XI.

ÎN ŞCOALA COMPANIEI SE FĂCEA „teoria”. Într-o sală îngusta, pe bănci aşezate în formă de careu, şedeau soldaţii plutonului al treilea, cu faţa spre interiorul careului, în mijlocul căruia umbla în lung şi-n lat caporalul Seroştan. Alături, într-un grup asemănător, păşea la fel celălalt gradat din secţia lui Şapovalenko.

— Bondarenko! strigă Seroştan cu glas ţiuitor.

Bondarenko, bătând cu amândouă picioarele în podea, se ridică repede şi drept, ca o păpuşă de lemn cu arc.

— Bondarenko, dacă eşti, de pildă „în front cu arma” iar şeful te întreabă: „Ce-ai în mină, Bondarenko?” Ce trebuie să-i răspunzi?

— O puşcă! zise la întâmplare Bondarenko.

— Nici o puşcă! Ce, asta-i puşcă? mă mir că nu-i zici flinta, ca pe vremuri… Acasă i se spune puşcă, dar la regiment se cheamă mai simplu: Arma de calibru mic, sistem Berdan, numărul doi, cu închizător mobil! Repetă, câine ce eşti!

Bondarenko repeta grăbit cuvintele pe care, de altfel, le cunoştea de mult.

— Stai jos! îi porunci binevoitor Seroştan. Şi de ce ţi-a fost dată arma? urmă el, plimbându-şi privirea aspră asupra tuturor oamenilor. Să-mi răspundă Şevciuk!

Şevciuk se scula ursuz şi răspunse încet, cu glas înăbuşit şi fornăit de bas, despărţind frazele parc-ar fi dictat punctuaţia.

— Mi-a fost data pentru ca… în timp de pace… să dau cu ea onorul, iar în timp de război – să apar tronul şi patria de duşmani… Tăcu un timp, smârcii o dată pe nas şi adăuga posomorât: Atât de cei dinăuntru… cât şi de cei din afară.

— Da! Bine, Şevciuk! Numai că te bâlbâi cam mult! Soldatul trebuie să fie iute ca vulturul. Stai jos! Acuma, spune-mi tu, Ovecikin, pe cine numim noi duşmani din afară?

Ovecikin, un flăcău dezgheţat de prin partea Orelului, care păstrase vorba vioaie şi dulceagă a fostului băiat de prăvale, răspunse repede, sigur şi întorcându-se de plăcere:

— Numim duşmani din afară toate popoarele cu care putem purta război: francezii, nemţii, italienii, turcii, europenii, indi…

— Destul! i-o tăie scurt Seroştan, asta nu mai scrie la regulament. Stai jos, Ovecikin! Iar acum să-mi spună… Arhipov… ce se înţelege prin duşmani di-na-untru?

Rosti foarte tare şi răspicat cele din urmă două cuvinte, ca şi cum ar fi vrut să le sublinieze, şi arunca o privire cu tâlc spre Marcuson, soldat cu termen redus.

Arhipov, un băiat stângaci cu faţa ciupită de vărsat, tăcu îndărătnic, uitându-se pe fereastră.

Priceput, deştept şi îndemânatic în afara serviciului, se arătă cu desăvârşire tâmpit în orele de teorie. Pesemne că mintea lui sănătoasa, obişnuită să observe numai întâmplările simple şi limpezi din viaţa de la ţară, nu izbutea să prindă legătura dintre „teoria” ce i se preda şi viaţa adevărată. Aşa că nu înţelegea şi nu ţinea minte nici lucrurile cele mai simple, spre marea uimire şi mânie a şefului sau de pluton.

— Ei! Mult am să te mai aştept până când ai să te hotărăşti să-mi răspunzi? zise Seroştan, începând să se înfurie.

— Duşmanii dinăuntru… duşmanii…

— Nu ştii? făcu aspru Seroştan şi se îndrepta spre el, dar, uitându-se cu coada ochiului la ofiţer, dădu numai din cap şi-i aruncă soldatului o privire ameninţătoare.

— Ei, asculta… Numim duşmani dinăuntru pe toţi cei care se împotrivesc legii. De pildă, cei… Atunci întâlni ochii rugători ai lui Ovecikin. Ia spune tu mai departe.

Ovecikin sari ars şi striga plin de voioşie:

— Răzvrătiţii, studenţii, hoţii de cai, ovreii şi polonezii!

Alături, Şapovalenko se îngrijea de secţia lui. Plimbându-se printre bănci, punea cu glas subţire şi cântător întrebări din Manualul soldatului pe care-l ţinea în mina.

— Soltâs, ce este o santinelă?

Soltâs, un lituanian, holbă ochii, gâfâind de silinţa pe care şi-o da să răspundă cât mai bine:

— O santinelă e o fiinţă inviolabila…

— Ei, şi mai departe?

— Santinela e un soldat pus cu arma în mâna într-un post oarecare.

— Bine! Văd, Soltâs, că începi să-ţi dai silinţa. Dar de ce eşti tu pus în post, Pahorukov?

— Ca să nu dorm, să nu aţipesc, să nu fumez şi să nu primesc de la nimeni nici un fel de obiecte sau daruri.

— Dar onorul?

— … şi să dau onorul reglementar domnilor ofiţeri care trec pe lângă mine.

— Bine! Stai jos!

De câtva timp, Şapovalenko băgase de seamă un zâmbet ironic pe buzele soldatului cu termen redus Fokin, aşa că-i striga cu asprime:

— Soldat eu termen redus! Voluntarule! Hei, cum te ridici? Când te strigă şeful, trebuie să te ridici repede, ca împins de un arc. Ce este steagul?

Soldatul cu termen redus Fokin, care poarta pe piept insigna studenţească, sta respectuos în faţa subofiţerului. În ochii lui tineri, cenuşii, sclipeşte o licărire batjocoritoare.

— Steagul e o flamură militară sfânta, sub care…

— Nu-i adevărat, îl opri Şapovalenko înfuriat, lovindu-se cu manualul peste palma.

— Ba-i exact! răspunse Fokin cu îndărătnicie, dar liniştit.

— Ce-e? Când şeful spune că nu-i bine, înseamnă că nu-i bine…

— Uitaţi-vă şi dumneavoastră în regulament.

— Dacă sunt sergent, cunosc regulamentul mai bine decât dumneata. Ei, poftim! Orice soldat cu termen redus face pe grozavul… Poate ca şi eu vreau să mă duc la şcoala militară, la învăţătură! Ce poţi să ştii dumneata? Ce înseamnă asta flamură? în nici un caz nu poate fi flamură! … O flamură militară sfânta… Doar nu-i icoana!

— Şapovalenko, nu discuta, se amesteca Romaşov. Urmează-ţi teoria.

— Am înţeles, dom’ sublocotenent! răspunse Şapovalenko, luând poziţia de drepţi. Daţi-mi voie numai să vă raportez că soldatul acesta cu termen redus face pe deşteptu…

— Bine, bine… urmează!

— Da, s’traiţi, dom° sublocotenent! … Hlebnikov, cum îl cheamă pe comandantul nostru de corp de armată?

Hlebnikov se uita cu ochi zăpăciţi la sergent. Din gura lui căscată ieşi un şuierat monoton, ca un croncănit de cioară răguşită:

— … ă ă!

— Ei, dă-i drumu’ odată! se răsti subofiţerul înfuriat.

— ‘scelenta…

— Hai, excelenţă… şi mai departe?

Romaşov, care-n clipa aceea privea în altă parte, auzi cum Şapovalenko adăuga înăbuşit, cu glas scăzut:

— Las’ că după teorie, îţi mut eu fălcile! şi fiindcă tocmai atunci Romaşov se întoarse cu faţa spre el, subofiţerul spuse tare şi cu o înfăţişare nepăsătoare:

— Excelenţa-sa… Ei, Hlebnikov, dă-i drumu’!

— xce… locotenent… de infanterie, bâigui întretăiat şi cu spaima Hlebnikov.

— Aha-a! mugi Şapovalenko printre dinţii strânşi. Ei, ce să mă fac eu cu tine, Hlebnikov? Degeaba mă zbat, că eşti o adevărată cămilă, numai coarnele-ţi lipsesc. Nu-ţi dai nici o silinţa… Stai aici ca un buştean până la sfârşitul teoriei. Să vii după prânz, să te învăţ numai pe ţine singur. Grecenko! Cine-i comandantul nostru de corp de armată?

„Iată ce fac astăzi şi ce-o să fac şi mâine… şi poimâine. Mereu, mereu acelaşi lucru, până la sfârşitul vieţii mele, gândea Romaşov, mergând de la o secţie la alta. Dac-aş lăsa totul baltă? Dac-aş pleca? … Mi s-a urât!”

După teorie, oamenii trecură în curte să facă exerciţii pregătitoare pentru tir. Într-un pluton, soldaţii ţinteau într-o oglindă, în altul trăgeau cu cartuşe reduse la ţintă, iar în plutonul al treilea, întrebuinţau aparatul Livceak. La plutonul al doilea, Lbov comanda cu glas voios de tenor ce răsuna pe tot terenul de instrucţie:

— Drept asupra coloanei din faţa… Foc de salva… La-a ochi! … Da-a-ţi… tărăgăni el ultima silabă, se opri un timp şi arunca deodată: Foc!

Percutoarele ţăcăniră şi Lbov, bucurându-se să-şi mai arate glasul, relua şi mai tare:

— La picio-o-or… Ar’!

Sliva, gârbovit şi fără vlagă, umbla de la un pluton la altul, îndreptând poziţia soldaţilor şi făcând observaţii scurte şi grosolane.

— Suge-ţi burta! Ce stai ca o muiere grea? Cum ţii arma? Parcă eşti un diacon cu lumânarea! De ce caşti gura, Kartaşov? Ce, ţi s-a făcut de plăcinţele? Sergent-major, după instrucţie, sari pui pe Kartaşov un ceas la carceră… Ticălosul!

Cum ţi-ai strâns mantaua, Vedeneev? Nu mai are nici cap, nici coadă, şi nici un fel de faţa? Dobitocule!

După exerciţiile de tir, oamenii aşezară armele în piramidă şi se lungiră lângă de pe iarbă proaspătă de primăvară, turtita pe alocuri de cizmele soldaţilor. Vremea era caldă şi senină. În aer plutea mireasma de frunză tânără a plopilor înşiraţi pe două rânduri de-a lungul şoselei. Vetkin se apropie din nou de Romaşov.

— Dă-le naibii pe toate, Iuri Alexeevici! zise el, luându-l de braţ. Zău! nu face. Uite, îndată după instrucţie, ne ducem la cerc să-i tragem o duşcă şi o să te simţi mai bine. Ce zici?

— Toate acestea mă plictisesc, dragul meu Pavel Pavlâci! mărturisi Romaşov cu tristeţe.

— Ştiu bine că nu-i vesel! reluă Vetkin. Dar ce să-i faci?

Trebuie să instruim oamenii. Dacă izbucneşte cumva un război?

— Doar pentru cazul c-ar fi război! încuviinţa abătut Romaşov. Dar de ce să fie război? Poate-i o greşeală, o rătăcire generală, o nebunie? Oare-i firesc să ucizi?

— Ei, la dracu! Iar filosofie! Dacă nemţii ne-ar ataca pe neaşteptate? Cine o să apere Rusia?

— Nu-s destul de pregătit, Pavel Pavlâci, ca să-mi dau părerea, răspunse îndurerat şi blând Romaşov. Nu ştiu nimic, nimic… Uite, de pildă, americanii în timpul războiului de secesiune, italienii în epoca eliberării, şi sub Napoleon guerilele… sau „chouan”-ii în timpul Revoluţiei… Toţi oamenii aceia s-au bătut când a fost nevoie! şi totuşi erau simpli ţărani, nişte păstori…

— Ei, aceia erau americani… cum poţi face asemenea comparaţie? … E cu totul altceva! După mine, când ai astfel de gânduri, e mai bine să-ţi dai demisia. Îndeobşte, în cariera noastră, nici nu se cuvine să gândeşti. Dar se pune întrebarea ce ne-am face noi, dumneata şi cu mine, dac-am părăsi serviciul? La ce suntem buni noi, care afară de „sting… drept!”. Nu ştim nimic altceva? Ştim să murim… ce-i drept! şi o să murim, dracu să ne ia! Când va fi nevoie! Cel puţin n-am mâncat pâine degeaba… Asta-i, domnule filosof! şi după instrucţie, s-o ştergem la cerc…

— Bine, se învoi cu nepăsare Romaşov. De fapt însă e dezgustător să-ţi petreci astfel vremea în fiecare zi, şi bine spui că, dacă ai asemenea gânduri, e mai bine să-ţi dai demisia.

Vorbeau, plimbându-se în lung şi-n lat pe terenul de instrucţie şi, până la urmă, se opriră în dreptul secţiei a patra. Soldaţii şedeau jos, ori lungiţi pe pământ, lingă armele aşezate în piramidă. Câţiva mâncau pâine, cum obişnuiesc soldaţii să mănânce pâine toată ziua, de dimineaţă până seara şi în toate împrejurările: la inspecţii, în ceasurile de odihnă, la manevre, La biserică, înainte de spovedanie şi chiar înaintea unor pedepse corporale.

Romaşov auzi pe un soldat strigând cu glas domol, dar stăruitor:

— Hlebnikov, n-auzi, Hlebnikov!

— Ce-i? mormăi Hlebnikov ursuz.

— Ce făceai tu acasă?

— Munceam, răspunse el somnoros.

— Da’ la ce anume munceai, nătărăule?

— La toate… Aram… vedeam de vite…

— Ce te legi de el? se amesteca moş Spânev, care îmbătrânise în serviciu. Doar se ştie ce făcea: hrănea copiii cu biberonul.

Romaşov arunca în treacăt o privire spre faţa cenuşie, bicisnica şi spina a lui Hlebnikov şi din nou i se strânse inima de un dureros sentiment de stinghereală.

— La arme! strigă Sliva din mijlocul terenului. Domnii ofiţeri să treacă la plutoane.

Baionetele se agăţară unele de altele şi armele zăngăniră…

Îndreptându-şi în graba neorânduiala ţinutei, soldaţii îşi reluară locurile.

— La dreapta-a… V-aliniati! comanda Sliva. Drrepti!

Apoi, apropiindu-se de companie, striga tărăgănat:

— Onorul cu arma pe plutoane… Executarea în timpi, descompusa şi numărând cu glas tare… Apoi comandă: Prezenta-a-aţi… arm’!

— Un! răcniră răguşit soldaţii şi cu o mişcare scurtă îşi ridicară armele de pe umeri.

Sliva trecu încet şi cu paşi rari prin faţa frontului, făcând pe ici-colo câte o observaţie: „Patul armei mai înainte!” „Baioneta mai sus!” „Patul armei mai aproape de trup!”

Apoi ieşi în faţa companiei şi comandă:

— Face-e-eti… doi!

— Doi! strigară şi soldaţii.

Sliva trecu iar în faţa frontului, cercetând preciziunea şi exactitatea mişcărilor.

După onorul cu arma pe plutoane, urmară mânuirile cu compania întrunita, apoi exerciţiile de întoarcere din mers, de strângere şi rupere a rândurilor, şi altele de felul acesta.

Romaşov executa maşinal tot ce i se cerea prin regulament, dar vorbele pe care i le aruncase cu dispreţ Vetkin nu-i ieşeau din minte: „Când ai astfel de gânduri, mai bine să-ţi dai demisia”. Toate învăţămintele regulamentului militar, sprinteneală în mişcări, dibăcie în mânuirea armei, siguranţa piciorului în marş şi, o dată cu de, toate tacticile şi fortificaţiile pe care le studiase – pierzându-şi cei mai frumoşi nouă ani din viaţa – şi care aveau să-i umple de acum înainte existenta, tot ceea ce i se păruse cu puţin mai înainte încă atât de însemnat şi plin de înţelepciune – totul i se arată deodată ca o îndeletnicire plictisitoare, nefirească şi zadarnică, rezultata dintr-o înşelătorie comună, dintr-un delir nesăbuit…

Când se isprăvi instrucţia, Romaşov şi cu Vetkin plecară împreuna la cerc şi băură multă votca. Romaşov se ameţise şi-l săruta pe Vetkin, plângea în hohote isterice pe umărul lui, jeluindu-se de deşertăciunea şi de tristeţea vieţii, de nenorocirea de a nu fi înţeles de nimeni şi de durerea de a nu fi iubit de o femeie al cărei nume nu-l va afla nimeni niciodată…

Vetkin înghiţea păhărel după păhărel şi spunea numai din când în când, cu o milă dispreţuitoare:

— Nu-mi place, Romaşov, că nu ştii să bei… Te-ai şi turtit dintr-un singur păhărel! Apoi, bătând deodată cu pumnul în masă, striga ameninţător: Dacă ni se porunceşte să murim, o să murim!

— O să murim! repeta Romaşov cu glas plângător. Ce înseamnă să mori? E un fleac… Dar sufletul, sufletul mă doare!

Romaşov nu-şi dădu seama cum s-a întors acasă şi nici cine l-a culcat în pat. I se părea că pluteşte într-o ceaţă deasă, albastră, cu miliarde şi miliarde de scântei microscopice risipite prin ea şi ceata se înalta şi cobora încet, târând în mişcările ei şi trupul lui Romaşov. Legănarea aceasta ritmică slăbea inima sublocotenentului, pricinuindu-i o greaţă chinuitoare şi amară.

Capul parcă i se umflase îngrozitor de tare, iar un glas lăuntric nemilos îi striga, fără o clipă de răgaz, stârnindu-i o suferinţă cumplită: „Un… doi!”