XIV.

PICNICUL FU MAI MULT ZGOMOTOS şi dezordonat decât vesel. După un drum de trei verste, ajunseră la Dubecinaia, o dumbravă de vreo cincisprezece hectare, răsfirată pe un povârniş lung, la poalele căruia şerpuia un pârâu îngust şi Limpede. Era o dumbravă de stejari seculari minunaţi.

La picioarele lor creşteau tufişuri mari, iar pe alocuri erau poieni încântătoare şi destul de întinse, proaspete, vesele şi acoperite cu cea dintâi iarbă fragedă, de un verde-închis.

Într-o poiană aşteptau ordonanţele trimise din timp cu samovare şi coşuri.

Fetele de masa se întinseră chiar pe iarbă şi toată lumea lua loc în jurul lor. Doamnele aşezau farfuriile şi gustările, iar bărbaţii le ajutau cu o râvnă glumeaţă şi peste măsură de binevoitoare. Olizar se încinse cu un şervet drept şorţ, mai înfăşurându-şi capul cu altul în formă de scufie şi-l imita pe bucătarul Lukici de la cercul ofiţerilor. Locurile se schimbară de mai multe ori, ca fiecare doamnă să se găsească neapărat între doi cavaleri. Trebuia să stai pe jumătate culcat, într-o poziţie incomodă, ceea ce era neobişnuit şi hazliu. În uimirea şi râsul tuturor comesenilor, tăcutul Leşcenko rosti deodată afectat şi cu o înfăţişare neroadă:

— O să ne întindem ca vechii greco-romani!

Şurocika se aşeza între Talman şi Romaşov. Vorbea mai mult ca niciodată, era voioasă şi aşa de însufleţită, încât mulţi chiar băgară de seamă.

Niciodată Romaşov n-o găsise atât de încântătoare. Ghicea ca un simţământ puternic, nou şi înfrigurat, creştea clocotitor în sufletul ei, gata să izbucnească. Din când în când, se întorcea spre Romaşov şi-l privea în tăcere, poate doar o clipă mai mult decât ar fi trebuit şi, de fiecare dată, el simţea în privirea ei aceeaşi putere de un farmec neînţeles.

Osadci, care stă în capul mesei, se ridica în genunchi. După ce bătu cu vârful cuţitului în pahar să se facă linişte, vorbi cu glas gros din piept ce răsuna în aerul curat al pădurii:

— Domnilor, să bem cea dintâi cupa în sănătatea frumoasei şi scumpei noastre gazde, a cărei onomastica o serbam astăzi.

Să-i dea Dumnezeu toate fericirile şi s-ajungă generăleasă!

Ridicându-şi deasupra capului un pahar mare, răcni din toată puterea grozavului sau gâtlej:

— Ur-ra!

Dumbrava parcă tresări la mugetul acesta de leu, iar ecoul sonor alerga sprinten printre copaci. Andrusevici, care şedea lângă Osadci, se aruncă la pământ cu o groază caraghioasă, prefăcându-se că-i năucit… Ceilalţi strigară şi ei într-un singur glas: „Ur-ra!” Bărbaţii se îndreptară spre Şurocika să ciocnească paharul cu al ei. Romaşov rămase înadins cel din urmă.

Ea baga de seamă. Întorcându-se către el, cu un zâmbet pătimaş, îi întinse tăcută paharul ei plin cu vin alb. În clipa aceea ochii i se măriră şi se întunecară deodată, iar buzele-i rostiră încet un cuvânt nedesluşit. Apoi întoarse capul şi începu să vorbească râzând cu Talman… Ce-a spus? Se întreba Romaşov, ah, ce-o fi spus?” Asta-l tulbura şi-l neliniştea… îşi acoperi pe furiş faţa cu mâinile şi buzele-i încercară să imite mişcările buzelor Şurocikai. Nădăjduia să găsească astfel, în închipuirea lui, cuvintele pe care le rostise. Dar nu izbutea… „Dragul meu?” „Te iubesc?”… „Romocika?” Nu, era altceva! Ştia numai cu siguranţă că vorba n-avea decât trei silabe…

Apoi băură cu toţii în sănătatea lui Nikolaev şi pentru izbânda lui în viitoarea-i cariera la marele stat-major, ca şi cum nimeni nu s-ar fi îndoit vreodată că va putea în sfârşit să intre la Academie. Pe urmă, la propunerea Şurocikai, baura, fără însă prea multă însufleţire, şi în sănătatea lui Romaşov, de ziua lui; băură în sănătatea doamnelor şi a tuturor celor de faţa, apoi în sănătatea doamnelor în general, iar, la urmă, pentru gloria regimentului şi a invincibilei armate ruse…

Talman, destul de beat, se ridica şi strigă cu glas răguşit, dar plin de închisoare:

— Domnilor, propun să bem în sănătatea adoratului nostru monarh, pentru care fiecare dintre noi e gata să-şi verse sângele până la cea din urmă picătură!

Şuiera ultimele cuvinte cu glas neaşteptat de subţire, că-şi pierduse răsuflarea. Ochii lui de ţigan, negri şi ameninţători, cu albul gălbui, clipiră deodată obosiţi, iar lacrimile începură să-i curgă pe obrajii palizi.

— Imnul, imnul! ceru cu înflăcărare mică şi durdulia doamna Andrusevici.

Toţi comesenii se sculară în picioare. Ofiţerii duseră mina la cozoroc. Sunete discordanţe, dar pline de înflăcărare, se pierdură în dumbravă. Mai tare şi mai fals decât toţi cânta sentimentalul căpitan Leşcenko, faţa lui însă era mai melancolica decât oricând.

Se băuse mult, aşa cum, de altfel, era obiceiul la regiment, fie la vizite, fie la cercul militar sau la mesele şi picnicurile festive. Acum vorbeau cu toţii laolaltă şi glasurile nu se mai desluşeau. Şurocika băuse destul vin alb şi se îmbujorase la faţa, avea buzele umede şi roşii iar ochii cu pupilele dilatate păreau aproape negri. Deodată, se pleca spre Romaşov:

— Nu-mi plac picnicurile din provincie, zise ea. Au ceva meschin şi banal. E drept c-am fost siliţi să-l facem pentru soţul meu, înaintea plecării, dar Dumnezeule, ce mai prostie!

Puteam doar tot aşa de bine să înjghebam ceva la noi în grădină… Ştii doar ce grădină frumoasă avem, mare şi plină de umbră. Totuşi, nu ştiu de ce astăzi sunt nespus de fericită. Vai, ce fericită sunt! Ah, Romocika, dragul meu! Ştiu de ce-s fericită şi am să-ţi spun mai târziu… mai târziu! Am să-ţi spun… Dar nu, nu, Romocika! Nici eu nu ştiu, nu ştiu nimic… nimic…

Închise pe jumătate ochii ei minunaţi. Pe faţa-i care se făcuse pătimaş de frumoasă, se citea un fel de chemare, o făgăduială dureroasă şi nerăbdătoare. Fără să-şi dea încă seama şi printr-un instinct, Romaşov simţea cum se revărsa şi asupra lui voluptoasa tulburare care o cuprinsese şi un fior dulce îi străbătu toată fiinţa.

— Ce ciudată eşti astăzi! Ce ai? şopti el.

Ea-i răspunse cu o mirare naivă şi blândă:

— Doar ţi-am mai spus că nu ştiu… Nu ştiu… Uite, ceru-i albastru, lumina albastră… iar eu parcă plutesc astăzi în azur, într-un fel de bucurie albastră! Mai toarnă-mi vin, Romocika, dragul meu băiat…

La celălalt capăt al mesei, veni vorba despre războiul cu Germania pe care mulţi îl socoteau atunci aproape sigur. Se porni o discuţie zgomotoasă şi fără rost: vorbeau toţi în acelaşi timp… Deodată, răsuna glasul morocănos şi hotărât al lui Osadci. Era aproape beat, ceea ce se cunoştea la el numai după marea paloare a feţei lui frumoase şi după privirea şi mai întunecata a ochilor mari, negri.

— Prostii! făcu el furios. Susţin că toate acestea nu-s decât prostii! Războiul a degenerat. Totul a degenerat acum pe pământ. Copiii se nasc tâmpiţi, femeile sunt deşelate, iar bărbaţii au nervi. „Ah… sânge! Ah… leşin! fonfăi el, parc-ar fi îngânat pe cineva. Şi toate acestea numai fiindcă a trecut vremea adevăratului război, războiul crud şi neîndurător. Ce sunt războaie de astăzi? Trage în tine de la cincisprezece verste – bum! … şi te întorci acasă erou. Doamne iartă-mă, ce vitejie o mai fi asta? Eşti făcut prizonier? „Ah, dragul meu, micule, nu vrei o ţigară? Sau poate un ceai? Ţi-e destul de cald, sărăcuţul de tine? Dar patul ţi-e de ajuns de moale?” U-uf!

Osadci scoase un muget ameninţător şi lăsă capul în jos ca un taur gata să se repeadă. În evul mediu ştiau să se bată!

Aşa, mai înţeleg şi eu! Asalt de noapte… Tot oraşul e în flăcări… „Timp de trei zile îi las pe soldaţi să jefuiască oraşul.

Intri, şi totu-i numai foc şi sânge! Se desfunda butoaiele cu vin… Sângele şi vinul curg pe străzi! Hei. Ce vesele orgii printre ruine! Femei frumoase goale, cu ochii în lacrimi, târâte de păr… Nu ştii ce-i mila… şi erau dulcea pradă a vitejilor! …

— Nu dă prea multe amănunte! observa glumind Sofia Pavlovna Talman.

— Casele ardeau în noapte, vântul bătea şi legăna trupurile negre atârnate în spânzurătorii! Deasupra lor, croncăneau corbii, iar dedesubt, lingă focuri, chefuiau învingătorii. Pe atunci, nu erau prizonieri. La ce bun prizonieri? De ce să ţii zadarnic oameni în loc pentru paza lor? A-ah! Gemu furios Osadci, cu dinţii strânşi. Ce vremuri minunate, ce vremuri de vitejie!

D-apoi luptele! Se întâlneau piept la piept şi se băteau ceasuri întregi, cu turbare şi sânge rece, cu o cruzime de fiară şi o dibăcie deosebită. Hei… ce oameni mai erau aceia! Ce înspăimântătoare putere fizică aveau, domnilor! Se sculă în picioare, îndreptându-şi trupul uriaş, iar glasul îi tremura de înflăcărare şi de dârzenie. Domnilor, ştiu c-aţi ieşit din şcolile militare cu jalnice concepţii de scrofulos despre războiul umanitar din zilele noastre. Dar eu ridic paharul… chiar dacă nimeni nu se alătură la închinarea mea, beau singur pentru bucuria războaielor de odinioară, pentru cruzimea lor vesela şi sângeroasă!

Toţi tăceau, copleşiţi parcă de neaşteptatul extaz al omului acestuia de obicei întunecat şi tăcut, privindu-l cu frică şi curiozitate. Deodată Bek-Agamalov se scula atât de repede şi de neprevăzut, încât mulţi tresăriră, iar o doamnă nu-şi putu stăpâni un ţipăt de spaimă. Ochii ieşiţi din orbite îi scânteiau sălbatic şi dinţii albi rânjeau parc-ar fi fost colţii unui animal de pradă. Se înăbuşea şi nu-şi găsea cuvintele…

— O, o! … Asta… asta eu o înţeleg! Ha! Şi strânse mâna lui Osadci, scuturând-o cu mânie, aproape cu ură. La dracu dulcegării! La dracu mila! Ah… să trecem totul prin sabie!

Simţea nevoia să-şi uşureze încordarea sufletului său de barbar, în fundul căruia mocnea în taina vechea şi străbuna sete de sânge. Cu ochii însângeraţi arunca o privire în jur şi trăgându-şi deodată sabia din teacă, lovi cu turbare într-o creangă de stejar. O ploaie de ramuri şi de frunze tinere căzu pe faţa de masă, împroşcându-i pe toţi.

— Bek! Nebunule! Sălbaticilor! strigară doamnele…

Bek-Agamalov îşi veni deodată în fire şi se întoarse la locul său. Se arata vădit ruşinat de pornirea lui nestăpânita, dar pufnea zgomotos pe nas şi nările subţiri i se umflau şi fremătau, iar ochii negri, scânteind de furie, priveau chiorâş şi provocator la cei de faţa.

Romaşov n-auzise decât pe jumătate spusele lui Osadci.

Era cuprins de un simţământ ciudat. Parcă visa, parcă-l ameţea o minunată băutura, necunoscută pe pământ. I se părea ca o pânză de păianjen uşoară şi calda-i înfăşura blând şi alene trupul, alintându-l cu duioşie, şi-i umplea sufletul de o nestăpânită bucurie.

Mâna lui atingea adesea, ca din greşeală, mina Şurocikai, dar nici ea, nici el nu se mai uitau unul la altul. Romaşov parcă dormita. Glasul lui Osadci şi al lui Bek-Agamalov ajungeau până la el ca nişte sunete goale şi fără rost, pierdute într-o ceată fantastică din depărtare.

„Osadci… E un om crud şi nu mă are la inima”, îşi zicea Romaşov, dar nu se mai gândea la adevăratul Osadci, ci la altul nou, foarte îndepărtat şi ireal care parcă se mişca pe un ecran cu imagini schimbătoare.’ Osadci asta are o nevastă mărunţică, slăbuţă, cu înfăţişare jalnică şi-i totdeauna însărcinata… Nu iese nicăieri cu ea… Anul trecut, un tânăr soldat s-a spânzurat în casa lui… Da… Cine-i Osadci asta? Iată, acum răcneşte Bek… Ce fel de om e Bek? Oare-l cunosc? Da, îl cunosc, de ce însă mi se pare astăzi atât de ciudat, de străin şi de neînţeles? Lângă mine sta cineva… Cine eşti tu? Răspândeşti în jurul tău o bucurie care se-mbată! O bucurie albastră! Şi uite-l pe Nikolaev în faţa mea… E nemulţumit şi nu scoate o vorbă… Din când în când se uita pe furiş la noi! Ei, n-are decât să se supere. Ce-mi pasă? O, bucuria mea albastră!”

Se însera. În poiană, copacii îşi întindeau pe jos umbrele domoale şi viorii. Cea mai mică dintre surorile Mihin îşi aminti deodată:

— Domnilor, cum rămâne cu viorelele? Se spune că-i foarte multe pe aici. Hai să le culegem!

— E târziu, îşi dădu cineva părerea. Acum nu se mai vede nimic în iarbă.

— La ceasul asta-i mai uşor să pierzi decât să găseşti ceva în iarbă, adăugă Ditz, rizând răutăcios.

— Atunci hai să facem un foc de tabără, propuse Andrusevici.

Adunară o grămadă mare de vreascuri amestecate cu frunze uscate şi le dădură foc. O coloană înalta şi scânteietoare de flăcări se înalta spre cer. Ca speriate, cele din urmă răsfrângeri ale zilei pieriră deodată, lăsând loc întunericului care venea dinspre dumbrava şi împresura focul din toate părţile.

Pe vârfurile stejarilor tremurau sfioase pete purpurii, aprinzându-se şi stingându-se, ca şi cum copacii s-ar fi mişcat şi s-ar fi legănat, ivindu-se în lumina roşiatică sau pierind iar în beznă.

Toată lumea se sculă de la masă. Ordonanţele aduseră lumânări în sfeşnice cu globuri de sticlă. Tinerii ofiţeri se jucau ca şcolarii. Olizar se lupta cu Mihin şi, spre mirarea tuturor, micul şi stângaciul Mihin îşi trânti de două ori la pământ adversarul, mai înalt şi mai mlădios decât el. Apoi începură să sară peste foc… Andrusevici imita bâzâitul unei muşte ce se zbate pe geam şi o bătrână care-şi cheamă găina, apoi, ascunzându-se după tufişuri, mai imita scrâşnetul ferăstrăului şi al cuţitului pe tocila. Era mare meşter în arta aceasta. Până şi Ditz jongla dibaci cu sticlele goale.

— Domnilor, îngăduiţi-mi să v-arăt o scamatorie nemaipomenită! strigă deodată Talman. Aici nu-i vorba nici de minune, nici de vrăjitorie, ci numai de îndemânarea mâinilor. Rog onoratul public să bage de seamă că în clipa de faţa n-am nimic în mânecă. Eins… zwei… drei… Allez, hop! …

Şi-n râsul tuturor, scoase din buzunar două pachete de cărţi noi pe care le desfăcu zgomotos unul după altul.

— Un whist, domnilor! propuse el. La aer curat… Ei, ce ziceţi?

Osadci, Andrusevici şi. Nikolaev se aşezară la cărţi, iar Leşcenko, oftând adânc, lua loc în spatele lor. Nikolaev bombănise nemulţumit multă vreme, nevoind să joace, dar până la urmă se lăsa convins. De mai multe ori se uita îndărăt cu nelinişte, căutând-o din ochi pe Şurocika, dar lumina focului îl împiedica să vadă bine şi, de fiecare dată, faţa i se încrunta de încordare cu o expresie chinuită şi uricioasa.

Ceilalţi se răspândiră treptat prin poiana, nu departe de foc. Începură să se joace „de-a prinselea”, jocul înceta însă când cea mai mare din fetele Mihin, pe care o prinsese Ditz, se înroşi deodată până la lacrimi şi nu mai vru în ruptul capului să joace. Glasul îi tremura de mânie şi de indignare, totuşi nu voi să lămurească pricina refuzului ei.

Romaşov se îndrepta spre mijlocul dumbrăvii, de-a lungul unei cărări înguste. Nu ştia nici el ce aştepta, dar inima-i era cuprinsă de o sfâşiere dulce şi ameţitoare, de presimţirea nedesluşită a unei mari fericiri. Se opri. În spatele lui auzi un trosnet slab de crengi, apoi un zgomot de paşi grăbiţi şi foşnetul unei fuste de mătase. Uşoara şi zveltă, Şurocika venea repede spre el, ca o zână luminoasă a pădurii în rochia ei albă, care când se ivea, când pierea printre trunchiurile întunecate ale copacilor uriaşi. Romaşov îi ieşi înainte şi o strânse în braţe, fără să spună o vorbă. Şurocika mersese repede şi gâfâia.

Răsuflarea-i caldă dezmierda obrajii şi buzele lui Romaşov care, sub mina lui, simţea cum bate inima tinerei femei.

— Să stăm jos! Zise Şurocika.

Se lăsa pe iarbă, îndreptându-şi părul cu amândouă mâinile.

Romaşov se culcă la picioarele ei, dar pământul fiind destul de povârnit pe locul acela, nu izbutea să-i zărească decât liniile nedesluşite şi gingaşe ale bărbiei şi gâtului.

Deodată, ea-l întreba cu glas scăzut şi tremurător:

— Romocika, te simţi bine?

— Da, bine! Răspunse el. Apoi, gândindu-se o clipă la toate întâmplările din ziua aceea, repetă cu căldură: O, da, mă simt atât de bine astăzi, atât de bine! Spune, de ce eşti aşa astăzi?

— Cum sunt oare?

Se pleca mai aproape de el, uitându-se drept în ochii lui.

Romaşov îi văzu atunci toată faţa.

— Eşti minunată… deosebită! Niciodată până acum n-ai fost atât de frumoasă. Nu ştiu ce cânta şi străluceşte în dumneata. Ai ceva nou, tainic şi nu pot să înţeleg ce anume. Dar… iartă-mă, Alexandra Petrovna… nu ţi-e teamă c-or să bage de seamă lipsa noastră?

Ea râse încetişor şi râsul acesta mângâietor trezi în pieptul lui Romaşov un fior de bucurie.

— Romocika drag! Romocika drag, bun şi fricos. Doar ţi-am spus că ziua asta-i a noastră. Nu te gândi la nimic, Romocika… Ştii de ce sunt astăzi atât de îndrăzneaţă? Nu, nu ştii? Astăzi sunt îndrăgostită de dumneata! Nu, nu, să nu-ţi faci iluzii, mâine o să-mi treacă…

Romaşov întinse braţele spre ea, căutând s-o îmbrăţişeze.

— Alexandra Petrovna… Şurocika… Saşa! O rugă el fierbinte.

— Nu-mi zice Şurocika, nu vreau! Oricum, dar numai aşa nu! Voiam să-ţi spun, parcă-şi aminti ea deodată, că ai un nume foarte frumos, Gheorghi. E mult mai frumos decât Iuri… Gheorghi! Rosti ea rar, ca şi cum ar fi ascultat fiecare sunet al cuvântului. Suna mândru!

— O, draga mea! Exclamă Romaşov cu patimă.

— Aşteaptă puţin şi ascultă-mă… E ceva foarte interesant!

Te-am visat astă-noapte… Era minunat! Parcă dansam amândoi un vals, într-o sală cu totul neobişnuită. O, aş recunoaşte-o îndată până în cele mai mici amănunte… Erau multe covoare, un pian nou care lucea, două ferestre cu perdele roşii şi numai o singură lampa cu abajur roşu îl lumină. Totul era roşu. Orchestra cânta, dar nu se vedea, iar noi dansam amândoi… Nu!

Nu! Numai în vis poate să fie o apropiere atât de dulce şi de simţită. Ne-nvârteam repede-repede, fără s-atingem pământul cu picioarele, pluteam parcă în aer şi ne-nvârteam, ne-nvârteam, ne-nvârteam. O, asta a ţinut aşa de mult… şi era nespus de plăcut şi de fermecător… Ascultă, Romocika, ţi se-ntâmplă să visezi că zbori?

Romaşov nu răspunse îndată. Intrase parcă, fără veste, într-un basm ciudat, încântător, real şi totodată fantastic. Da, căldura şi întunericul nopţii de primăvară, copacii tăcuţi şi nemişcaţi din jur, femeia asta ciudată şi dragă, în rochie albă, care şedea aşa de aproape de el, toate păreau un basm… şi pentru a scutura vraja aceasta, fu nevoit să facă o sforţare.

— Sigur că zbor în vis! Răspunse el. Dar tot mai jos, cu fiecare an ce trece. Odinioară, în copilărie, zburam la înălţimea tavanului. Grozav de caraghios era să priveşti oamenii de acolo: parcă umblau cu picioarele în sus! Se străduiau să m-ajungă cu vreo matură, dar nu izbuteau… Eu zburam mereu şi-mi băteam joc de ei! Acuma, s-a schimbat, nu mai zbor, ci numai sar, oftă Romaşov. Îmi fac vânt, lovind pământul cu picioarele şi zbor abia la un metru înălţime.

Şurocika se întinse cu totul pe jos şi, rezemându-se într-un cot, îşi sprijini capul în palmă. După ce tăcu un timp, urma, gânditoare:

— … şi dimineaţa, după visul ăsta, am vrut să te văd… Am dorit-o mult, mult de tot! Dacă n-ai fi venit, nu ştiu ce-aş fi făcut. Mi se pare că m-aş fi dus eu singură la dumneata. De aceea te-am şi rugat să nu vii înainte de cinci. N-aveam încredere în mine! Dragul meu, mă-nţelegi acum?

Aproape de faţa lui Romaşov erau picioarele Şurocikai, încrucişate unul peste altul, doua picioruşe în pantofi cu tocul jos şi-n ciorapi negri cu dungă albă într-o parte, la gleznă, în timp ce urechile-i vâjâiau, Romaşov, ameţit, îşi înfipse deodată dinţii în pulpa aceasta pe care prin ciorap o simţea vie, rece şi elastică.

— Romocika… Lasă-mă, auzi el glasu-i slab şi tărăgănat…

Ridică fruntea. În clipa aceea, totul i se păru iar un basm minunat şi tainic al pădurii. Dumbrava se înalta lin pe coastă, cu iarba ei întunecata şi copacii rari, tăcuţi şi negri care. Dormitau neclintiţi, ascultând parcă ceva cu încordata luare aminte. Sus de tot, prin desimea frunzişului şi a trunchiurilor îndepărtate, deasupra liniei drepte şi înalte a zării, ardea o fâşie îngusta de cer în amurg, de-o culoare neobişnuită, nici roşie, nici sângerie, ci de purpură închisa ca jarul ce se stinge sau ca o flacăra răsfrânta printr-un vin roşu. Iar aici, pe colnicul ăsta, printre copacii negri, în iarba întunecata şi plină de miresme, sta întinsa – ca o zână a pădurii care se odihneşte – o frumoasă şi tainica femeie în alb.

Romaşov se trase mai aproape de ea. I se părea ca faţa ei răspândeşte o lucire palidă. Nu i se vedeau ochii… în locul lor erau două pete mari şi negre, dar el simţea că-l priveşte.

— E un basm! şopti Romaşov.

— Da, dragul meu, e un basm…

El începu să-i sărute rochia, apoi, luându-i mâna îşi lipi obrazul de palma îngusta, caldă şi parfumată, spunând cu glas înăbuşit şi întretăiat:

— Saşa, te iubesc… te iubesc…

Ridicându-se mai sus, îi vedea bine ochii, acum foarte negri care când se strângeau, când se măreau, aşa ca faţa ei, cunoscută şi străină totodată, îşi schimba ciudat expresia. El îi căuta gura cu buzele-i uscate şi lacome, dar ea se ferea, dând uşor din cap şi murmurând rar:

— Nu… nu… nu… dragul meu! … Nu…

— Iubita mea… Ce fericire! … Te iubesc! … repeta Romaşov într-un delir ameţitor. Te iubesc! Uită-te: noapte, tăcere şi nimeni afară de noi… O, tu, fericirea mea, ce dragă-mi eşti!

Dar ea-i răspundea în şoaptă: „Nu… nu”, cu răsuflarea întretăiată, stand lungita pe pământ… în sfârşit, relua parcă anevoie cu glas ce abia se auzea:

— Romocika, de ce eşti atât de… slab? Nu vreau s-o ascund! Totul mă atrage şi mi-e drag la dumneata… şi stângăcia, şi puritatea şi duioşia… N-am să spun că te iubesc, dar mă gândesc mereu la dumneata, te visez… te simt… apropierea, atingerea dumitale mă tulbura… Dar de ce inspiri mila? Mila e doar sora dispreţului. Gândeşte-te, eu nu te pot stima. O, dac-ai fi puternic! Îi scoase şapca din cap şi-i dezmierda încet părul moale, răsfirându-l. Dac-ai fi în stare să-ţi cucereşti un nume mare, o situaţie înalta! …

— Sunt în stare şi o voi face! Exclamă Romaşov. Numai fii a mea… Vino cu mine! Şi toată viaţa…

Şurocika îl opri cu un zâmbet mângâietor şi trist pe care-l simţi din glasul ei:

— Cred că ai bunăvoinţa, dragul meu, sunt convinsă, dar n-ai să faci nimic. Ştiu! A, dac-aş avea cea mai mică încredere în dumneata, aş părăsi tot şi te-aş urma! Ah, Romocika, scumpul meu! Am auzit o legendă care spune că Dumnezeu a creat întâi oameni întregi, iar apoi, nu se ştie de ce, i-a tăiat pe fiecare în două jumătăţi şi i-a împrăştiat prin lume. Şi, de veacuri, o jumătate o căuta pe cealaltă şi nu poate s-o găsească! Ei bine, dragul meu, dumneata şi cu mine suntem chiar cele două jumătăţi… Totul ne este comun: şi ce iubim şi ce uram, şi gândurile, şi visele, şi dorinţe… Ne înţelegem dintr-un simplu gând, dintr-un singur cuvânt – şi chiar fără cuvinte – numai cu sufletele… şi uite că sunt silită să renunţ la tine!

Asta mi se întâmplă pentru a doua oară în viaţa…

— Da, ştiu!

— Ţi-a spus-o el? Întreba cu vioiciune Şurocika.

— Nu, am aflat-o din întâmplare! Ştiu…

Tăcură. Cele dintâi stele, ca nişte puncte verzi, scânteietoare, se aprindeau pe cer. Din dreapta, abia ajungeau până la ei glasuri, râsete şi un cântec. Cealaltă parte a dumbrăvii rămânea cufundată într-o întunecime catifelată, într-o tăcere solemnă şi gânditoare. De acolo, nu se putea vedea focul, dar, din când în când, o licărire roşietică şi tremurătoare se aprindea o clipă, ca o răsfrângere a zării îndepărtate, lunecând parcă peste vârfurile stejarilor din preajmă. Şurocika mângâia încetişor capul şi faţa lui Romaşov, iar când buzele lui îi întâlneau mina, îşi apăsa palma pe gura lui.

— Nu-mi iubesc soţul! Zise ea rar, parcă dusă pe gânduri.

E grosolan, nesimţitor şi nedelicat. A! Mi-e ruşine s-o mărturisesc, dar noi femeile nu uităm niciodată cea dintâi violenţă pe care am îndurat-o… Afară de asta-i sălbatic de gelos! Şi acuma mă mai chinuieşte din pricina nenorocitului de Nazanski… Căută să afle fiecare fleac, face presupuneri cu adevărat îngrozitoare, pfui! … îmi pune întrebări mârşave! Doamne!

Era doar o poveste de dragoste foarte nevinovată şi aproape copilărească; totuşi el turbează chiar numai când îi aude numele.

În timp ce vorbea, glasu-i tremura uşor iar mâna care mângâia capul lui Romaşov se înfiora şi ea.

— Ţi-e frig? întreba el.

— Nu, dragul meu! Mi-e bine, răspunse ea blând. Dar deodată izbucni cu o patimă nestăpânită: Ah, mi-e aşa de bine cu tine, dragostea mea!

Atunci el îi luă mâna într-a lui şi, atingându-i uşor degetele subţiri, o întreba cu glas sfios şi nesigur:

— Spune-mi… te rog… Ai mărturisit că nu-l iubeşti…

Atunci de ce mai sunteţi împreuna? …

Ea se îndrepta deodată, trecându-şi nervos mâinile pe frunte şi pe obraji, ca şi cum s-ar fi trezit din somn.

— E târziu… să mergem! S-ar putea să ne caute! Zise ea cu alt glas, foarte liniştit.

Se ridicară de pe iarbă şi rămaseră în picioare unul în faţa celuilalt, tăcuţi, auzindu-şi răsuflarea şi privindu-se fără să se vadă.

— Adio! Rosti ea deodată, cu glas limpede. Adio, fericirea mea… scurta mea fericire!

Încolăcindu-i gâtul cu braţele, îşi lipi gura fierbinte şi umedă de buzele lui şi, cu dinţii încleştaţi într-un geamăt pătimaş, se strânse cu tot trupul de el. Romaşov parcă văzu deodată ca trunchiurile negre ale copacilor se pleacă toate într-o parte, în timp ce pământul lunecă în cealaltă şi simţi ca vremea se opreşte în loc.

Dar Şurocika făcând o sforţare, se desprinse din braţele lui şi zise cu hotărâre:

— Adio… ajunge… Acum să mergem!

Romaşov se lăsa pe iarbă şi, aproape culcat, îi îmbrăţişa picioarele şi-i săruta lung şi cu înfrigurare genunchii.

— Saşa, Saşenka, bolborosea el fără şir. De ce nu vrei să fi a mea? De ce? Fii a mea! …

— Hai să mergem! Îl zori ea. Scoală-te odată, Gheorghi Alexeevici… Or să bage de seamă lipsa noastră. Să mergem!

Se îndreptară spre partea în care se auzeau glasurile. Romaşov simţea că-i tremura picioarele, tâmplele zvâcneau şi umbla clătinându-se.

— Nu vreau nici o minciună! Zise Şurocika cu glas întretăiat. Sau mai degrabă sunt deasupra oricărei minciuni, nu vreau însă laşitate… În minciuna-i totdeauna şi laşitate… Am să-ţi spun adevărul. Nu mi-am înşelat niciodată bărbatul şi nici n-am să-l înşel, decât atunci când îl voi părăsi… Dar mângâierile şi sărutările lui îmi sunt nesuferite şi mă dezgustă. Ştii, abia adineauri – ba nu, chiar şi mai înainte, când mă gândeam la tine şi la buzele tale – am înţeles ce bucurie şi ce fericire-i să te dai fiinţei iubite. Dar nu vreau laşitate, nu vreau furt tăinuit! Şi apoi… ascultă, pleacă-te mai aproape de mine, dragul meu, să-ţi spun la ureche, mi-e ruşine s-o mărturisesc…

Nu vreau să am copii! O, ce dezgustător! Nevastă de ofiţer inferior, solda de patruzeci şi opt de ruble, şase copii, scutece peste tot… mizerie… Vai, ce grozăvie!

Romaşov se uita la ea nedumerit.

— Bine, dar ai un soţ! … Cu siguranţă că asta n-ai s-o poţi înlătura! rosti el cu şovăiala.

Şurocika izbucni de ras. Era ceva neplăcut şi batjocoritor în râsul ăsta şi Romaşov simţi că i se strânge inima.

— Romocika… Vai, vai, vai! Ce prostuţ mai eşti! tărăgăna ea, eu glasul subţirel de copil pe care Romaşov i-l cunoştea bine. Cum se poate să nu înţelegi lucrurile astea? Nu, spune drept, chiar nu le înţelegi?

Pierzându-şi cumpătul, el dădu din umeri. Se simţea parcă ruşinat de naivitatea lui.

— Iartă-mă… dar trebuie să-ţi mărturisesc… pe cinstea mea…

— Bine, fie! … nici nu trebuie să ştii! Ce curat eşti, dragul meu Romocika! Ei bine, când ai să creşti mare, ai să-ţi aminteşti desigur vorbele mele. Ce se poate cu bărbatul e cu neputinţa cu cel pe care-l iubeşti… Ah, te conjur nu te mai gândi la asta… E dezgustător, dar ce să-i faci?

Se apropiau de locul unde se aflau ceilalţi… De după copaci se zăreau flacările focului. Trunchiurile noduroase parcă erau turnate dintr-un metal negru, iar pe marginile lor juca o licărire roşietică şi cu luciu schimbător.

— Şi dacă fac o sforţare de voinţă? întreba Romaşov.

Dacă ajung la situaţia pe care o râvneşte soţul tău sau poate chiar la alta mai bună? Atunci?

Ea-şi lipi strâns obrazul de umărul lui şi rosti cu patimă:

— Atunci, da! Da! Da! Da! …

Ajunseră în poiană. De acolo se vedeau bine focul şi umbrele mărunte şi negre ale celor din jurul lui.

— Romocika, cel din urmă cuvânt, adăugă în graba Alexandra Petrovna, cu tristeţe şi nelinişte în glas. Nu voiam să-ţi stric toată seara şi de aceea nu ţi-am spus nimic până acum… Ascultă-mă bine: nu trebuie să mai vii pe la noi…

El se opri buimăcit, pierzându-şi cumpătul.

— De ce, Saşa? …

— Să mergem, să mergem… Soţul meu e copleşit de scrisori anonime. Nu ştiu cine i le scrie! Nu mi le-a arătat, dar mi-a vorbit numai în treacăt de ele. I se spun mârşăvii, lucruri dezgustătoare şi josnice despre dumneata şi despre mine… într-un cuvânt, te rog să nu mai vii pe la noi!

— Saşa! Gemu Romaşov, întinzând braţele spre ea.

— Ah, şi pe mine mă doare mult, scumpul meu, dragul meu, iubirea mea! Dar trebuie! … Aşa că, ascultă-mă! Mi-e teamă să nu-ţi vorbească el singur despre asta. Te conjur. Pentru numele lui Dumnezeu, să te stăpâneşti. Făgăduieşte-mi!

— Bine, răspunse cu tristeţe Romaşov.

— Şi asta-i tot! Adio, bietul, bietul meu băiat! Dă-mi mâna. Strânge-o pe a mea tare… tare, să mă doară. Uite-aşa…

Au! … Acum adio! Adio, bucuria mea!

Se despărţiră, înainte de a ajunge lângă foc. Şurocika merse drept înainte, iar Romaşov făcu un ocol de-a lungul râului.

Whist-ul nu se isprăvise încă, dar lipsa lor fusese băgată în seamă. Cel puţin Ditz se uita cu atâta obrăznicie la Romaşov care se apropia de foc şi tuşi aşa de nefiresc şi cu atâta înţeles, încât sublocotenentului îi veni să-i arunce un tăciune aprins în cap.

Apoi văzu ca Nikolaev părăseşte furios jocul şi, luând-o deoparte pe Şurocika, îi vorbeşte multă vreme cu gesturi nervoase. Deodată ea-şi îndrepta trupul şi rosti câteva cuvinte, cu o înfăţişare de nespusă mânie şi dispreţ.

Atunci bărbatul acesta, înalt şi puternic, parcă se micşora şi se îndepărta supus, ca un animal sălbatic îmblânzit, în care mocneşte în taina ura.

Peste puţin, se isprăvi şi picnicul.

Noaptea se mai răcorise şi dinspre râu venea o adiere umedă. Veselia oaspeţilor se sfârşise de mult şi toţi plecau obosiţi, nemulţumiţi şi fără să-şi mai ascundă căscatul.

În trăsură, Romaşov se aşeză iar în faţa domnişoarelor Mihin şi făcu tot drumul. În mintea lui se iveau copaci negri şi nemişcaţi, colnicul întunecat, fâşia însângerată a amurgului peste vârfurile stejarilor şi silueta albă a unei femei, întinsa pe iarbă neagră şi înmiresmata. Totuşi, cu toată tristeţea lui sinceră şi adâncă îşi spunea duios din când în când: „Suferinţa aruncase un val de umbra pe frumoasa lui faţa”.