi şi zise, aproape în şoaptă:

— Dacă veţi mai bate oamenii, am să raportez domnului colonel…

— Cum? strigă ameninţător Sliva, dar se potoli îndată.

Să lăsam neroziile astea! urmă el rece. Să ştii, sublocotenente, că eşti încă prea tânăr pentru a da lecţii unor catane bătrâne şi încercate în lupte şi care au servit douăzeci de ani cu cinste pe maiestatea-sa. Rog pe domnii ofiţeri să treacă în sala de teorie, încheie el supărat. Şi, pe neaşteptate, întoarse spatele ofiţerilor.

— Ce ţi-a venit să discuţi cu el? zise împăciuitor Vetkin, mergând alături de Romaşov. Doar vezi singur ca pruna21 asta nu-i din cele dulci. Încă nu-l cunoşti cum îl cunosc eu…

O să-ţi facă atâtea mojicii că n-ai să mai ştii unde să te ascunzi! şi dacă-i răspunzi, te baga la arest!

— Dar bine, Pavel Pavlâci, asta nu-i serviciu, asta-i adevărată bătaie de joc! exclamă Romaşov cu lacrimi de mânie şi de jignire în glas. Tipicarii ăştia învechiţi îşi bat joc de noi. Căuta înadins să păstreze în raporturile dintre ofiţeri grosolănia cazonă şi un fel de îndrăzneală cinică.

— Ei, da, e adevărat, încuviinţă cu nepăsare Vetkin şi casca.

Romaşov urma, înflăcărându-se:

— Cui folosesc toate acestea, la ce bun toate jignirile, toate urletele şi toate grosolăniile? mă aşteptam la cu totul altceva când am ieşit ofiţer! Niciodată n-am să uit cea dintâi impresie. Eram abia de trei zile în regiment, când m-a bruftuit diaconul cela roşcat de Arceakovski. Stând de vorbă cu el la cercul militar, i-am zis: locotenente, pentru ca şi el îmi spusese: sublocotenente. Cu toate că şedea lângă mine şi beam bere împreuna, mi-a strigat: „Mai întâi, pentru dumneata nu sunt locotenente, ci domnule locotenent! În al doilea rând… în al treilea rând, fă bine şi te ridica în picioare când un ofiţer mai mare în grad îţi face observaţie!” Atunci m-am sculat şi am rămas în picioare înaintea lui, umilit, până în clipa când l-a repezit colonelul Leh. Nu, nu-mi mai spune nimic, Pavel Pavlâci… Ah, cum mă dezgustă şi mă scârbesc toate acestea!