VII

LA ORA TREI ŞI JUMĂTATE, LOCOtenentul Feodorovski, aghiotantul regimentului, intra la Romaşov. Era un tânăr înalt şi, cum spuneau soţiile ofiţerilor, impunător, cu ochi reci şi mustăţi lungi.

Era de o curtenie exagerată, dar numai oficială faţa de ofiţerii inferiori. Nu se împrietenea cu niciunul din ei, fiind foarte mândru de funcţia lui. Toţi comandanţii de companie se linguşeau pe lângă el…

Când intra în odaie, îşi arunca în treacăt o privire printre gene asupra mobilierului sărăcăcios al lui Romaşov. Sublocotenentul care, în clipa aceea, era întins pe pat, se ridică repede, înroşindu-se şi se grăbi să-şi încheie nasturii de la bluză.

— Am venit după dumneavoastră, din ordinul colonelului, zise Feodorovski cu glas nepăsător. Vă rog să vă îmbracaţi şi să mă urmaţi.

— Iertaţi-mă… îndată! Să-mi pun ţinuta de serviciu. Sunt ca acasă…

— Vă rog, nu vă sfiiţi! Puneţi-vă tunica. Îmi daţi voie să stau jos?

— Iertaţi-mă, vă rog… Nu doriţi un ceai? întreba îndată Romaşov.

— Nu, mulţumesc… Vă rog, grăbiţi-vă!

Aghiotantul se aşeza pe scaun, fără să-şi scoată mantaua şi mănuşile, în timp ce Romaşov se îmbrăca, încurcat, frământându-se mai mult decât era nevoie şi ruşinat de cămaşa lui nu tocmai curata. Locotenentul Feodorovski rămase drept şi nemişcat, cu faţa încremenita şi cu mâinile pe mânerul săbiei.

— Nu ştiţi de ce mă cheamă?

Aghiotantul dădu din umeri:

— Ciudata întrebare… De unde să ştiu? fără îndoiala că ştiţi mai bine decât mine… Sunteţi gata? Vă sfătuiesc să vă treceţi diagonala pe sub epoleţi şi nu deasupra lor. Nu uitaţi că asta nu-i place colonelului. Da, aşa… să mergem!

În faţa porţii aştepta o trăsura de-a regimentului cu doi cai mari şi bine hrăniţi. Ofiţerii se suiră şi trăsura porni. Din politeţe, Romaşov se strădui să stea într-o parte, ca să nu-l stingherească pe aghiotant, el însa parcă nici un baga de seamă. Pe drum, îl întâlniră pe Vetkin care salută aghiotantul, dar, după ce trecu trăsura, Romaşov întoarse capul şi-l văzu că-i face un semn hazliu, cu neputinţa de redat în cuvinte ce parcă spunea: „Ehei, frate, te duce la săpuneală!”

Mai întâlniră şi alţi ofiţeri. Unii se uitau cu luare-aminte, alţii cu mirare, iar câţiva cu un fel de batjocură la Romaşov care, fără voie, se strângea tot sub privirile lor.

Colonelul Şulgovici nu-l primi îndată… Mai avea pe cineva în birou. Sublocotenentul fu nevoit să aştepte în vestibulul pe jumătate întunecos, ce mirosea a mere, a naftalină, a mobilă proaspăt lustruită, unde stăruia mirosul acela special şi oarecum plăcut pe care-l răspândesc hainele şi lucrurile în familiile nemţeşti cu stare şi îngrijite. Plimbându-se prin încăpere, Romaşov se uita de câteva ori în oglinda din perete, prinsă într-o ramă de frasin şi, de fiecare dată, faţa lui i se păru dezgustător de galbenă, de urâtă şi de nefirească, iar tunica prea roasa şi epoleţii prea mototoliţi.

La început, nu răzbătea din birou decât glasul monoton, de bas, al colonelului. Cuvintele nu se desluşeau, dar din vorbă răsunătoare şi întărâtata ghiceai că cearta pe cineva cu o furie nestăpânită.

Asta ţinu cam cinci minute. Apoi Şulgovici tăcu pe neaşteptate… Atunci se auzi o voce tremurătoare ce se ruga, iar după o clipă de linişte, Romaşov desluşi limpede, fără să piardă o iotă, cuvintele rostite cu îngrozitoare aroganta, indignare şi dispreţ:

— Ce-mi tot îndrugi acolo? Copiii? Nevasta? Puţin îmi pasa de copiii dumitale! înainte de a-i face, trebuia să te întrebi cu ce-o să-i hrăneşti… Hai? Acuma parcă te aud spunându-mi: „Iertaţi-mă, domnule colonel!” Dar domnul colonel nu-i vinovat de ceea ce ţi se întâmpla dumitale! să ştii, căpitane, că dacă eu, colonelul, nu te trimit în faţa consiliului de război, săvârşesc o crimă împotriva serviciului! Ce-e-e? să ta-a-ci din gura! Nu o greşeala, ci un delict… Locul dumitale nu-i la regiment, ci acolo unde singur ştii prea bine… Hai?

Şi din nou răsuna glasul tremurător, sfios, plin de ruga fierbinte şi atât de jalnic, de parcă nu mai avea nimic omenesc.

„Dumnezeule, ce-i asta? gândi Romaşov care rămăsese lipit de oglindă, privindu-şi faţa palidă, fără s-o vadă şi simţind cum i se strânge inima, bătând dureros în piept. Doamne, ce grozăvie!”…

Glasul plângător mai vorbi destul de mult.

Când tăcu, bombăni iar vocea adâncă de bas a colonelului, dar de data aceasta mai liniştita şi ceva mai blândă, ca şi cum Şulgovici şi-ar fi domolit furia, răcnind, sau poate ca umilinţa celuilalt i-ar mai fi potolit setea de autoritate.

Vorbea întretăiat:

— Fie… Dar e pentru ultima oară! Nu uita că-i pentru ultima oară… Auzi? înseamnă-ţi-o bine pe nasul roşu de beţiv.

Dacă mai aflu vreodată că te-ai îmbătat… Hei? Lasă… lasă că-ţi cunosc eu făgăduielile… Pregăteşte-ţi compania pentru inspecţie! Asta nu-i companie, ci… adunătură! Am să vin chiar eu s-o inspectez peste o săptămână… şi acuma-ţi dau un sfat: Restituie banii pe care i-ai luat din solda trupei şi pune rânduiala în scriptele companiei! auzi? Asta s-o faci chiar mâine… Hai? Nu mă priveşte că n-ai bani! Să-i scoţi din piatră seacă… şi acum, căpitane, nu te mai opresc… Salutare!

Din birou se auzi cum cineva se mişca nehotărât şi se îndreaptă spre uşa, în vârful picioarelor, cu cizmele care-i scârţâiau. Dar, în aceeaşi clipă, îl opri glasul colonelului care se înăspri deodată, ca să nu pară că s-a lăsat convins.

— Ia stai! Vino-ncoace, hârca bătrână… Sigur c-o să dai fuga la căutări! Hai? să semnezi poliţe! Nătărăule, nătărăule, cap sec ce eşti! … Uite, ia astea, lua-te-ar dracu să te ia… Una, doua… una, doua, trei, patru… Nu, trei sute! Nu pot să-ţi dau mai mult… O să mi le înapoiezi când ai putea…

Ptiu, drăcie, ce măgărie faci, căpitane! răcni colonelul, ridicând glasul din ce în ce mai tare. Să nu te mai prind cumva că faci una ca asta… E o josnicie! … Acum… înainte marş!

Du-te la dracu! Salutare!

În vestibul se ivi Svetovidov, căpitanul cel mărunţel, roşu ca un rac, cu faţa răvăşită, cu broboane de sudoare la tâmple şi pe nas. Cu mâna dreaptă mototolea maşinal în buzunar hârtiile noi care foşneau.

Când îl văzu pe Romaşov, tropai pe loc şi izbucni într-un râs nefiresc de paiaţa, strângând puternic mâna sublocotenentului în mâna lui umedă, fierbinte şi tremurătoare. Ochii lui stingheriţi rătăceau, cercetându-l totodată pe Romaşov ca să ştie dacă auzise sau nu…

— E fioros ca un tigru! mormăi el umil, arătând cu capul spre birou. Dar nu-i nimic! Svetovidov îşi făcu de două ori cruce, cu o mişcare grăbită şi nervoasă. Nu-i nimic… Slavă ţie, doamne, slavă ţie!

— Bondarenko-o! strigă colonelul de dincolo şi glasul lui puternic umplu îndată toate ungherele casei, cutremurând parcă pereţii subţiri ai vestibulului. Nu întrebuinţa niciodată soneria, bizuindu-se pe puterea neobişnuitului sau gâtlej. Bondarenko! Cine mai e acolo? Pofteşte-l înăuntru…

— Parcă-i un leu! şopti Svetovidov cu un zâmbet acru.

Rămâi cu bine, locotenente… Îţi doresc succes!

În uşa se arata ordonanţa, adevăratul tip al ordonanţei de colonel, cu faţa netedă şi obraznică, par unsuros, cărare într-o parte şi mănuşi de aţa albă pe mâini. Aţintindu-şi privirea uşor sfidătoare drept în ochii locotenentului, zise cu respectuoasa îndrăzneală:

— Domnul colonel vă rog să poftiţi!

Apoi deschise uşa biroului şi se dădu la perete să-i facă loc. Romaşov intra.

Colonelul Şulgovici şedea la birou la stânga intrării. Purta o bluză cenuşie, sub care se vedea o cămaşă bună, de o albeaţa strălucitoare. Îşi ţinea mâinile roşii şi grase pe braţele fotoliului de lemn. Faţa-i mare de bătrân, cu părul cărunt, tuns scurt ca o perie şi cu barbă albă, triunghiulară, era aspră şi rece. Ochii de culoare deschisă şi spălăciţi priveau duşmănos.

Răspunse la salutul sublocotenentului, dând uşor din cap.

Romaşov zări deodată în urechea lui un cercel de argint în formă de semilună, cu o cruce deasupra, şi gândi. „Uite că nu i-am văzut până acum cercelul ăsta.”

— E rău! începu colonelul cu glasul lui de bas, ce parcă mugea, înălţându-se din adâncul stomacului. Apoi făcu o pauză lungă. E o ruşine! urmă el, ridicând glasul. Abia ai intrat în serviciu şi ai şi început să-ţi faci de cap… Sunt nemulţumit de dumneata din foarte multe pricini! Unde s-a mai pomenit aşa ceva? Cum de-şi îngăduie un mucos să răspundă nu mai ştiu ce nerozie, când colonelul sau îi face o observaţie? Hai? Ce neobrăzare! strigă el deodată atât de asurzitor, încât Romaşov tresări. De neînchipuit! Asta-i destrăbălare!

Romaşov se uita posomorât într-o parte şi i se părea că nici o putere din lume nu l-ar putea sili să-şi ridice privirea şi să se uite în ochii colonelului. „Unde-i oare eul meu? se întreba el deodată batjocoritor. Iată, acum trebuie să stai drepţi şi să taci.”

— N-am să-ţi spun cum am aflat, dar ştiu, ştiu sigur că bei… E dezgustător! Un băieţandru, un ţânc abia ieşit din şcoala se îmbăta la cercul militar ca cea din urmă calfa de cizmar… Eu, dragul meu, ştiu tot! nimic nu-mi scapă… Ştiu chiar multe lucruri pe care nici un le bănuieşti… Ei, dacă vrei să te rostogoleşti până jos în râpă, poftim, n-ai decât! Dar îţi spun pentru cea din urmă oară… gândeşte-te bine la înţelesul vorbelor mele! Aşa se întâmpla totdeauna, dragul meu…

Începi cu un păhărel, apoi mai iei unui, şi până la urma mori sub un gard! Bagă-ţi bine asta-n cap… Trebuie să ştii că suntem răbdători, dar şi răbdarea unui înger are o margine… Ia seama să nu ne scoţi din sărite! Dumneata eşti unul singur, iar corpul ofiţeresc reprezintă o adevărată familie. Aşa că, oricând se poate întâmpla… să te înhaţe de guler şi să te arunce afară!

„Stau nemişcat şi tac, îşi zicea Romaşov cu amărăciune, fără să-şi poată lua privirea de la cercelul colonelului, când ar trebui să-i spun că nici eu nu ţin la familia asta şi sunt gata s-o părăsesc chiar acum, trecând în rezervă. Voi îndrăzni oare să-i vorbesc?”

Romaşov simţi că inima prinde iar să-i bată cu putere…

Făcu chiar o mişcare neputincioasă cu buzele, dar se opri, înghiţi în sec şi rămase nemişcat.

— Şi îndeobşte, purtarea dumitale lasă de dorit! urma Şulgovici cu glas foarte aspru. Aşa, de pildă, anul trecut, când nici măcar nu împliniseşi un an de serviciu ai cerut o permisie… Ai îndrugat nu mai ştiu ce despre o boală a mamei dumitale, ai arătat o scrisoare de la ea… Desigur, nu îndrăznesc, mă-nţelegi, nu îndrăznesc să nu cred ce-mi spune un ofiţer de-al meu. Dacă zici că-i vorba de mama dumitale, bine, fie şi mama… Ce să-i faci, multe se pot întâmpla! Dar ştii, când una se adaugă la alta, înţelegi…

Romaşov simţea încă de mult că genunchiul drept îi tremura, întâi foarte slab şi apoi din ce în ce mai tare. Până la urmă, aceasta nestăpânită mişcare nervoasă ajunse atât de puternică, încât îl trecură fiori prin tot trupul. Foarte stingherit şi ruşinat, se temea ca Şulgovici să nu ia tremurul ăsta drept frica faţa de el. Dar când colonelul pomeni de maică-sa, un val de sânge cald şi ameţitor i se sui deodată la cap, iar tremuru-i înceta pe loc. Pentru întâia dată, îşi ridica privirea, pironindu-i stăruitor drept în ochii colonelului, cu ură şi eu o înfăţişare sfidătoare, o simţea chiar el, ce parcă desfiinţa nenumăratele trepte ale rangului care despărţeau pe neînsemnatul subaltern de şeful temut! încăperea i se păru întunecoasa ca şi cum ar fi tras cineva deodată perdelele.

Glasul gros al colonelului se prăbuşi într-o prăpastie muta…

Urma un răstimp de întunecare şi de linişte groaznică, un răstimp fără gânduri, fără voinţa şi fără vreo impresie din afară, aproape fără conştiinţa, afară de singura şi cumplita convingere că acum, chiar în clipa aceasta, se va întâmpla ceva nesăbuit, îngrozitor şi cu neputinţa de îndreptat. O voce ciudată, străină, parca-i şoptea la ureche: „Am să-l lovesc”, şi Romaşov îşi îndrepta încet privirea spre obrazul lat şi cărnos al bătrânului şi spre cercelul de argint în formă de semilună, cu o cruce deasupra.

Pe urmă, ca prin vis şi fără să înţeleagă bine ce se întâmpla, zări cum ochii lui Şulgovici exprimau pe rând mirarea, spaima, îngrijorarea şi mila… Valul nebun, de neînlăturat care, atât de ameninţător şi de sălbatic, pusese stăpânire pe sufletul lui Romaşov, se prăbuşi deodată, trăgându-se înapoi, departe.

Parcă se trezi din somn şi răsufla adânc şi tare… Totul i se păru iar simplu şi obişnuit. Şulgovici, îngrijorat, îi arătă un scaun, şi-i vorbea cu neaşteptata şi duioasă dojană.

— Ptiu, drace… Da’ supărăcios mai eşti! Haide, stai jos, lua-te-ar naiba! Ei, da… toţi sunteţi la fel! mă priviţi ca pe o fiară şi vă spuneţi: „Răcneşte fără nici un rost prostul ăsta bătrân, lua-l-ar dracu!” Dar eu, dragul meu – şi glasul gros îi tremura de o caldă tulburare – eu, pe cinstea mea, vă iubesc pe toţi ca pe copiii mei… Credeţi că nu sufăr, că nu mă doare pentru voi? Ehei, domnilor, domnilor, nu mă înţelegeţi…

Ei, să zicem că m-am înfierbântat puţin, c-am mers ceva prea departe, dar poţi oare să te superi pe un bătrân? Ehei, tinereţe, tinereţe… şi acuma, basta! Am făcut pace… Dă-mi mâna şi să trecem la masă!

Fără să scoată o vorbă, Romaşov se pleca şi strânse mâna mare, puhava şi rece pe care i-o întindea colonelul. Nu mai era jignit, dar nici un se simţea mai bine. După gândurile grave şi mândre din chiar dimineaţa aceea, se socotea acum un biet şcolar jalnic, un băieţandru sfios, părăsit de toţi, şi se ruşina de schimbarea aceasta sufletească.

În timp ce-l urma pe colonel în sufragerie, îşi zise, ca de obicei, la persoana a treia: „gânduri întunecate îi brăzdau fruntea”.

Şulgovici n-avea copii. La masa veni soţia lui, o femeie înalta şi voinică, fără gât, dar cu mai multe bărbii. Tăcea aproape tot timpul şi era foarte impunătoare. În ciuda pincenez-ului şi a privirii ei arogante, avea o faţa simplă ce părea plămădită în grabă din aluat, cu două stafide înfipte în loc de ochi. În urma ei, târându-şi paşii mici, se ivi mama colonelului, o bătrânică mărunţică şi surdă, dar încă vioaie, tăioasă şi autoritară.

Fără sfiala, îl mătura pe Romaşov din cap până-n picioare, cu o privire stăruitoare pe deasupra ochelarilor, şi-i întinse o mina micuţa, negricioasa şi zbârcită, ca de moaşte, pe care i-o puse drept pe buze. Apoi se întoarse către colonel şi-l întreba, ca şi cum n-ar fi fost decât ei amândoi în sufragerie:

— Cine-i asta? Parcă nu mi-l amintesc.

Şulgovici duse mâinile pâlnie la gura şi-i strigă în ureche:

— E sublocotenentul Romaşov, mama! Un ofiţer minunat… bun ofiţer de trupa şi vrednic… provenit din corpul de cadeţi… A, da! îşi aminti el deodată. Mi se pare, sublocotenente, că eşti de la noi, din gubernia Penza.

— Da, desigur, domnule colonel, din gubernia Penza.

— Ei, da, da… Acuma-mi aduc aminte… Atunci, sunteţi concetăţeni! Din judeţul Narovciat, mi se pare.

— Da, chiar din judeţul Narovciat!

— Ei, da… Cum de am putut să uit? Vorba ceea: „La noi în Narovciat, doar ţăruşi în lung şi-l lat…” Noi suntem din Înalt. Mama, striga iar colonelul în urechea maică-sii, sublocotenentul Romaşov e de la noi, din Penza! … Din Narovciat! … E un concetăţean de al nostru! …

— A-a! făcu bătrâna, mişcându-şi sprincenelele cu talc. Da., da… Chiar aşa socoteam şi eu… Va să zică eşti băiatul lui Serghei Petrovici Siskin?

— Mama! Te înşeli! Pe sublocotenent îl cheamă Romaşov şi nu Siskin.

— Păi! … Eu ce spuneam… Nu l-am cunoscut pe Serghei Petrovici decât din auzite. Dar pe Piotr Petrovici îl vedeam tare des. Moşiile noastre erau aproape vecine. Îmi pare bine, foa-ar-te bine, tinere… Eşti de toată laudă…

— Ei, acuma s-a pornit bătrâna să huruie, zise colonelul încet, cu un fel de bunătate morocănoasă. Stai jos, sublocotenente. Locotenent Feodorovski! strigă el spre uşa. Isprăveşte-ţi treburile şi vino să-ţi bei votca! …

Aghiotantul care, după un obicei stabilit în multe regimente, lua masa la colonel, intra repede în sufragerie. Foarte firesc şi zornăind uşor din pinteni, se apropie de o măsuţă de majolica, aşezata mai la o parte anume pentru gustări, îşi turnă un pahar de votcă şi bându-l fără grabă, lua o gustare.

Romaşov încerca faţa de el o nedesluşita invidie şi un fel de consideraţie ce-i păreau caraghioase şi meschine.

— Ei, sublocotenente, nu iei o votcă? întreba Şulgovici.

Doar obişnuieşti…

— Nu, vă mulţumesc respectuos! Nu prea simt nevoia, răspunse Romaşov cu glas răguşit şi apoi tuşi încetişor.

— Foa-arte bi-ne. Nici un se poate mai bine. Îţi doresc să fie tot aşa şi pe viitor.

Masa era îmbelşugata şi minunată. Se vedea ca atât colonelul cât şi soţia lui, oameni fără copii, aveau nevinovata patimă de a mânca bine. Se servi o supă de legume noi cu verdeaţa ce mirosea frumos, plătică prăjită cu casa, o rata bine îndopata şi sparanghel. Pe masă erau trei sticle, ce-i drept începute şi închise cu dopuri cu figurine de argint, dar cu vinuri străine scumpe şi de mărci renumite: vin alb, vin roşu şi vin de Madera. Ca şi cum ultima-i minie i-ar fi aţiţat pofta de mâncare, colonelul se ospăta cu deosebită mulţumire şi atât de voios, de-ţi era mai mare dragul să te uiţi la el.

Făcea într-una glume pline de haz, dar cam grosolane. Când se aduse sparanghelul, îşi baga mai adânc după gulerul tunicii şervetul scrobit, de o albeaţa strălucitoare şi zise voios:

— De-aş fi rege, aş mânca mereu sparanghel.

În timp ce mânca peştele, nu se putu opri să nu-i strige lui Romaşov cu glas de comandă:

— Sublocotenente! lasă cuţitul deoparte. Peştele şi pârjoalele se mănâncă numai cu furculiţa… Vezi bine, un ofiţer trebuie să ştie să mănânce… Orice ofiţer poate fi poftit la masa maiestăţii-sale! să nu uiţi…

De la începutul mesei, Romaşov se simţea stângaci şi stingherit. Neştiind unde să-şi pună mâinile, le ţinea aproape tot timpul sub masă, împletind codiţe din ciucurii fetei de masă.

Pierduse de mult obişnuinţa unei vieţi de familie plăcute, a mobilelor frumoase şi comode şi a bunei ţinute la masă. Îl chinuia mereu acelaşi gând: „E dezgustător ce fac! Ce grozavă slăbiciune şi mişelie din partea mea că n-am îndrăznit să refuz aceasta umilitoare invitaţie la masă. Uite, am să mă scol chiar acum, am să-i salut pe toţi şi am s-o şterg. Creadă ce-or vrea! Doar el n-o să mă înghită… N-o să-mi ia sufletul, gândurile şi conştiinţa. Oare-am să pot pleca?” Apoi, cu inima strânsă iar de sfială şi îngălbenindu-se de frământare sufletească, furios pe el însuşi, simţea că nu-i în stare s-o facă.

Soarele apunea când se aduseră cafelele. Razele roşii cădeau pieziş pe fereastră, aruncând pete arămii orbitoare pe tapetele închise, pe faţa de masă, pe cristaluri şi pe chipurile mesenilor. Toţi tăceau, cuprinşi de vraja melancolică din amurg.

— Când eram sublocotenent, zise deodată Şulgovici, îl aveam comandant de brigadă pe generalul Fofanov, un bătrânel tare simpatic, ofiţer încercat în lupte, dar ieşise, pare-se, din rândul copiilor de trupă. La inspecţii, mi-aduc aminte că se apropia de toboşar – îi plăcea grozav toba – şi-i spunea: „Asculta, măi frate, ia cântă-mi un marş melancolic”. Da… când avea musafiri, generalul ăsta plecă totdeauna să se culce la ora unsprezece… Uneori zicea oaspeţilor: „Hai, domnilor, mâncaţi, beţi, veseliţi-vă… Cât despre mine mă duc în braţele lui Neptun!” Ceilalţi răspundeau: „Ale lui Morfeu, domnule general!” „Eh, totuna-i… E aceeaşi mineralogie…” Aşa voi face şi eu acuma, domnilor, şi Şulgovici se sculă, punându-şi şervetul pe spătarul scaunului. Mă duc şi eu în braţele lui Neptun… Sunteţi liberi, domnilor ofiţeri!

Ofiţerii se sculară, luând poziţia de drepţi.

„Un zâmbet ironic şi amar flutura pe buzele-i subţiri”, gândi Romaşov, dar gândi numai fiindcă, de fapt, în clipa aceea, faţa-i era palidă, cu o umilă expresie de supunere, lipsită de orice frumuseţe.

Romaşov se întorcea iar spre casă, simţindu-se nespus de singur, sfâşiat de tristeţe şi pierdut într-o lume străină, întunecata şi duşmănoasă.

În amurg ardeau iar grămezi de nori grei şi cenuşii, în flăcări roşietice ca chihlimbarul şi lui Romaşov i se părea iar ca departe, dincolo de zare, peste case şi peste câmpii, se ascunde un oraş minunat şi de neînchipuit, unde viaţa-i numai frumuseţe, graţie şi fericire…

Pe străzi se întuneca tot mai tare şi pe şosea alergau plozii, ţipând. Pe ici, pe colo, pe prispe, în faţa porţilor şi prin grădini, răsunau într-una râsete aţâţătoare de femei, cu fiorul cald, plin de o bucurie animalică, care numai primăvara se aude.

În sufletul lui Romaşov, o dată cu o melancolie liniştita şi plină de gânduri, se trezeau amintiri ciudate şi nedesluşite, părerea de rău după fericirea pe care n-o cunoscuse, după primăverile de altădată, şi mai frumoase decât aceasta, iar în inima lui încolţea încet presimţirea tulbure şi dulce a unei iubiri apropiate…

Când ajunse acasă, îl găsi pe Gainan în colţişorul lui întunecat, privind bustul lui Puşkin. Marele poet era acum uns tot cu untdelemn… Flacăra luminării ce ardea în faţa lui îi punea pete lucioase pe nas, pe buzele groase şi pe gâtul cu vinele umflate. Gainan şedea turceşte pe cele trei scânduri ce-i slujeau drept pat, legănându-se uşor înainte şi înapoi şi mormăia tărăgănat ceva prelung şi monoton.

— Gainan! strigă Romaşov.

Ordonanţa tresări şi sari ars de pe pat, luând poziţia de drepţi. Pe faţa i se citeau frica şi tulburarea.

— Alah? întreba prietenos Romaşov.

Gura de băieţandru, fără urmă de mustaţa a ceremisului se întinse într-un zâmbet larg ce-i dezvălui dinţii frumoşi, albi şi scânteietori la licărirea luminării.

— Alah… dom’sublocotenent!

— Bine, bine… Stai acolo! Romaşov mângâie cu blândeţe ordonanţa pe umăr. Nu-i nimic, Gainan, tu ai un Alah, eu am Alah… Vezi, nu-i decât un singur şi acelaşi Alah pentru toţi oamenii.

„Ce de treaba-i Gainan asta, gândi sublocotenentul, intrând în odaie. Iar eu mă ruşinez să-i strâng mâna… Da, nu pot…

Nu îndrăznesc! Ei, drăcie! De azi înainte trebuie să mă îmbrac şi să mă dezbrac singur… E o porcărie să-l sileşti pe aproapele tău să te slujească astfel.”

În seara aceea, nu se mai duse la cercul militar. Scoase din sertar un caiet gros, cu pagini liniate şi acoperite cu slove mărunte, neregulate, şi scrise până noaptea târziu.

Era a treia lui povestire, intitulata cel din urmă şi fatal început. Sublocotenentul rosea de îndeletnicirile lui literare şi pentru nimic în lume nu le-ar fi mărturisit cuiva.