VI

AFARĂ DE CÂŢIVA AMBIŢIOŞI şi carierişti, toţi ofiţerii îşi făceau serviciul ca pe o corvoadă chinuitoare şi nesuferita care-i obosea şi-i dezgustă. Ofiţerii inferiori întârziau la exerciţii, ca şcolarii şi fugeau în ascuns, când ştiau că nu vor paţi nimic. Comandanţii de companie, cei mai mulţi însuraţi şi cu familie numeroasă, absorbiţi de grijile casnice şi de aventurile soţiilor lor, copleşiţi de o crunta sărăcie şi de greutăţile unei vieţi care depăşea mijloacele lor de trai, gemeau sub povara cheltuielilor covârşitoare şi a poliţelor.

Căutau să-şi plătească datoriile, luând bani dintr-o parte, ca să astupe într-alta… Mulţi dintre ei se hotărau – şi de obicei la stăruinţa soţiilor – să ia bani din casa companiei sau din plată ce se cuvenea soldaţilor pentru munci suplimentare. Alţii opreau cu lunile şi chiar cu anii scrisorile cu bani, adresate soldaţilor şi pe care, conform regulamentului, trebuiau să le deschidă. Câţiva trăiau numai din câştigul de la whist şi de la alte jocuri de cărţi, ca stos şi landsknebt. Unii înşelau la joc şi lucrul era cunoscut, dar li se trecea cu vederea. Afară de asta, toţi se îmbătau regulat, atât la cercul militar, cât şi pe la petreceri, când la unul când la altul, iar câţiva beau de unul singur ca Sliva.

În felul acesta, ofiţerii nici un mai aveau vreme să-şi îndeplinească bine îndatoririle de serviciu. De obicei, tot mecanismul interior al companiei era pus în mişcare şi orânduit de sergentul-major, şi tot el ducea şi întreaga munca de birou, aşa că, pe nesimţite, dar sigur, îl avea pe comandantul companiei în mâinile lui iscusite. Căpitanii îşi făceau serviciul cu acelaşi dezgust ca şi ofiţerii inferiori şi „ţineau puştii din scurt”, numai ca să-şi păstreze prestigiul, iar uneori, din plăcerea de a-şi arăta autoritatea.

Comandanţii de batalioane nu făceau cu desăvârşire nimic, mai ales iarna. Sunt în armata două funcţii intermediare, cea de comandant de batalion şi cea de comandant de brigadă, ai căror şefi titulari au totdeauna situaţia cea mai nedefinita şi mai inactivă. Ce-i drept, vara, şefii de batalion tot mai erau nevoiţi să facă instrucţia unităţii lor, să ia parte la exerciţiile regimentului şi ale diviziei şi să îndure oboseala manevrelor.

Iar timpul liber şi-l petreceau la club, citind cu sârguinţă Invalidul, discutând despre avansări şi jucând cărţi. Primeau bucuros să le facă cinste ofiţerii inferiori, înjghebau la ei acasă mici sindrofii1 şi se străduiau să-şi mărite cârdul de fete…

Dar în ajunul marilor parăzi şi ai inspecţiei trupelor, toţi ofiţerii, de la mic la mare, căutau să întărească disciplină, scuturându-se unii pe alţii. Atunci nu mai ştiau ce-i odihna şi recâştigau timpul pierdut, sporind numărul orelor de instrucţie şi desfăşurând o energie pe cât de încordata şi de dezorganizata, pe atât de rău înţeleasa. Nu se ţinea seama de puterea fizică a soldatului, oamenii fiind aduşi la istovire. Comandanţii de companie se purtau aspru şi grosolan cu ofiţerii inferiori; aceştia înjurau trivial şi peste măsură de murdar, în timp ce subofiţerii, răguşiţi de atâtea răcnete, băteau fără milă oamenii.

De altfel, nu erau singurii care ridicau mâna asupra soldaţilor.

Asemenea zile erau un adevărat chin şi tot regimentul, de la comandant şi până la cea mai istovita şi mai păcătoasa ordonanţa, năzuia ca la o fericire cerească la odihna de duminică, cu cele câteva ceasuri de somn mai mult.

În primăvara aceasta, regimentul se pregătea cu deosebită râvnă pentru paradă din mai. Se ştia cu siguranţa ca trecerea în revista o va face comandantul corpului de armată, general foarte exigent, cu un trecut de lupte şi cunoscut în literatura militară mondiala prin scrierile lui despre războiul carliştilor şi despre campania franco-germana din 1870, la care luase parte ca voluntar. De o şi mai mare faimă se bucurau ordinele lui, întocmite în felul lapidar al lui Suvorov: mustra pe subalternii vinovaţi cu o batjocură amară, biciuitoare şi brutală, de care ofiţerii se temeau mai mult ca de oricare alta pedeapsa disciplinară.

Aşa că, de două săptămâni, se muncea cu înfrigurare în companii, iar duminică era aşteptata cu aceeaşi nerăbdare atât de ofiţeri, cât şi de soldaţii uluiţi şi îndobitociţi.

Dar pentru Romaşov, care era la arest, pierise tot farmecul acestei dulci odihne. Se trezi foarte devreme şi, oricât se strădui, nu mai putu s-adoarmă. Se îmbrăcă alene, îşi bău ceaiul cu dezgust şi chiar se răsti aspru la Gainan care, ca de obicei, era vesel, neastâmpărat şi stângaci ca un căţelandru.

Cu bluză cenuşie descheiata, Romaşov se învârtea prin odăiţa lui, împiedicându-se de picioarele patului şi lovindu-se cu coatele de poliţa şubreda şi plină de colb. Pentru întâia dată, după un an şi jumătate – şi datorită unei împrejurări nenorocite şi neprevăzute – se găsea singur cu el însuşi. Până atunci fusese oprit de instrucţie, de serviciu, de serile petrecute la cercul militar, de partidele de cărţi, de legătura cu Raisa şi de timpul petrecut la Nikolaevi. Uneori, chiar dacă i se întâmpla să aibă câte un ceas liber când n-avea ce face, Romaşov, copleşit de plictiseală şi de trândăvie, se temea parcă de el însuşi şi alergă în grabă la cerc, sau la prieteni, sau o pornea pe stradă, până ce întâlnea vreun camarad neînsurat, cu care făcea totdeauna vreo beţie. Acum se simţea amarat că-l aştepta o zi întreaga de singurătate şi-i treceau prin minte tot felul de gânduri ciudate, plicticoase, fără rost.

În oraş sunară clopotele pentru liturghie. Prin al doilea rând de ferestre puse pe iarna şi încă nescoase, dangătul clopotelor pătrundea până la el, tremurător, izvorând parcă unul din altul şi răsunând cu o încântare şi primăvăratică tristeţe.

Fereastra dădea într-o livadă de cireşi, ninşi cu flori albe, rotunzi şi creţi, ca o turmă de oi albe ca zăpada, sau ca un stol de fetiţe îmbrăcate în alb. Printre ei se înălţau ici, colo, plopi zvelţi şi drepţi, cu ramuri ce se ridicau spre cer ca pentru ruga iar castanii bătrâni şi puternici îşi desfăşurau coroanele largi în formă de cupolă.

Copacii erau încă desfrunziţi, cu crengi negre şi despuiate, dar, din loc în loc, începea să se ivească cea dintâi verdeaţa, ca un puf gălbui şi vesel ce abia se vedea. Ramurile tresăreau, se înfiorau uşor şi se legănau încet. Simţeai că le alinta un vântişor blând şi răcoros care se juca printre ele şi le scutură florile la pământ, sărutându-le…

Pe fereastră, Romaşov zărea la dreapta, dincolo de poarta o parte din strada neagră, plină de glod, şi gardul de peste drum. De-a lungul îngrăditurii, oamenii treceau încet, păşind cu băgare de seamă şi numai pe locuri mai uscate. „Au o zi întreaga înaintea lor”, gândea ofiţerul, uitându-se cu invidie în urma lor, de aceea nici un se grăbesc… O zi întreaga de libertate!”

Deodată, îl cuprinse o dorinţa de neînvins, pătimaşă, chinuitoare până la lacrimi, de a se îmbrăca îndată şi de a ieşi din odaie. Nu se simţea atras ca de obicei de cercul militar, ci voia numai să se plimbe pe stradă la aer. I se părea că nu cunoscuse până acum preţul libertăţii şi se miră de fericirea pe care poate s-o dea chiar numai putinţa de a merge unde vrei, de a coti pe orice stradelă, de a te plimba prin piaţa sau de a intra într-o biserică, fără teamă şi fără să te gândeşti la urmările faptelor tale. Această libertate de mişcări i se arată deodată drept una din cele mai mari bucurii sufleteşti.

Îşi aduse aminte ca-n primii ani ai copilăriei, înainte de a intra în corpul de cadeţi, maică-sa îl pedepsea legându-l de piciorul patului cu o aţa subţire, apoi plecă singură, şi micul Romaşov şedea cuminte ceasuri întregi…

Altminteri, n-ar fi şovăit o clipă să fugă de acasă toată ziua, chiar dac-ar fi trebuit să coboare de la etajul al doilea pe un burlan. De multe ori scăpase în felul ăsta din odaie şi, luându-se după muzică militară sau după vreo înmormântare, ajunsese până la celălalt capăt al Moscovei. Adesea îndrăznise să şterpelească de la maică-sa dulceaţa, zahar şi ţigări pentru colegii mai mari, dar aţa aceasta… aţa avea asupra lui o înrâurire ciudată! Era ca hipnotizat şi se temea chiar s-o întindă ceva mai tare ca un cumva să se rupă… N-o făcea de frica pedepsei şi cu atât mai puţin din cinste sau sub imboldul pocăinţei, ci numai sub stăpânirea sugestiei: un fel de spaima superstiţioasa faţa de faptele atotputernice şi de neînţeles ale persoanelor mari, ceva asemănător cu teama respectuoasa a sălbaticului înaintea cercului vrăjit al şamanului.

„Şi iată-mă acum ca un şcolar, ca un băieţel, legat de picior, gândea Romaşov, plimbându-se în lung şi-n lat prin odaie. Uşa-i deschisă… Aş vrea să mă duc unde-mi place, să fac ce vreau, să vorbesc, să râd, dar sunt legat cu o aţă… Eu sunt legat.

Eu! Da, chiar eu! Dar asta a hotărât-o numai el… Eu nu mi-am dat consimţământul.”

— Eu! … Romaşov se opri în mijlocul odăii cu picioarele îndepărtate şi capul plecat, adâncit în gânduri. Eu! Eu! Eu! rosti el deodată cu glas tare, cu mirare, de parcă acum ar fi priceput pentru întâia oară înţelesul acestui cuvânt scurt. Cine stă pironit locului aici şi se uita la crăpătura neagră din podea?

Eu sunt acela… O, cât e de ciudat! … Eu-eu, rosti el tărăgănat, căutând să pătrundă adânc înţelesul acestui cuvânt.

Pe urmă, zâmbi stingherit şi cu gândul aiurea, dar încordarea minţii îl făcu iar să se încrunte şi să se îngălbenească. În cei din urmă cinci, şase ani, lucrul acesta i se întâmpla adesea, ca mai tuturor tinerilor în perioada maturizării lor sufleteşti. Un adevăr din cele mai simple, un proverb obişnuit, o maximă răspândita al cărei înţeles îl cunoştea cu totul maşinal şi de multă vreme, căpătau fără veste, datorită unei neaşteptate lumini lăuntrice, o adâncă însemnătate filosofică, şi i se părea atunci că le aude pentru întâia dată, ba şi mai mult, că le născoceşte el singur. Îşi amintea chiar cum i se întâmplase asta la început… Era la corpul de cadeţi, în ora de religie… Preotul tâlmacea parabola muncitorilor care cărau pietre. Unul din ei le duse întâi pe cele mai mărunte şi trecu apoi la cele mai grele, dar nu mai putu să le care; celălalt făcu tocmai pe dos, isprăvindu-şi cu bine munca. Romaşov înţelese îndată nemărginita înţelepciune practica, ascunsă în această simplă parabola pe care o cunoştea şi o înţelegea de când învăţase să citească.

Peste puţin, i se întâmpla acelaşi lucru cu binecunoscuta zicătoare: „Măsoară de şapte ori şi taie numai o dată”. Fără veste, ca într-o străfulgerare, pătrunse tot înţelesul ei: cuminţenie, isteţime, prevedere, socoteala. În aceste câteva cuvinte, era cuprinsă o nemărginita experienţa de viaţa.

În acelaşi fel îl uimi şi-l zgudui şi de astă dată conştiinţa neaşteptat de puternică a individualităţii lui… „Eul – e ceva lăuntric – cugetă Romaşov – iar tot restul e ceva străin de mine! Uite, de pildă, odaia aceasta, strada, copacii, cerul, comandantul regimentului, locotenentul Andrusievici, serviciul, steagul, soldaţii, toate acestea nu-s eu.

Nu, nu sunt eu! Iată mâinile şi picioarele mele – îşi ridică mâinile la înălţimea obrazului şi se uita cu mirare la ele ca şi cum le-ar fi văzut pentru întâia dată – nu… nici mâinile şi nici picioarele mele nu sunt eu. Dacă însa mă pişc acum de braţ… uite aşa… atunci eu fac asta. Văd mâna mea şi o ridic în sus – tot eu o fac… şi ceea ce gândesc acum – tot eu o gândesc! Iar când vreau să umblu sau să mă opresc – tot eu sunt. A, ce lucru ciudat şi uimitor. Oare toţi oamenii au şi ei un eu? Sau unii nu l-or fi având? Poate că numai eu îl am!

Dar dacă-l au şi ei? Când comand celor o sută de soldaţi din compania mea: „Capul la dreapta!” toţi oamenii ăştia, fiecare cu eul lui şi care mă socotesc că pe ceva străin şi în afară de eul lor, întorc toţi în acelaşi timp capul la dreapta. Dar nu-i deosebesc unul de altul… Pentru mine, ei sunt masa, mulţimea…

Atunci, poate ca şi pentru colonelul Şulgovici, eu, Vetkin, Lbov şi toţi locotenenţii şi căpitanii se contopesc de asemenea într-un singur chip şi toţi îi suntem străini, el neputând să ne deosebească unul de altul?”

Uşa se deschise zgomotos şi Gainan dădu buzna în odaie, tropăind pe loc şi ridicându-şi umerii ca şi cum ar fi jucat.

— Trăiţi dom’sublocotenent, nu dat ţigări… Spus că locotenentul Scriabin oprit mai dai pe datorie, răcni el cât îl ţinea gura.

— Ei la dracu! exclamă Romaşov. Bine, du-te, du-te… Ce mă fac fără ţigări? … Poţi pleca acum, Gainan.

„Oare la ce mă gândeam? se întreba Romaşov, când rămase singur. Pierduse firul gândirii şi, din neobişnuinţa de a cugeta cu rost, nu izbuti să-l regăsească îndată. Ei, asta-i… la ce mă gândeam acuma? La ceva însemnat… Stai, stai… trebuie s-o iau de la început… Sunt la arest… lumea se plimba pe strada…

Când eram copil, mama mă legă… Eu eram legat… Da, da… şi soldatul are eul lui… Colonelul Şulgovici… A, mi-aduc aminte!

Hai să mergem mai departe… Stau în odaie! Uşa nu-i încuiata… Vreau să plec şi totuşi nu îndrăznesc! De ce? Am săvârşit oare vreo crimă? Vreun furt? Vreun omor? Nu! în timp ce vorbeam cu alt om, străin de mine, nu mi-am lipit călcâiele şi am răspuns ceva… Dar poate că era de datoria mea să mi le lipesc! De ce? Oare-i, într-adevăr, atât de însemnat? E un lucru de căpetenie în viaţa? Vor mai trece douăzeci sau treizeci de ani. O clipă faţa de timpul care s-a scurs înainte de naşterea mea şi se va mai scurge după moartea mea. O clipă!

Eul meu se va stinge ca o lampă, când îi coborî fitilul… Dar poţi oricând să mai aprinzi lampa, pe când eu voi fi încetat de a mai fi pe veci. Nu va mai fi nici odaia asta, nici cerul, nici regimentul, nici toată armata, nici stelele, nici globul pământesc şi nici mâinile şi picioarele mele… Pentru ca eul meu nu va mai fi…

Da, da… chiar asta-i! … Ei bine… stai puţin, trebuie să înaintez treptat! şi mai departe… Va să zică, eul meu nu mai exista! Era întuneric şi cineva mi-a aprins făclia vieţii, ca s-o stingă aproape îndată şi iar s-a lăsat întunericul, pentru totdeauna, în vecii vecilor… Ce-am făcut eu în timpul acestei clipe scurte? Am stat cu mâinile de-a lungul vipuştii pantalonilor şi cu călcâiele lipite, am ţinut vârful piciorului în jos la par. Şi, am strigat că un bezmetic: „Pe umăr… arm!”, am jurat, m-am înfuriat din pricina unui pat de arma „ţinut prea departe de trup” şi am tremurat în faţa a sute de oameni…

De ce? Nălucile acestea, care vor pieri o dată cu eul meu, m-au silit să fac sute de lucruri neplăcute şi zadarnice şi de aceea mi-au jignit şi mi-au umilit eul… Eul meu! De ce oare s-a supus eul meu unor „năluci?”

Romaşov se aşeza cu coatele pe masă şi cu capul în mâini. Îşi stăpânea anevoie gândurile acestea neobişnuite pentru el.

„Hm… cum de ţi-ai uitat oare patria? Căminul? Cenuşa strămoşilor? Altarele? … şi onoarea şi disciplina militară?

Cine o să-ţi apere ţara daca-i cotropită de duşmani? Da, eu însa voi muri şi n-o să mai fie nici patrie, nici duşmani şi nici onoare… Toate acestea nu trăiesc decât atâta vreme cât trăieşte conştiinţa mea! Dac-ar pieri însa patria, onoarea, uniforma şi toate cuvintele mari, eul meu ar rămâne neatins. Va să zică eul meu e totuşi mai presus de toate concepţiile acestea despre datorie, despre onoare şi despre dragoste… Uite, sunt militar… Deodată, eul meu spune: „nu vreau!” şi nu numai eul meu, ci milioane de eu-uri care alcătuiesc armata… Nu, chiar şi mai mulţi, toţi acei eu care trăiesc pe pământ spun laolaltă: „Nu vreau!” Atunci războiul va fi cu neputinţa şi niciodată, niciodată n-o să se mai audă „rupeţi rândurile” şi „la dreapta”, fiindcă nu va mai fi nevoie de de… Da, da, da! Asta-i sigur, asta-i sigur, striga în Romaşov un glas lăuntric biruitor. Vitejia militară, disciplină, respectul gradelor, onoarea uniformei şi toată ştiinţa militară, toate acestea există numai pentru că omenirea nu vrea, sau nu ştie, sau nu îndrăzneşte să spună: „Nu vreau!”

Ce reprezintă atunci toată năstruşnica întocmire a meşteşugului militar? Nimic… O gogoriţa, un edificiu atârnat în văzduh, care mai dăinuie, nu datorită celor două cuvinte scurte: „Nu vreau”, ci numai fiindcă nimeni nu le-a rostit până acu’.

Bineînţeles că eul meu n-o să spună niciodată „nu vreau să mănânc, nu vreau să răsuflu, nu vreau să văd”. Dacă însa i se va propune să moară, va răspunde negreşit: „nu vreau”. Ei, dar ce este atunci războiul, cu toate morţile lui de neînlăturat şi cu toată arta militară, care studiază cele mai desăvârşite mijloace de a ucide? O greşeala universală? Sau poate o orbire?

Nu… o clipă… stai… Se vede că mă înşel! Nu se poate să nu greşesc, fiindcă acest „nu vreau” e atât de simplu, atât de firesc, încât ar trebui să le vină în minte tuturor… Ei bine, fie! să ne gândim… să presupunem că mâine, sau chiar în clipa de faţa, gândul ăsta le vine în minte tuturor ruşilor, nemţilor, englezilor, japonezilor… îndată nu va mai fi război, nu vor mai fi nici ofiţeri şi nici soldaţi. Toţi se vor întoarce la casele lor! Ce se va întâmpla? Da, ce se va întâmpla atunci?

Ştiu că Şulgovici îmi va răspunde: „Atunci duşmanii vor năvăli la noi pe neaşteptate, ne vor lua pământul şi casele, ne vor călca în picioare lanurile şi ne vor răpi soţiile şi surorile…” Dar răzvrătiţii? Dar socialiştii şi revoluţionarii? …

Totuşi, nu-i aşa! Când toată omenirea va fi spus: „Nu mai vreau vărsare de sânge”, cine va mai recurge oare la arme şi la silnicie? Nimeni! Ce se va întâmpla atunci? Se va împăca toată lumea? Îşi vor face hatâruri unul altuia? Îşi vor împărţi bunurile între ei? Se vor ierta? Doamne, Doamne, oare ce se va întâmpla?”

Cufundat în gândurile lui, Romaşov nu băgase de seamă că Gainan se apropiase încetişor de el, pe la spate, întinzându-şi fără veste mâna peste umărul lui. Tresări cu un uşor strigat de spaimă:

— Ce vrei, mai diavole? …

Gainan puse pe masă un pacheţel învelit în hârtie cafenie.

— Pentru tine î zise el cu glas familiar şi blând, iar ofiţerul ghici că ordonanţa zâmbea prietenos în spatele lui. Iaca ţigări pentru tine. Fumezi!

Romaşov se uita la pacheţel şi citi: Ţigări Gornistul, preţul 3 copeici – 20 bucăţi.

— Ce-i asta? întreba el cu mirare. De unde le-ai luat?

— Văzut tu n-are ţigări. Cumpărat pe banii mei. Fumezi, te rog, fumezi. Nu-i nimic. Eu dau la tine!

Gainan se ruşina şi fugi în goană, trântind uşa zgomotos.

Sublocotenentul aprinse o ţigara. Un miros de ceară roşie şi de pene arse se răspândi prin odaie.

„Ce băiat bun! gândi Romaşov, foarte mişcat. Mă înfurii şi strig la el, îl pun să-mi scoată seara cizmele, ba chiar şi ciorapii şi pantalonii, şi uite-l că-mi cumpără ţigări cu cele din urmă copeici din solda lui. „Fumezi, te rog!” Merit eu să se poarte astfel cu mine?”

Se scula iar şi începu să se plimbe prin odaie cu mâinile la spate.

„În compania noastră sunt o sută de oameni şi fiecare cugeta, simte şi are firea lui proprie, oarecare experienţă de viaţa, simpatiile şi antipatiile lui personale…

Ce ştiu eu despre oamenii ăştia? Nimic! Le cunosc doar chipurile… Iată-i, începând din flancul drept: Soltas, Riabosapka, Vedeneev, Egorov, Iascisin… fete cenuşii care seamănă între ele. Ce-am făcut eu ca să-mi apropii sufletele lor şi eul meu de eul lor? Nimic!”…

Deodată, Romaşov îşi aminti de o seară ploioasă, într-o toamnă târzie. Câţiva ofiţeri, printre care şi el, Romaşov, şedeau la popotă şi beau votca la o masă, când intra în goană, gâfâind, sergentul-major Gumeniuk din compania a 9-a şi striga comandantului sau de companie:

— Să trăiţi, dom’ căpitan – au adus recruţii! …

În adevăr, fuseseră aduşi ca o turmă de vite şi stăteau îngrămădiţi cu toţii laolaltă în curtea cazărmii, în ploaie, ca nişte animale speriate şi supuse, cu priviri piezişe şi neîncrezătoare.

Dar fiecare avea înfăţişarea lui deosebita sau poate că numai părea aşa, fiindcă purtau haine felurite. „Asta-i desigur lăcătuş, gândi atunci Romaşov, trecând pe lângă ei şi cercetându-le fetele, iar asta trebuie să fie un om foarte vesel şi mare meşter la armonica. Celălalt ştie carte, e mai vioi, vorbeşte repezit, alegându-şi cuvintele şi pare cam şmecher… N-o fi vreun chelner?” Se vedea că fuseseră într-adevăr aduşi cu sila, ca, numai cu câteva zile mai înainte, femeile şi copiii lor îi petrecuseră la drum cu văicărelile şi cu bocete, în timp ce ei făceau pe vitejii şi se ţineau să nu izbucnească în lacrimi, mahmuri încă după beţia tradiţionala, cu prilejul recrutării…

A trecut abia un an şi iată-i aliniaţi în şirul lung şi nemişcat, toţi la fel de ţepeni şi de cenuşii, într-un cuvânt, soldaţi! Nu voiau să vină la regiment. Eul lor se împotrivea.

Dumnezeule, care să fie pricina acestei neînţelegeri? Unde începe răul? Care-i cheia tainei? Sau poate că toate acestea seamănă cu binecunoscuta experienţă: dacă pui capul unui cocos pe o masă, el se zbate, dacă însă-i tragi o linie cu creta pe cioc şi o prelungeşti mai departe pe masă, crede c-a fost legat şi stă neclintit cu ochii aţintiţi, cuprins de o spaimă neînchipuita.

Romaşov merse să se trântească pe pat.

„Atunci, ce-mi rămâne de făcut? se întreba el cu asprime, aproape cu ură. Da! … Ce să fac? să părăsesc serviciul? Dar ce ştiu eu să lucrez? De ce m-aş putea apuca? întâi, am urmat la şcoala, apoi la corpul de cadeţi şi la şcoala militară, iar pe urmă am dus viaţa de ofiţer într-un cerc strâmt. Am cunoscut oare lupta? Nevoia? Nu! … Am trăit totdeauna scutit de orice griji, ca o fată de pension care-şi închipuie ca franzelele cresc calde pe copaci… Dacă încerc să părăsesc serviciul, o să rămân în urma tuturor, ajung un beţiv şi-o să mă poticnesc de la cei dintâi paşi de viaţa liberă… Ia stai! Este vreunul, printre ofiţerii pe care-i cunosc, care să fi părăsit de bunăvoie serviciul? Nu, niciunul! Toţi se agaţă de epoleţii lor, fiindcă nu ştiu nimic altceva şi nu-s buni de nimic. Dacă li se întâmpla să părăsească armata, umbla cu o şapca slinoasă cu cozoroc şi spun ca cerşetorii „Ayez la bonté… ² sunt un nobil ofiţer rus… Comprenez-vous? ³ ” Ah, ce să mă fac… ce să mă fac?”

— Ei, arestatule! Arestatule! strigă sub fereastra un glas cristalin de femeie.

Romaşov sări jos din pat şi alerga la fereastră. Surocika era în curte… Cu mâinile streaşina la ochi, apărându-se de lumină, îşi lipi de geam faţa fragedă, zâmbitoare şi zise cu glas tărăgănat:

— Fa-a-ceți-vă mi-i-lă de un biet arestat!”

Romaşov puse mâna pe mânerul ferestrei, dar îşi aduse aminte ca fereastra mai era lipita pentru iarnă. Atunci, cuprins pe loc de o neaşteptata şi voioasa îndrăzneală, trase din răsputeri cerceveaua care se desfăcu şi se deschise larg, pârâind, în timp ce peste capul lui cădea o ploaie de var şi de chit uscat.

Aerul răcoros, cu mireasma gingaşa, înfiorătoare a florilor albe, năvăli ca un şuvoi în odaie.

„Uite cum găseşti o ieşire!” răsuna în sufletul lui un glas râzător şi voios.

— Romocika! Eşti nebun? Ce faci?

El îi luă mâna mică, strânsă într-o mânuşa cafenie, pe care i-o întindea pe fereastră şi o săruta cu îndrăzneală întâi sus, apoi mai jos la încheietura, în deschizătura rotundă de deasupra nasturilor. N-o mai făcuse niciodată până atunci, iar ea, supunându-se parcă fără să-şi dea seama valului de înflăcărată cutezanţa care-l cuprinsese pe neaşteptate, nu se împotrivea sărutărilor lui şi se uita doar la el, zâmbind uşor încurcata şi uimită.

— Alexandra Petrovna! Cum să-ţi mulţumesc? Ce drăguţă eşti!

— Romocika, dar ce ai? De ce te bucuri? întreba ea, râzând şi aţintindu-şi asupra lui căutătura plină de curiozitate, îţi strălucesc ochii… Uite! Ţi-am adus dulciuri, ca unui arestat…

Astăzi, avem plăcintă cu mere, o bunătate! Stepan, dă-mi coşul!

Romaşov o privea cu ochi scânteietori de îndrăgostit, ţinându-i strâns mâna într-a lui, fără ca ea să se opună şi apoi zise grăbit:

— Ah, dac-ai şti la ce m-am gândit azi toată dimineaţa! …

Dac-ai şti! Am să-ţi spun mai târziu…

— Da, mai târziu… Uite că vine soţul şi stăpânul meu…

Lasă-mi mina! Ce ciudat eşti astăzi, Iuri Alexeevici… Te-ai făcut chiar mai frumos!

Nikolaev se apropie şi el de fereastră. Era încruntat şi-l salută cu o înfăţişare nu tocmai binevoitoare.

— Hai, Surocika, vino! îşi zori el nevasta. Ce Dumnezeu mai e şi asta?! Pe cinstea mea, sunteţi nebuni amândoi!

Dac-ar afla colonelul, bună treabă ar mai fi… Doar e la arest! Rămâi cu bine, Romaşov… Mai treci pe la noi!

— Da, mai treci pe la noi, Iuri Alexeevici! repetă şi Surocika.

Plecă de la fereastră, dar se întoarse îndată şi murmură repede, în şoapta:

— Asculta, Romocika! Zău, nu ne da uitării! Te socot drept singurul meu prieten… M-auzi.’ Numai nu mă mai privi cu ochii ăştia de berbec, ca de un, nici un vreau să te mai văd. Te rog, Romocika, să nu te crezi şi să nu-ţi dai aere…

Nici un eşti încă un adevărat bărbat!