XII.

ZIUA DE 23 APRILIE A FOST PENTRU Romaşov o zi ciudată şi plină de griji. Cam pe la zece dimineaţă, când sublocotenentul mai era în pat, Stepan, ordonanţa Nikolaevilor, îi aduse un bileţel de la Alexandra Petrovna.

„Draga Romocika, scria ea, nu m-ar mira de loc să fi uitat că azi ne serbam amândoi onomastică. De aceea, vreau să ţi-o amintesc. Orice-ar fi, vreau să te văd neapărat astăzi. Numai nu veni să mă feliciţi în timpul zilei, ci la ora cinci! Vom pleca la un picnic la Dubecinaia.

A dumitale A. N.”

Scrisoarea tremura în mâinile lui Romaşov în timp ce o citea. De o săptămână întreaga, nu-i mai văzuse faţa dragă – când mângâietoare, când ironica sau plină de o prietenoasă bunăvoinţa – şi nici nu-i mai simţise farmecul gingaş şi atotputernic. „Astăzi” cânta voios în sufletul lui un glas înflăcărat.

— Astăzi! strigă Romaşov, sărind din pat cu picioarele goale pe podea. Gainan, dă-mi de spălat!

Gainan intra.

— Să trăiţi, dom’ sublocotenent, eşti ordonanţa afar! …

Întrebi dacă scrii răspuns?

— Asta-i bună! Romaşov făcu ochi mari şi se lăsă uşor pe genunchi. Hm! Hm! … Ar trebui să-i dau un bacşiş, dar n-am nici un ban. Se uita nedumerit la ordonanţa.

Gainan zâmbi larg şi vesel.

— Nici eu n-are! Tu n-ai, eu n-are., Ei, nu-i nimic! Las că pleci el aşa…

Prin faţa ochilor lui Romaşov se ivi, ca o străfulgerare, noaptea întunecoasa de primăvară, glodul, zăplazul ud şi lunecos de care se rezemase şi glasul nepăsător al lui Stepan bombănind prin întuneric: „Vine în fiecare zi… în fiecare zi”, îşi aminti şi ruşinea arzătoare care-l cuprinsese atunci. O, câte fericiri viitoare n-ar fi jertfit acum sublocotenentul pentru douăzeci de copeici, numai pentru douăzeci de copeici!

Romaşov îşi frecă faţa cu mâinile care-i tremurau de tulburare, dregându-şi glasul:

— Gainan, şopti el, uitându-se îngrijorat cu coada ochiului la uşă. Gainan, spune-i că sublocotenentul o să-i dea neapărat diseară un bacşiş. M-auzi, spune-i că neapărat.

Romaşov trecea printr-o criză îngrozitoare şi ducea mare lipsă de bani. Nu i se mai dădea nicăieri nimic pe datorie, nici la bufetul gării, nici la cooperativa, nici la casa de împrumut a ofiţerilor… Putea numai să-şi ia mesele la popotă, dar fără votca şi fără gustări. Nu mai avea nici măcar ceai şi zahăr.

Printr-o ciudată întâmplare, îi rămăsese numai o cutie uriaşă de cafea. În fiecare dimineaţă, Romaşov bea vitejeşte cafea fără zahăr, iar după el, cu aceeaşi resemnare în faţa sorţii, Gainan bea restul.

Acum, sorbind cu o strâmbătură de dezgust băutura neagră, tare şi amară, sublocotenentul se gândea cu îngrijorare la situaţia în care se afla. „Hm… mai întâi, cum să mă prezint fără un dar? Bomboane sau mănuşi? De altfel, nici nu ştiu ce număr poarta… Bomboane? Mai bine i-aş lua un parfum…

Bomboanele grozav de proaste aici… Un evantai? Hm! …

Nu, desigur, parfumul e mai potrivit. Îi place Ess-bouquet.

Şi or să mai fie şi cheltuielile pentru picnic: birja dus şi întors, să zicem, cinci ruble, bacşişul lui Stepan, o rublă! Da, domnule sublocotenent Romaşov, n-ai să scapi mai ieftin de zece ruble!

Atunci începu să cerceteze în gând cum să iasă din încurcătură. Soldă? Nu mai departe decât ieri semnase pe statul de plata: „Am primit întocmai. Sublocotenent Romaşov.” Toată solda lui fusese împărţită pe coloane, printre care se găseau şi reţinerile făcute pentru plata unor poliţe iscălite la particulari. Sublocotenentul nu primise în mâna nici măcar o copeică.

Să ceară poate un avans? Mai încercase cel puţin de treizeci de ori mijlocul acesta, dar totdeauna fără succes… Casier era căpitanul Doroşenko, om tăcut din fire şi aspru, mai ales faţa de „puşti”. În războiul cu turcii, fusese rănit în locul cel mai neplăcut şi mai puţin vrednic de cinste: în călcâi. Veşnicele glume şi sporite cu privire la rana lui – de altfel, nici n-o primise în timpul fugii, ci tocmai în clipa când se-ntorsese cu faţa spre pluton, să comande atacul – făcuseră din tânărul şi veselul ofiţer care plecase la război, un ipohondru înăcrit.

Nu, Doroşenko nu va da bani, mai cu seama unui sublocotenent care de trei luni semna: „Am primit întocmai”, fără să aibă ceva de încasat.

„Să nu ne pierdem curajul! îşi zise Romaşov. Să-i luăm la rând pe toţi ofiţerii, începând cu comandanţii de companie…

Compania întâi – Osadci.”

Înaintea lui Romaşov se ivi chipul impunător şi frumos al lui Osadci, cu privirea grea şi crudă. „Nu, oricine, numai el nu!

Compania a doua – Talman. Scumpul Talman care cere bani totdeauna şi oricui, chiar până şi ofiţerilor inferiori… Hutanski?”

Romaşov se opri. Un gând năstruşnic de băieţandru îi trecu prin minte: să facă un mic împrumut la comandantul regimentului. „Parcă văd ce s-ar întâmpla! Sigur că mai întâi ar încremeni de uimire, apoi ar începe să tremure ca turbat, pe urmă i-ar da drumul ca din mitraliera: „Ce-e? să ta-aci!

Patru zile de arest!”„

Sublocotenentul pufni în râs.

„Ei, da’ oricum, până la urmă, trebuie să găsesc ceva! O zi care a început aşa de bine nu poate să se isprăvească rău…

E ceva de neînţeles, dar pe care-l simţi în subconştient şi nu te înşală niciodată. Căpitanul Duvernois? Nu, Duvernois e zgârcit şi apoi ştiu bine că nu mă are la inima…”

Îi lua astfel la rând pe toţi comandanţii de companie, de la întâia până la a şaisprezecea, fără să uite nici compania de depozit… Apoi, oftând din greu, trecu la ofiţerii inferiori. Încă nu-şi pierduse cu desăvârşire încrederea în izbânda, dar începea să fie cuprins de o nedesluşita îngrijorare, când, deodată, îi străfulgeră prin minte un nume: Locotenent-colonelul Rafalski!

„Rafalski. Şi eu care-mi storceam creierii!”…

— Gainan! Tunica, mănuşile şi mantaua, repede!

Locotenent-colonelul Rafalski, comandantul batalionului al patrulea, era un holtei bătrân, cu multe ciudăţenii. La regiment i se spunea în glumă şi, fireşte, în ascuns, colonelul Brehm22. Nu se ducea la niciunul din camarazii lui, mulţumindu-se numai cu vizitele oficiale de Paşti şi de Anul Nou, iar serviciul şi-l făcea cu atâta nepăsare, încât primea mereu mustrări scrise şi era strunit fără cruţare la instrucţie.

Tot timpul liber, toate grijile, toată puterea lui de a iubi şi toată duioşia le dăruia animalelor lui dragi: păsări, peşti şi patrupede. Avea o mare şi ciudată menajerie. Ofiţeresele, jignite în adâncul sufletului de lipsa lui de atenţie faţa de ele, spuneau că nu înţeleg cum poate cineva să meargă la Rafalski: „Vai, animalele acelea sunt îngrozitoare. Şi, afară de asta (iertaţi expresia), un miros! Pfui!”

Colonelul Brehm îşi cheltuia toate economiile cu întreţinerea menajeriei lui. Omul ăsta ciudat îşi mărginise toate cerinţele numai la cele neapărat trebuitoare. Purta o tunică şi o mantă de cine ştie când, dormea cum se întâmpla şi mânca la cazanul companiei a 15-a, unde plătea o sumă destul de însemnata, faţa de alocaţia soldaţilor. Dar când avea bani, rareori refuza mici împrumuturi camarazilor şi mai ales ofiţerilor inferiori. Trebuie să adăugăm ca, la regiment, se socotea drept ceva neobişnuit şi chiar caraghios să i se înapoieze datoriile. Doar nu degeaba trecea drept un om cu ciudăţenii, poreclit colonelul Brehm. Când ofiţerii inferiori, dezordonaţi în cheltuieli, de felul lui Lbov, veneau la el să-i ceară bani cu împrumut, îi spuneau: „Mă duc să văd menajeria!” Era calea cea mai sigură spre inimă şi buzunarul bătrânului holtei.

„Ivan Antonâci, n-ai cumva vreo sălbăticiune nouă? Arată-mi-o, te rog! Lămuririle dumitale sunt aşa de interesante! …”

Romaşov fusese la el de mai multe ori, dar dezinteresat: iubea într-adevăr animalele cu o dragoste deosebită, duioasa şi adâncă. La Moscova, când era cadet şi apoi iuncher, mergea mai bucuros la circ decât la teatru, ba încă mai degrabă la grădina zoologică şi la toate menajeriile. Visul copilăriei lui era să aibă un câine Saint-Bernard, iar acum năzuia în taina la postul de aghiotant al batalionului, ca să poată dobândi un cal. Dar visurile nu i se împliniseră. Cel din copilărie fusese zădărnicit din pricina lipsurilor în care se zbătea familia lui, iar în prezent nu prea putea nădăjdui să fie numit aghiotant fiindcă n-avea o „statură destul de impunătoare”.

Romaşov ieşi de acasă. O caldă adiere de primăvară îi mângâia uşor obrajii. Pământul, abia zvântat după ploaie, se lăsa sub paşii lui cu o plăcută elasticitate. Crengi albe de malini şi altele de liliac se împleteau deasupra gardurilor şi atârnau dese şi grele.

Deodată, ca şi cum s-ar fi pregătit să-şi ia zborul, sufletul lui Romaşov parcă prinse aripi. Se uita în jur şi, văzând că nu-i nimeni pe stradă, scoase din buzunar scrisoarea Şurocikai şi o reciti, lipindu-şi cu patima buzele de semnătură.

— Cerule drag! Copaci dragi! murmură el cu ochi umezi.

Colonelul Brehm locuia în fundul unei cuşti, împrejmuita cu un grilaj înalt, vopsit în verde. Pe portiţă, atârna un anunţ scurt: „Nu intraţi fără a suna. Câini rai!” Romaşov suna. O ordonanţă, cu părul zbârlit şi cu înfăţişarea leneşa şi adormită, deschise portiţa.

— Domnul colonel e acasă?

— Poftiţi, dom’sublocotenent… să trăiţi!

— Du-te întâi de m-anunţă.

— Nu-i nevoie, poftiţi şi aşa. Ordonanţa se scărpina alene pe pulpa. Domnului colonel nu-i place când îi spun c-a venit cineva.

Romaşov se îndrepta spre casă, de-a lungul cărării pietruite cu cărămizi. De după un colţ, se năpustiră doi tineri dulăi suri, cu urechile ascuţite. Unul din ei lătra tare, dar fără răutate. Romaşov pocni din degete şi câinele începu să sară cu vioiciune când la dreapta, când la stânga, pe labele de dinainte, lătrând tot mai tare. Celălalt mergea în urma sublocotenentului şi-i adulmeca poalele mantalei. În fundul curţii, pe iarba verde şi fragedă, un măgăruş moţăia în tihnă la soarele de primăvară, clipind din ochi de plăcere şi ciulindu-şi urechile, în jurul lui rătăceau agale găini şi cocoşi pestriţi, raţe şi gâşte chinezeşti cu pliscuri pocite; bibilicile ţipau sfâşietor, iar un curcan falnic, rotindu-şi coada şi târându-şi aripile pe pământ, se învârtea semeţ şi cu desfătare în jurul curcilor cu gât subţire. Lângă o covată, era culcată pe coasta o scroafă uriaşă de Yorkshire cu pielea trandafirie.

Colonelul Brehm, într-o scurtă suedeză de piele, şedea la fereastră, cu spatele spre uşă şi nu băga de seamă când intra Romaşov. Trebăluia la un acvariu de sticlă, cu mâinile în apă până la cot. Romaşov fu nevoit să tuşească tare de două ori, până când colonelul îşi întoarse spre el faţa slabă, lungăreaţă şi bărboasă, cu ochelari străvechi de baga pe nas.

— Aha! Sublocotenentul Romaşov! Poftim, poftim… zise prietenos Rafalski. Iartă-mă că nu-ţi dau mâna… e udă toată.

Vezi, instalez un sifon nou. L-am simplificat pe cel vechi şi a ieşit o minune. Vrei un ceai?

— Vă mulţumesc respectuos, dar am luat ceaiul! Am venit, domnule colonel…

— Ai auzit? S-a zvonit că regimentul va fi mutat în alt oraş, relua Rafalski, parc-ar fi urmat o convorbire abia întrerupta. Sunt oarecum deznădăjduit. Gândeşte şi dumneta, cum să-mi transport eu peştii? Jumătate din ei au să moară…

D-apoi acvariul? Uită-te singur… Pereţii de sticlă au mai bine de doi metri lungime. Hei, dragul meu! făcu el, schimbând deodată vorba, ce frumos acvariu am mai văzut la Sevastopol!

Bazine de apă, oarecum mari cât odaia asta, pe cinstea mea, şi numai de piatră, cu apa de mare care se primenea într-una… şi luminate cu electricitate! De sus, stai şi te uiţi oarecum la traiul acestor peşti: moruni, delfini, calcani, cocoşi de mare.

Ah, dragii de ei! Sau, de pildă, pisica de mare: închipuie-ţi, oarecum un fel de clătită, cu un diametru de mai bine de un metru care-şi mişcă marginile, uite aşa, în valuri iar la spate are o coadă ca o săgeată… Am rămas acolo vreo două ceasuri şi am privit… De ce râzi?

— Iertaţi-mă… abia acum am băgat de seamă că pe umărul dumneavoastră stă un şoricel alb.

— Ah, ştrengarule, unde te-ai căţărat? Rafalski întoarse capul şi făcu din buze un sunet care semăna cu un sărut, dar neobişnuit de uşor, ca un chiţăit de şoricel.

Micul animal cu ochişorii roşiii ajunse până în dreptul feţei lui şi se gudura din tot trupul, virându-şi botişorul chiar în mustăţile şi în Darea colonelului.

— Ce bine vă mai cunosc animalele! zise Romaşov.

— O, da… mă cunosc! oftă Rafalski, clătinând din cap. Din păcate, nu le cunoaştem noi pe de… Oamenii au dresat câinele, au îmblânzit oarecum calul, au domesticit pisica, dar niciunul nu vrem să ştim de fapt ce sunt aceste fiinţe. Câte un savant – lua-l-ar dracu! – îşi petrece oarecum toată viaţa studiind vreun fleac de elefant antediluvian şi pentru asta i se aduc atâtea onoruri încât e pus în rândul sfinţilor. Pe când aici… să luăm, de pildă, câinii. Alături de noi trăiesc nişte fiinţe inteligente care pot gândi, şi nici un singur profesor nu le face cinstea să le studieze psihologia.

— Poate că sunt unele lucruri pe care nu le cunoaştem, îşi dădu sfios părerea Romaşov.

— Lucrări? Hm… desigur că se găsesc şi încă din cele mai bune. Uite, chiar şi eu am o mulţime, zise locotenent-colonelul, arătând cu mâna spre un şir de rafturi cu cărţi aşezate de-a lungul pereţilor. Totul e scris cu inteligenţa şi pătrundere.

Găseşti aici cunoştinţe uriaşe! Ce mai aparate, cum s-ar zice, câte procedee dibace… Dar nu despre astea vreau să-ţi vorbesc.

Niciunul din ei, cum s-ar zice, nu şi-a propus drept scop să cerceteze cu băgare de seamă măcar o singură zi din viaţa unui câine sau a unei pisici… să observe cum trăieşte câinele, ce gândeşte el, la ce şiretlicuri recurge, suferinţele şi bucuriile lui. Am văzut ce obţin clovnii de la animale. E uimitor! …

Ţi-o spun eu, e oarecum hipnotism, adevărat hipnotism! La Kiev, într-un hotel, un clovn mi-a arătat lucruri uluitoare, într-adevăr de necrezut! şi gândeşte că nu era decât un clovn!

La ce rezultate s-ar ajunge dacă de aşa ceva s-ar ţine un savant serios, cu multe cunoştinţe şi cu mijloace ştiinţifice? A, ce lucruri uimitoare am afla noi despre caracterul şi inteligenta câinelui, despre aptitudinea lui de-a cunoaşte cifrele şi încă despre atâtea altele! O lume nouă, uriaşa şi interesantă. Uite, poţi spune ce vrei, dar eu sunt încredinţat că şi câinii au limba lor, ba chiar o limbă oarecum destul de dezvoltată.

— Cum se face atunci că savanţii nu s-au îndeletnicit până acum cu lucrul ăsta, Ivan Antonovici? întreba Romaşov. E doar aşa de simplu!

Rafalski izbucni într-un râs batjocoritor.

— Tocmai de aceea, he… he… he… că-i prea simplu! Tocmai de aceea! Simplu ca bună ziua. Mai întâi, ce-i un câine pentru un savant? Un animal vertebrat, mamifer, carnivor, de rasa canină şi aşa mai departe. Toate acestea sunt adevărate! Dar e timpul, dragii mei, să studiaţi câinele aşa cum studiaţi un om, un copil, o fiinţă care gândeşte. Pe cinstea mea, cu toată mândria lor ştiinţifică, ei nu sunt departe de ţăranul care crede că bietul câine are oarecum abur în loc de suflet.

Tăcu supărat şi, pufăind zgomotos pe nas, se apuca iar să aşeze un tub de gutaperca pe fundul acvariului.

Romaşov îşi luă inima în dinţi.

— Ivan Antonovici, am o mare, foarte mare rugăminte la dumneavoastră.

— Bani?

— Pe cuvântul meu ca mi-e ruşine să vă necăjesc. Dar nu-mi trebuie mult… vreo zece ruble! Nu făgăduiesc să vi le înapoiez curând. Dar…

Ivan Antonovici îşi scoase mâinile din apă şi, ştergându-le cu prosopul, zise:

— Zece pot! mai mult, cu neputinţă. Dar zece, cu cea mai mare plăcere. Vrei să faci, desigur, prostii, nu-i aşa? Ei, lasă, lasă… doar glumesc. Să mergem!

Îl purta prin toată locuinţa, alcătuită din cinci, şase încăperi care n-aveau nici mobile, nici perdele. Aerul era îmbâcsit de mirosul propriu micilor carnivore. Podelele erau pline de atâtea murdarii, încât alunecai pe de la tot pasul.

În toate ungherele se găseau mici vizuine şi ascunzători în chip de coteţe, trunchiuri de copaci, scobite pe dinăuntru, butoaie fără fund… în două odăi erau aşezaţi doi arbori pletoşi, cu scorburi şi cuiburi artificiale: unul pentru păsări, iar celălalt pentru jderi şi veveriţe. Îndemânarea cu care fuseseră întocmite adăposturile acestea dovedea grijă, chibzuinţa şi dragoste faţa de animale şi un mare spirit de observaţie.

— Vezi animalul ăsta? Rafalski arata cu degetul un coteţ înconjurat cu sârmă ghimpată, strâns împletita. Printr-o deschizătură rotundă, cam de mărimea unui fund de pahar, scânteiau două puncte negre strălucitoare. Iată animalul de pradă cel mai fioros de pe faţa pământului: dihorul! Nu râde. Să ştii că faţa de el, leii şi panterele sunt oarecum nişte mieluşei blânzi. Când leul şi-a isprăvit uriaşul prânz de carne, se lungeşte la pământ şi se uita liniştit la şacalii care-i mănâncă rămăşiţele…

Dar şmecherul ăsta drăguţ, dacă se furişează într-un coteţ de păsări, nu lasă nici măcar o găină vie… Le noade la toate creierul mic. Până nu isprăveşte nu se lasă, hoţomanul! Afară de asta, e cel mai sălbatic şi mai greu de domesticit dintre toate animalele. Hei, ticălosule!

Îşi strecura mâna pe după sârmă. Îndată în deschizătura rotundă se ivi un botişor căscat şi furios, în care luceau dinţişori albi şi ascuţiţi. Dihorul se arata o clipă şi apoi repede se făcu nevăzut, scheunând de parcă ar fi tuşit.

— Ei, poftim! L-ai văzut ce face? Şi doar eu îl hrănesc de un an de zile…

Pesemne că locotenent-colonelul uitase cu desăvârşire de rugămintea lui Romaşov. Îl ducea de la o vizuină la alta şi-i arată animalele care-i erau mai dragi, vorbind despre de cu atâta patimă şi duioşie, cu o cunoaştere aşa de adâncă a obiceiurilor şi a firii lor, de parcă ar fi vorbit de vechi şi buni prieteni. Într-adevăr, pentru un simplu amator care mai şi trăia într-un orăşel pierdut de provincie, avea o colecţie destul de însemnata: şoareci albi, iepuri de casă, cobai, porci de mare, arici, marmote, căţelul pământului, câţiva şerpi veninoşi închişi în cutii de sticlă, felurite soiuri de şopârle, doua maimuţe, un iepure negru de Australia şi o pisică minunată şi rară de Angora.

— Ce zici? E frumoasă? Întreba Rafalski, arătând pisica.

E oarecum o adevărată minune, nu-i aşa? Dar nu mi-e dragă.

Prea-i proasta: cea mai proastă dintre toate pisicile. Uite! Se însufleţi el deodată. Iată încă o dovadă de nepăsarea noastră faţa de psihologia animalelor domestice. Ce ştim noi despre pisica? Dar despre cal, despre vaca, despre porci? Ştii că porcul e foarte deştept? Da, da, nu râde! Romaşov nici nu se gândea să râdă. Porcii sunt foarte deştepţi! Ce mai festa mi-a făcut anul trecut un porc… Mi se aducea de la fabrica de zahăr borhot pentru grădina de zarzavat şi pentru porci. Ei bine, dumnealui n-avea niciodată răbdare s-aştepte… în timp ce căruţaşul căuta ordonanţa, porcul trăgea afară cu colţii cepul butoiului. Borhotul curgea, iar el se ospăta oarecum. Dar asta încă nu-i nimic! O dată, când a fost prins asupra faptului, nu numai c-a tras afară cepul, dar l-a dus în grădina de zarzavat şi l-a îngropat sub o brazdă. Iaca, aşa-i porcul! Trebuie să-ţi mărturisesc, adăuga Rafalski, închizând pe jumătate un ochi şi luând o înfăţişare şireată, că scriu un mic articol despre porcii mei! Numai, sst! … e o taină… să nu spui nimănui nimic! Parcă mi-e oarecum ruşine ca un locotenent-colonel din glorioasa armata rusă studiază porcii. Acuma am nişte Yorkshiri. I-ai văzut? Vrei să trecem şi pe la ei? Colo în curte am şi un bursuc tânăr, un bursucel tare drăguţ… Mergem?

— Iertaţi-mă, Ivan Antonovici, bâigui Romaşov. V-aş urma cu plăcere, dar… pe cinstea mea, n-am vreme!

Rafalski se lovi cu palma peste frunte.

— Ah, doamne! Iartă-mă, te rog, pentru numele lui Dumnezeu. M-am luat cu vorba ca un hodorog bătrân ce sunt.

Ei, hai, hai, vino repede.

Intrară într-o odaie îngusta şi goală, în care nu se găsea decât un pat strimt de campanie cu salteaua încreţita la mijloc, ca fundul coşcovit al unei bărci, o măsuţă de noapte şi un scăunel. Rafalski deschise sertarul măsuţei şi scoase banii.

— Sunt fericit că pot să-ţi fiu de folos, sublocotenente, foarte fericit. Nu, nu, nu-mi mulţumi… Nu face… M-aş bucura să mai treci pe la mine când ai vreme. Să mai stăm puţin de vorbă!

Ieşind în stradă, Romaşov dădu peste Vetkin. Avea mustaţa ciufulită, iar şapca-i cu marginile elegant îndoite pe părţi era lăsată semeţ pe o ureche.

— A! A! Prinţul Hamlet! Strigă el voios. De unde vii şi încotro mergi? Ei, drace, eşti vesel ca şi cum astăzi ar fi ziua dumitale!

— E, într-adevăr, ziua mea! răspunse Romaşov, zâmbind.

— Da? Bine zici, azi e sfântul Gheorghe şi sfânta Alexandra. Minunat… îngăduie-mi să te îmbrăţişez cu căldură.

Şi se sărutară chiar pe stradă.

— Cu prilejul ăsta, poate că trecem şi pe la cercul militar… să împuşcăm câte o sticluţă, cum spune nobilul nostru, prieten Arceakovski! Propuse Vetkin.

— Cu neputinţă, Pavel Pavlâci… mă grăbesc! De altfel mi se pare că de pe acuma eşti cam cu chef.

— O! O! O! Făcu Vetkin, ridicându-şi mândru şi cu înţeles bărbia. Am găsit astăzi o combinaţie aşa de grozavă, încât, de-ar cunoaşte-o un ministru de finanţe, ar plesni de necaz.

— Şi care anume?

Combustia lui Vetkin, deşi din cele mai simple, nu era totuşi lipsită de iscusinţă: rolul principal îl avea Haim, croitorul regimentului. El luase de la Vetkin o adeverinţă de primire a unei uniforme. Dar, de fapt, în locul uniformei, Pavel Pavlâci încasase de la croitor treizeci de ruble bani gheaţă.

— La urma urmei, suntem mulţumiţi amândoi, zise Vetkin, triumfător. Croitorul e fericit fiindcă, în schimbul celor treizeci de ruble ale lui, va primi patruzeci şi cinci de la casieria regimentului, iar eu sunt bucuros fiindcă azi, la cerc, am să-i mănânc fripţi pe toţi jucătorii ăştia păcătoşi. Ce zici?

Am ticluit-o bine?

— Foarte bine! Încuviinţa Romaşov. Am luat notă pentru data viitoare! Aşadar, la revedere, Pavel Pavlâci şi noroc la cărţi…

Se despărţiră. După o clipă însă Vetkin îşi strigă iar prietenul. Romaşov se întoarse.

— Ai vizitat menajeria? Întreba cu şiretenie Vetkin, arătând cu mâna spre casa lui Rafalski. Romaşov încuviinţa din cap şi zise cu convingere:

— Brehm al nostru e un om minunat! Şi-i aşa de drăguţ…

— Nici vorbă! Răspunse Vetkin. Numai că-i cam ţicnit!

XIII.

PE LA ORA CINCI, CÂND SE APROpia cu trăsura de casa unde locuiau Nikolaevii, Romaşov simţi cu mirare ca siguranţa lui de dimineaţă se prefăcuse într-o nelinişte ciudată şi neîndreptăţită. Îşi dădea seama că schimbarea aceasta nu se petrecuse deodată, ci, fără îndoiala, începuse, cu mult mai înainte… Desigur, se trezise în sufletul lui într-o clipă de care nu-şi mai amintea şi crescuse pe nesimţite. Ce putea fi oare? Mai cunoscuse astfel de stări încă din fragedă copilărie şi ştia că, pentru a se potoli, trebuia să găsească pricina dintâi a nedesluşitei nelinişti. O dată se chinuise o zi întreaga şi abia spre seară îşi amintise că la amiază, în timp ce trecea peste calea ferată în gara, îl asurzise fluierătura neaşteptată a unei locomotive, iar spaima aceea fără de veste îi stricase bună dispoziţie. Îndată după ce-şi adusese aminte, se simţise uşurat şi chiar vesel.

Începu să-şi perinde în graba toate impresiile din ziua aceea, dar în ordine inversă. „Magazinul lui Sviderski… parfumul… l-am luat pe Leiba, birjarul – mina minunat; apoi am întrebat la poşta cât e ceasul… Era o dimineaţă frumoasă… Stepan…

Să fie, într-adevăr, din pricina lui Stepan? Nu, fiindcă am în buzunar o rublă anume pregătită pentru el… Atunci, ce să fie oare? Ce?”

La poarta casei văzu trei trasuri cu doi cai. Două ordonanţe ţineau de căpăstru câţiva cai de călărie cu şaua pusă: un sur bătrân pe care Olizar îl cumpărase de curând la vânzarea cailor de cavalerie reformaţi şi iapa roaibă a lui Bek-Agamalov, zveltă şi nerăbdătoare, cu ochi scânteietori şi răi.

„Ah! Scrisoarea! Îşi zise Romaşov şi în mintea lui se făcu deodată lumina: Ciudatele cuvinte „orice-ar fi…” şi încă subliniate… Cu siguranţa că este ceva! Poate ca Nikolaev e supărat pe mine! Să fie gelos? Poate-s bârfeli la mijloc? Zilele trecute, Nikolaev a fost aşa de înţepat cu mine… Nu, nu, am să trec numai pe lângă casa lor fără să mă opresc!”

— Mâna înainte! Strigă el birjarului.

Dar îndată, mai degrabă ghici decât văzu sau auzi ca uşa casei se deschide… ghici după bătăile puternice şi dulci ale inimii lui.

— Romocika! Unde te duci? răsună în spatele lui glasul vesel şi sonor al Alexandrei Petrovna.

El îl trase pe Leiba de cingătoare şi sări jos din birja.

Şurocika sta în pervazul negru al uşii deschise. Purta o rochie albă, simplă, cu un buchet de flori roşii prins de cordon în partea dreaptă şi flori de aceeaşi culoare îi împodobeau părul.

Lucru ciudat: Romaşov ştia cu siguranţa că era ea şi totuşi parcă n-o recunoştea. Presimţea într-însa ceva nou, solemn şi voios.

În timp ce-şi bolborosea felicitările, că-i ţinea mâna într-a ei şi, cu o mişcare duioasă şi familiară, îl sili s-o urmeze în vestibulul întunecos. Totodată, îi spuse repede şi cu glas scăzut:

— Mulţumesc c-ai venit, Romocika! Mi-era aşa de teamă c-o să refuzi! … Ascultă! Fii azi drăguţ şi vesel! Nu lua în seama nimic. Eşti aşa de ciudat! Abia te atinge cineva, că te şi ofileşti! Ce mimoza pudică!

— Alexandra Petrovna… scrisoarea dumitale de astăzi m-a tulburat foarte mult. Este în ea o anumită fraza…

— Dragul meu, dragul meu, lasă asta! …

Îi luă amândouă mâinile într-ale ei şi i le strânse cu putere, privindu-l drept în ochi. În privirea aceasta erau taine pe care Romaşov nu le mai observase până atunci: duioşie mângâietoare, nelinişte, iar în adâncul ochilor albaştri, se ascundea ceva ciudat, de neînţeles care se exprimă în limba cea mai nepătrunsă şi mai tainică a sufletului…

— Nu vorbi de asta, te rog… Nu te gândi la aşa ceva astăzi… Nu-i de ajuns c-am pandit tot timpul clipa când o să treci prin faţa casei? Ştiu doar că eşti un biet fricos. Nu te uita aşa la mine!

Râse tulburată şi dădu din cap.

— Ei destul, Romocika, stângaciule! Iar nu-mi săruţi mâinile! Vezi, e bine… Acum şi pe cealaltă. Aşa, eşti cuminte.

Haidem! Nu uita ca azi e ziua noastră, adăugă ea într-o şoaptă grăbită şi fierbinte. Împărăteasa Alexandra şi cavalerul ei Gheorghi. M-auzi? Să mergem!

— Îngăduie-mi, te rog… un dar modest…

— Ce-i asta? Parfum? Faci prostii! Nu, nu glumesc…

Mulţumesc, dragul meu Romocika! Volodea! Zise ea cu glas tare şi cu o înfăţişare nesilită intra în salon. Uite, mai avem un tovarăş pentru picnic. Şi apoi astăzi e şi ziua lui!

În salon era zgomot şi neorânduială, aşa cum se întâmpla totdeauna înaintea unei plecări în grup. Fumul gros de tutun părea albastru ca azurul în dreptul razelor soarelui de primăvară care năvăleau în snopi de aur pe fereastră. În mijlocul încăperii, şapte, opt ofiţeri vorbeau cu însufleţire. Mai tare decât toţi, striga Talman cel înalt, cu vocea-i răguşită şi tuşind în fiece clipă. Erau acolo căpitanul Osadci, Olizar şi Bek-Agamalov, cei doi aghiotanţi nedespărţiţi, apoi locotenentul Andrusevici, un omuleţ vioi, cu faţa ascuţită ca de şobolan şi încă unul pe care Romaşov nu-l recunoscu îndată. Sofia Pavlovna Talman, zâmbitoare, sulemenită şi pudrata ca o mare păpuşă elegantă, sta pe canapea împreuna cu cele două surori ale sublocotenentului Mihin. Amândouă domnişoarele purtau rochii albe la fel, simple, lucrate chiar de ele, dar drăguţe şi împodobite cu funde verzi; amândouă aveau păr negru, ochi de culoare închisa, obraji rumeni şi pistruiaţi; amândouă aveau dinţi strălucitori de albi, dar neregulată, ceea ce dădea gurilor proaspete un farmec deosebit; amândouă, la fel de drăgălaşe şi de vesele semănau foarte mult între de, cât şi cu fratele lor care totuşi era urât.

Printre celelalte soţii şi fiice de ofiţeri mai fusese poftita şi soţia locotenentului Andrusevici, o femeie mărunţica, durdulie şi cu faţa albă, prostuţa şi gata totdeauna să râdă, mare iubitoare de glume cu dublu înţeles şi de anecdote piperate.

De asemenea, mai erau şi drăgălaşele domnişoare Lakaciov, vorbăreţe, cu „r” -ul lor nostim.

Cum se întâmpla de obicei într-un cerc de ofiţeri, doamnele se ţineau deoparte, alcătuind un grup al lor. Numai căpitanul Ditz, nepăsător şi ameţit, şedea lângă ele, tolănit într-un fotoliu. Cu aerul lui înţepat şi faţa-i trecută şi arogantă, Ditz semăna cu ofiţerii prusaci, aşa cum sunt înfăţişaţi în caricaturile nemţeşti. Fusese transferat dintr-un regiment de garda într-unul de infanterie, în urma unei întâmplări cam necurate şi scandaloase. Se deosebea printr-o îndrăzneală sfidătoare faţă de bărbaţi şi o purtare obraznică şi cutezătoare faţa de doamne. Mare jucător, avea totdeauna noroc la cărţi, nu juca însă la cercul militar, ci la clubul nobilimii, la funcţionarii din oraş şi la moşierii polonezi de prin împrejurimi. La regiment nu era iubit, dar toţi se temeau de el şi se aşteptau, nu ştiau nici ei de ce, să aibă vreo ieşire urâtă, cu răsunet.

Se spunea că era încurcat cu tânăra soţie a bătrânului general de brigadă, care locuia în oraş. De asemenea, era bine cunoscută şi legătura lui cu doamna Talman, de hatârul căreia era poftit pretutindeni, după cum o cereau regulile ciudate ale politeţei şi atenţiei, obişnuite în regiment.

— Încântat, încântat, zise Nikolaev, ieşind înaintea lui Romaşov, cu atât mai bine! Dar de ce n-ai venit de dimineaţă să mănânci plăcinta cu noi?

Vorbea foarte prietenos, zâmbind amabil, dar în glasul şi-n privirea lui, Romaşov desluşi aceeaşi expresie străină, nefirească şi rece pe care, de un timp, o simţise aproape fără să-şi dea seama de câte ori se întâlnea cu Nikolaev. „Nu mă înghite, gândi repede Romaşov. Ce are? E supărat pe mine? E gelos?

Îl plictisesc?”

— Ştii… – minţi el cu îndrăzneală – revizuim armamentul în companie. Ne pregătim pentru inspecţia generală şi nu mai avem odihna nici în zilele de sărbătoare… Te asigur însă că mă simt foarte stingherit… Nu bănuiam că plecaţi la picnic şi s-ar părea că vă silesc să mă poftiţi. Pe cuvântul meu, mi-e ruşine…

Nikolaev zâmbi larg şi-l bătu pe umăr cu o bunăvoinţă cam jignitoare:

— A, nu… Ce spui, dragul meu? … Cu cât e mai multă lume, cu atâta-i mai vesel… Dar să lăsăm fleacurile acestea! …

Numai, nu ştiu cum o să facem cu locurile în trăsuri! … Ei, da’… ne descurcăm noi până la urmă!

— Am şi eu o trăsură, îl linişti Romaşov, desprinzându-şi pe nesimţite umărul din mâna lui Nikolaev. Chiar îmi face mare plăcere să v-o pun la dispoziţie!

Întorcându-se, întâlni ochii Şurocikai.

„Mulţumesc, dragul meu!” spunea privirea ei caldă şi ciudat de atentă.

„Ce minunata-i astăzi!” gândi Romaşov.

— Foarte bine, răspunse Nikolaev, uitându-se la ceas. Ce ziceţi, domnilor? Întreba el. N-ar fi timpul s-o pornim?

— Călătorului îi şade bine cu drumul! Cum spunea papagalul când motanul Vaska îl trăgea de coada afară din cuşcă!

Declama caraghios Olizar.

Toţi se sculară cu exclamaţii şi râsete. Doamnele îşi căutau pălăriile şi umbrelele, punându-şi mănuşile; iar Talman, care suferea de bronşită, striga cât îl ţinea gura să nu se uite salurile. Se iscă o adevărată învălmăşeală.

Mihin îl luă deoparte pe Romaşov.

— Iuri Alexeici, fă-mi un bine! Zise el. Te rog mult ia loc lângă surorile mele, altfel o să vină Ditz în trăsură cu ele şi mi-ar fi tare neplăcut. Spune totdeauna porcarii aşa de grozave fetelor, încât mai că le face să plângă. Sunt împotriva oricărei violente, dar zău că într-o zi am să-l pălmuiesc! …

Romaşov ar fi dorit mult să stea lângă Şurocika, totuşi, fiindcă Mihin îi fusese totdeauna simpatic, iar ochii limpezi şi senini ai acestui băiat de treaba îl rugau fierbinte, sublocotenentul n-avu puterea să-l refuze, mai ales că în clipa aceea un simţământ puternic şi cald îi umplea sufletul.

În faţa uşii de la intrare se suiră cu toţii în trasuri, veseli şi fără graba. Romaşov se aşeza lângă cele două domnişoare Mihin. Abătut ca de obicei, căpitanul Leşcenko, pe care la început Romaşov nu-l băgase în seamă, se învârtea cu faţa deznădăjduită în jurul trasurilor. Nimeni nu-l lăsa să se suie…

Romaşov îl striga şi-i dădu un loc lângă el pe scaunele din faţa. Leşcenko îşi pironi asupra locotenentului ochii lui blânzi de câine credincios şi, oftând, se urca în trăsură.

În sfârşit, toată lumea se aşezase. În faţa alaiului, Olizar făcând pe paiaţa şi dând din mână pe calu-i bătrân şi leneş, începu să cânte o arie dintr-o operetă:

Hai, repede în diligenţă!

Să ne suim cât mai în grabă!

— La trap, înainte ma-arrrs! Comanda cu glas tunător Osadci.

Trăsurile se urniră din loc.