XV.

LA 1 MAI, CA-N TOŢI ANII, REGImentul se aşeza în tabăra din acelaşi loc, la două verste de oraş, de cealaltă parte a căii ferate. Conform regulamentului, ofiţerii inferiori trebuiau să locuiască la un loc cu companiile lor, în barăci de lemn. Romaşov însă rămase în oraş, fiindcă baraca ofiţerilor din compania a şasea era o hardughie veche, gata să se dărâme şi lipseau sumele trebuitoare pentru repararea ei. Avea deci de făcut patru drumuri pe zi: dimineaţa, ca să se ducă la instrucţie şi să se întoarcă la cerc pentru masă; iar după-amiaza să plece iar la instrucţie şi să pornească apoi din nou spre oraş.

Acest du-te-vino îl supăra şi-l obosea. După cincisprezece zile de tabăra, slabi, se înnegri şi ochii i se lăsară în fundul capului.

De altfel viaţa de tabăra era deopotrivă de grea pentru toţi, atât pentru ofiţeri cât şi pentru soldaţi. Se pregăteau pentru inspecţia din mai şi nu mai era nici îngăduinţa, nici odihna.

Comandanţii de companie îşi chinuiau oamenii la instrucţie câte două-trei ceasuri mai mult ca de obicei. În timpul acesta răsuna într-una, din toate părţile, din toate companiile şi din toate plutoanele, pocnetul palmelor. Romaşov desluşea adesea de la vreo două sute de psi pe câte un căpitan care se înfuria deodată, pălmuindu-şi la rând toţi soldaţii de la flancul drept şi până la stângul. Întâi îl vedea ridicând braţul, apoi, numai după o secundă, auzea şi zgomotul înăbuşit al loviturii care se mai repetă o dată şi încă o dată… Era înspăimântător şi scârbos! Subofiţerii îşi loveau crunt subalternii pentru cea mai mică greşeala de teorie. Pentru un pas greşit în timpul marşului, îi băteau până la sânge, le sfărâmau dinţii, le spărgeau timpanul şi-i trânteau la pământ cu pumnii. Nu-i trecea nimănui prin minte să se plângă; toţi erau cufundaţi ca într-un vis urât, groaznic şi ameninţător. Un fel de hipnoză nesăbuită pusese stăpânire pe întregul regiment. Căldura le făcea pe toate şi mai cumplite – în anul acela luna mai era neobişnuit de înăbuşitoare.

Toţi aveau nervii încordaţi la culme. La cercul militar, în timpul mesei, se iscau tot mai des discuţii fără rost, supărări zadarnice şi certuri.

Soldaţii erau traşi la faţa şi buimăciţi. În rarele clipe de odihnă, nu se auzeau nici râsete, nici glume în corturi. Totuşi oamenii erau siliţi să se înveselească seara, după apel. Strânşi roata, zbierau cu gândul aiurea şi cu faţa nepăsătoare:

Hei, pentru soldatul rus Gloanţe, bombe, nimic nu-s.

Doar cu de e bun frate, Nu-s decât nimicuri toate…

Apoi cântau din armonica un cântec de joc, iar sergentul major comanda:

— Gregoraş, Skvorţov! Intraţi în horă! Jucaţi şi vă veseliţi… grijania mamei voastre!

Jucau, dar în jocul ăsta, ca şi-n cântecul de mai înainte, era ceva încremenit şi mort de-ţi venea să plângi.

Numai compania a cincea trăia uşor şi liber. Ieşea la instrucţie cu un ceas mai târziu decât celelalte şi se întorcea cu un ceas mai devreme. Oamenii din companie erau aleşi pe sprânceană, bine hrăniţi, vioi, se uitau semeţ şi înţelegător în ochii şefilor şi chiar purtau tunicile şi bluzele parcă mai fercheş decât celelalte companii.

Comandantul companiei era căpitanul Stelkovski, un om ciudat. Holtei – destul de bogat faţa de ceilalţi din regiment

— Primea lunar, nu se ştie de unde, aproape două sute de ruble – fire foarte independentă, se purta rece, ţinându-şi la distanţa camarazii şi, pe deasupra, mai era şi destrăbălat. Ademenea fetişcane de la ţară, adesea chiar minore, tocmindu-le ca slujnice, iar peste vreo lună le trimitea înapoi acasă, după ce le dădea o sumă de bani destul de frumuşică. Asta de ani de zile, cu o regularitate uluitoare. Soldaţii lui, deşi nu prea răsfăţaţi, nu erau nici bătuţi şi nici chiar înjuraţi. Totuşi, compania lui nu era întru nimic mai prejos, prin minunata ei ţinuta şi prin instrucţie, decât oricare unitate de gardă.

Avea o neobişnuită stăruinţă, plină de răbdare, de sânge rece şi de siguranţă, pe care ştia s-o transmită şi subofiţerilor săi.

Ceea ce-n alte companii se dobândea într-o săptămână cu bătăi, pedepse, urlete şi învălmăşeala fără rost, el obţinea uşor şi liniştit într-o singură zi. Era zgârcit la vorbă şi foarte rar ridica glasul, dar când vorbea, soldaţii parcă încremeneau.

Camarazii nu-l simpatizau, oamenii însă îl iubeau cu adevărat, fapt poate fără pereche în toată armata rusă.

În sfârşit, sosi şi 15 mai, ziua hotărâtă de comandantul corpului de armata pentru inspecţie.

În ziua aceea, subofiţerii din toate companiile, afară de a cincea, treziră oamenii la ora patru. Cu toate că dimineaţa era caldă, soldaţii, căscând somnoroşi, tremurau în bluzele lor de doc.

În lumina voioasa a dimineţii trandafirii şi senine, fetele lor păreau cenuşii, cu un fel de luciu nesănătos şi jalnic.

La ora şase, ofiţerii se prezentară la companie. Adunarea generală a regimentului era hotărâtă pentru ora zece, dar, afară de Stelkovski, nici nu comandant de companie n-avusese gândul bun să lase oamenii să-şi împlinească somnul şi să se odihnească înainte de trecerea în revistă.

Ba, dimpotrivă, „teoria” şi instrucţiile pentru tir li se băgau în cap cu mai multă râvnă şi frământare decât oricând, înjurăturile murdare, mai multe şi mai grele ca niciodată, parcă pluteau în văzduh, iar ghiontii şi palmele curgeau mai din plin că de obicei…

La ora nouă, companiile se adunară pe platou, cam la cinci sute de paşi în faţa taberei, unde, într-o linie dreaptă şi lungă de o jumătate de versta, se aşezaseră doisprezece soldaţi cu steguleţe de toate culorile în vârful armelor.

Locotenentul Kovako, ofiţerul direcţional, unul din eroii zilei, trecea calare în galop când într-o parte, când într-alta de-a lungul acestei linii, şi făcea alinierea. Năduşit şi roşu de atâta sârguinţă, cu şapca pe ceafă, lăsase dârlogii din mână şi răcnea furios. Sabia i se bălăbănea de coastele calului bălan şi slab, năpârlit de bătrâneţe şi cu albeaţa la ochiul drept.

Gloaba dădea într-una din coada scurtă, scoţând sunete înăbuşite şi întretăiate ca nişte împuşcături, în tactul galopului sau neregulat.

Răspunderea locotenentului Kovako era mare… După direcţionalii lui, trebuiau să se alinieze fără greş, ca o sfoară bine întinsa, cele şaisprezece companii ale regimentului.

Exact la zece fără zece, compania a cincea ieşi din tabără.

Cu pas larg şi cadenţat, sub care duduia pământul, defilară în faţa întregului regiment aceşti o sută de oameni, toţi unul şi unul, sprinteni, fercheşi şi drepţi, cu fetele proaspete şi curate şi cu bonetele lăsate semeţ pe o ureche. Căpitanul Stelkovski, un om mărunţel, uscăţiv, cu pantaloni bufanţi foarte largi, mergea nepăsător, fără să ţină pasul, cam la cinci paşi de flancul drept. Închidea pe jumătate ochii zâmbind şi, plecându-şi capul într-o parte şi într-alta, supraveghea alinierea.

Comandantul batalionului, locotenent-colonelul Leh, care, ca toţi ofiţerii, era încă de dimineaţa într-o stare de nervi şi într-o frământare fără rost, se repezi răcnind la el şi-i imputa că soseşte târziu. Stelkovski îşi scoase liniştit ceasul, se uita la el şi răspunse scurt, aproape cu dispreţ:

— Ordinul de zi spune să ne adunăm la ora zece. Acum e zece fără trei minute. N-am dreptul să-mi obosesc oamenii zadarnic.

— Vo-orba! zbiera Leh, dând din mâini şi oprindu-şi calul.

Te rog să taci când superiorul îţi face-o observaţie în timpul serviciului!

Totuşi, înţelegând că n-are dreptate, se îndrepta îndată, năpustindu-se cu înverşunare asupra companiei a opta unde ofiţerii controlau raniţele.

— Ce mai e şi asta? Ce-i aici? Piaţă? Prăvălie de mărunţişuri? Unde s-a mai pomenit să dai de mâncare la câini, când porneşti la vânătoare? De ce nu v-aţi gândit mai înainte? Îndată… raniţele în spate!

La zece şi un sfert, companiile începură să se alinieze. Era treabă grea, îndelungata şi migăloasa. De la un direcţional la altul, întinseră frânghii lungi, înfipte în pământ cu ţăruşi. Fiecare soldat din rândul întâi trebuia neapărat să se alinieze cu vârfurile picioarelor pe frânghia aceasta cu o precizie matematică… în aceasta constă deosebita estetică a frontului. Dar nu era de ajuns. Se mai cerea ca între vârfurile picioarelor îndreptate în afara să poată încăpea patul unei arme şi că toţi soldaţii să aibă aceeaşi înclinare a trupului. Comandanţii de companii se înfuriau, strigând: „Ivanov, pleacă-te înainte! Burcenko, scoate umărul drept în afară! Vârful piciorului stâng îndărăt! Mai mult! …”

Comandantul regimentului sosi la zece şi jumătate călare pe un murg uriaş, cu pete mai închise şi pintenog. Colonelul Şulgovici avea pe cal o înfăţişare impunătoare, aproape maiestuoasă şi stă bine înfipt în şa, deşi cam în felul ofiţerilor de infanterie, cu scările prea scurte. Salută regimentul, strigând semeţ şi cu un fel de prefăcuta înflăcărare.

— Noroc, voinicilor! …

Romaşov, gândindu-se la plutonul sau şi mai ales la făptura firavă şi copilărească a lui Hlebnikov, nu-şi putu stăpâni un zâmbet. „Halal voinici, nimic de zis!”

În sunetele fanfarei regimentului care cânta „onorul”, se aduse drapelul… şi aşteptarea obositoare începu. Pe o mare distanţă, chiar până la gara unde avea să sosească generalul, comandantul corpului de armată, se întindea un lanţ de semnalizatori să vestească venirea şefilor. Se dădură câteva semnale false… Ţăruşii şi frânghiile se scoteau în grabă, apoi soldaţii se mai aliniau o dată, luau poziţia de drepţi şi încremeneau, aşteptând. Se scurgeau câteva clipe chinuitoare, apoi li se îngăduia din nou să stea în repaus, dar fără să-şi schimbe poziţia călcâielor… La vreo trei sute de paşi în faţa trupei, rochiile, umbreluţele şi pălărioarele ofiţereselor care veniseră să privească paradă, se vedeau ca nişte pete vii şi pestriţe.

Romaşov ştia bine ca Şurocika nu era în mulţimea colorată şi gătită de sărbătoare… Totuşi, ori de câte ori se uita într-acolo, o dulce îngrijorare îi strângea inima, iar răsuflarea i se tăia de o tulburare ciudată şi neînţeleasă.

Deodată, ca o răbufneală speriată de vânt, trecu printre rânduri un singur strigăt scurt şi sfios: „Vine”. Toţi înţeleseră atunci că sosise adevărata clipa grea. Soldaţii, zăpăciţi încă de dimineaţă şi cuprinşi de nervozitatea generală, se aliniau singuri, fără să mai fi primit ordin, potrivindu-şi în graba echipamentul şi tuşind neliniştit.

— Drepţi! Direcţionalii la locurile lor! Comanda Şulgovici.

Aruncându-şi privirea spre dreapta, Romaşov văzu chiar la marginea câmpului de instrucţie un grup des de călăreţi, strânşi unui lângă altul. Păreau foarte mici. Învăluiţi în nori uşori de colb gălbui, înaintau în trap mărunt spre frontul regimentului. Cu o înfăţişare gravă şi mândră, Şulgovici se îndepărta de trupa la o distanţă cel puţin de patru ori mai mare decât cea reglementara. Apoi, cu mişcări scurte îşi ridica barba argintie şi, îmbrăţişând cu o privire impunătoare şi mulţumită masă neagră şi nemişcată a regimentului, striga cu glas ce răsuna în tot câmpul:

— Regime-e-ent! Prezenta-a-ati…

Făcu înadins o pauză lungă, bucurându-se parcă de uriaşa putere pe care o avea asupra acestor câteva sute de oameni şi vrând să prelungească această clipă de bucurie. Deodată, înroşindu-se tot de sforţare şi cu vinele gâtului umflate, răcni scurt, din toate puterile plămânilor:

— Arrm’!

Un-doi! Mâinile apucară plesnind curelele armelor, iar închizătoarele se loviră zgomotos de paftalele centiroanelor…

Din flancul drept, izbucniră vesele şi cadenţate sunetele „onorului la general”. Flautele şi clarinetele jucăuşe o luară la goană ca nişte copii zburdalnici şi râzători; trompetele lungi de aramă izbucniră cu biruitoare solemnitate, în timp ce bătăile înăbuşite ale tobelor le grăbeau strălucitorul galop, iar trompetele greoaie, neizbutind să le urmeze, bombăneau prietenos cu glasul lor plin, liniştit şi grav. Din gara se auzi şuieratul prelung, subţire şi limpede al unei locomotive, iar sunetul acesta nou şi mângâietor, împletindu-se cu sunetele mândre şi solemne ale alămurilor, alcătui o minunată şi voioasa armonie.

Romaşov se simţi pătruns de un val de vioiciune şi de îndrăzneală, care-l înalta într-o uşoară şi îmbătătoare legănare.

Deodată, văzu cu voioasa limpezime albastrul-deschis al cerului încins de arşiţă, în tremurătoarea lumina aurie a soarelui, şi verdele fraged al câmpului întins, de parcă nu le-ar fi băgat în seama până atunci şi, pe neaşteptate, se simţi tânăr, puternic, mai vioi şi chiar mândru că face şi el parte din aceasta puternică şi armonioasă masa de oameni, legaţi tainic între ei printr-o voinţă nevăzută…

Şulgovici, cu sabia scoasă din teacă şi ridicată în dreptul feţei, se repezi în galop greoi întru întâmpinarea celor care se apropiau.

Răzbătând prin sunetele marţiale şi vesele ale fanfarei, se auzi glasul liniştit şi plin al generalului:

— Bună ziua, compania întâi!

Soldaţii răspunseră puternic laolaltă, ca un singur om. La gara şuiera iar locomotiva, de data aceasta întretăiat, scurt şi parcă mânioasa şi înflăcărată. Generalul saluta fiecare companie la rând, trecând în pas de-a lungul frontului.

Romaşov îi vedea acum desluşit silueta prea grasă, tunica încreţita de-a curmezişul sub piept şi peste burta-i mare, faţa lată şi pătrată, întoarsa către soldaţi, valtrapul şeii elegant cu monograme roşii, care-i acoperea calul sur, înalt, inelele de os ale frâului, şi-n scara, piciorul mic, încălţat cu cizma scurtă de lac.

— Bună ziua, a şasea!

În jurul lui Romaşov, oamenii răspunseră peste măsură de tare, ca şi cum şi-ar fi rupt gâtlejurile în strigătul acesta… Generalul avea o ţinută plină de siguranţă şi de nepăsare pe cal, iar animalul cu ochi blânzi şi strălucitori înainta cu paşi mărunţi şi săltăreţi, de parcă juca, încordându-şi frumos gâtul şi rozând cu zgomot zăbala, în timp ce din bot îi picura pe pământ o spumă uşoară şi albă.

„Are tâmplele cărunte şi mustaţa neagră, desigur că şi-o căneşte”, gândi Romaşov.

Prin sticlele ochelarilor de aur, generalul îşi pironea cu luare-aminte ochii de culoare închisa, tinereşti, inteligenţi şi batjocoritori, în fiecare privire aţintită asupra lui. Ajungând în dreptul sublocotenentului, îşi duse mâna la cozorocul şepcii…

Romaşov, în poziţie de drepţi, cu picioarele încordate, strângea de-l durea mâna mânerul sabiei lăsate în jos. O înflăcărare plină de entuziasm şi de devotament îl cuprinse deodată, trecând ca un fior prin braţele şi picioarele lui, iar pielea i se făcu zgrunţuroasa. Uitându-se stăruitor drept în ochii generalului, îşi zise, după naivul şi copilărescul sau obicei: „Privirea generalului încercat în lupte se opri cu plăcere asupra siluetei zvelte şi mlădioase a tânărului sublocotenent”.

Generalul trecu astfel pe rând prin faţa tuturor companiilor, salutându-l pe fiecare în parte. În urma lui, venea în neorânduială grupul strălucitor al însoţitorilor lui, vreo cincisprezece ofiţeri de stat-major, pe cai frumoşi, bine îngrijiţi.

Romaşov se uita la ei cu aceeaşi privire devotată, dar niciunul nu-şi întoarse capul spre el.

Erau obişnuiţi şi de mult plictisiţi de toate parăzile acestea, de primirile cu muzică şi de toată frământarea ofiţerilor de infanterie. Romaşov simţi cu un fel de pizmă şi de răutate ca oamenii aceştia trufaşi trăiau o viaţa aparte, frumoasă, deosebită, străină de el, inaccesibila lui.

Cineva făcu de departe semn muzicii să se oprească. Generalul se întorcea acum la trap de-a lungul frontului din flancul stâng spre cel drept, iar în urma lui veneau însoţitorii, frământându-se şi alcătuind un alai pestriţ şi fercheş. Colonelul Şulgovici se apropie în galop de compania întâi… Strângând frâul murgului şi lăsându-se pe spate trupul greoi, răcni cu glasul sălbatic, speriat şi răguşit, pe care-l au comandanţii de pompieri în timpul incendiilor:

— Căpitan Osadci! Scoate-ţi compania… Repede! …

La instrucţie, colonelul şi Osadci se luau prieteneşte la întrecere cât priveşte puterea glasului. De data aceasta, până şi compania a şaisprezecea auzi comanda mândră şi tăioasă a lui Osadci.

— Pe uma-a-ar… Arm’! Baza la centru… Companie înainte-e… marrs!

După o muncă stăruitoare şi îndelungata, compania lui Osadci alesese pentru marş un pas special, hotărât şi puţin obişnuit, soldaţii ridicând piciorul foarte sus şi lovind apoi pământul cu putere. Efectul era zgomotos şi impunător, stârnind invidia celorlalţi comandanţi de companie.

Dar compania nu făcuse nici măcar cincizeci de paşi, când generalul striga nerăbdător:

— Ce mai e şi asta? Opreşte compania! Opreşte-o! Căpitane, vino încoace! Ce vrei să-mi arăţi aici? Ce-i asta? înmormântare? Retragere cu torţe? Soldaţi de plumb? Un marş în trei timpi? Doar nu mai suntem pe vremea lui Nicolae I, când soldaţii făceau douăzeci şi cinci de ani serviciul militar…

Câte zile ai pierdut degeaba cu baletul ăsta? Câte zile de preţ?

Osadci sta în faţa lui, drept, nemişcat, posomorât, cu sabia scoasă din teacă şi lăsată în jos, pentru onor. După câteva clipe de tăcere, generalul urma mai liniştit, cu o înfăţişare tristă şi ironică:

— Desigur c-ai zăpăcit oamenii cu măsăluitul ăsta! Halal războinici! Dacă v-ar întreba cineva… Uite, ia spune-mi numele oraşului de colo? Generalul arata cu degetul spre soldatul al doilea din flancul drept.

— Ignati Mihailov, domnule general! răspunse Osadci cu glas gros de soldat, aspru şi nepăsători.

— Bine… şi ce ştii despre el? E însurat sau nu? Are copii? Poate că acolo, în satul lui să aibă vreun necaz… o năpastă… o nevoie? Ei, ce zici?

— Nu pot să ştiu, domnule general! Am o sută de oameni…

E greu să-i ţii minte pe toţi!

— Greu să-i ţii minte pe toţi… repetă cu amărăciune generalul. Hei, domnilor, domnilor! Sfânta Scriptură spune: „Să nu întristezi sufletele”, iar voi nu faceţi decât asta! Bine, dar tocmai aceasta sfântă mulţime cenuşie o să vă apere la război cu pieptul ei, o să vă scoată pe umeri din foc, o să vă acopere pe ger cu mantaua ei găurită, iar voi spuneţi: „Nu pot să ştiu!”

Întărâtându-se deodată şi trăgând fără rost frâul, generalul striga colonelului peste capul lui Osadci:

— Colonele, ia compania asta de aici… Nici măcar n-am s-o inspectez. Ia-o… să plece îndată! Ăştia-s măscărici, paiaţe de carton… capete de tuci!

Cu întâmplarea aceasta, inspecţia regimentului începu să meargă prost. Oboseala şi spaima soldaţilor, cruzimea fără rost a ofiţerilor, nepăsarea şi obiceiurile învechite ale ofiţerilor la serviciu, toate acestea ieşiră limpede şi ruşinos la iveală în timpul inspecţiei. La compania a doua, oamenii nu ştiau „Tatăl nostru”, la a treia, chiar ofiţerii se încurcau la exerciţii… iar la a patra, un soldat leşina în timpul onorului cu arma. Şi mai ales, nici o companie nu ştia să ia dispozitivul de apărare împotriva atacurilor neaşteptate ale cavaleriei, deşi se dăduseră instrucţiuni în privinţa aceasta şi însemnătatea lor era bine cunoscută. Aceste instrucţiuni fuseseră întocmite şi puse în practica de însuşi comandantul corpului de armată. Ele constau în repeziciunea regrupărilor care, de fiecare dată, cereau de la comandant prezenta de spirit, privire ageră şi o mare iniţiativa personală. La exerciţiile acestea se făcură de ras toate companiile pe rând, afară de a cincea.

După ce inspecta fiecare companie, generalul îndepărta din front toţi ofiţerii şi subofiţerii şi întreba oamenii dacă-s mulţumiţi, dacă primesc tot ce li se cuvine şi dacă n-au de făcut plângeri. Dar soldaţii strigau toţi într-un singur glas: „Să trăiţi, suntem mulţumiţi pe când generalul întreba compania întâi, Romasov auzi în spatele lui cum sergentul-major Randa din compania lui îşi ameninţa oamenii cu voce şuierătoare:

— S-aud numai pe unul că se plânge! Ce mai plângere am să-i trag eu pe urma!

În schimb, cu atât mai strălucit se prezenta compania a cincea. Oamenii, fercheşi şi proaspeţi, executară exerciţiile într-un pas atât de uşor şi de sigur, cu atâta îndemânare şi vioiciune, ca şi cum inspecţia n-ar fi fost pentru ei un examen primejdios, ci un fel de distracţie voioasă şi uşoară. Cu toate ca mai era încruntat, până la urmă generalul le aruncă în treacăt un: „Bine, băieţi!”…Cel dintâi de la începutul inspecţiei.

Căpitanul Stelkovski îl cuceri cu dispozitivele împotriva atacurilor cavaleriei. Chiar generalul îi arata inamicul prin fraze neaşteptate şi scurte: „Cavaleria la dreapta… La opt sute de paşi”, iar Stelkovski, fără să piardă o clipă, liniştit şi precis, oprea de fiecare dată compania, întorcând-o cu faţa spre inamicul închipuit care se năpustea în galop… Punea repede plutoanele în linie, cu rândul întâi în genunchi şi cu al doilea rând în picioare, arata ţinta, comanda două-trei salve închipuite şi apoi strigă: „înainte!”

— Minunat, băieţi! Mulţumesc, ostaşi! îi laudă generalul.

În sfârşit, compania se strânse în linie…

Dar generalul tot mai zăbovea pe lângă ea. Înaintând încetişor de-a lungul frontului, cerceta cu deosebit interes fetele soldaţilor. Sub pleoapele grele şi umflate, ochii lui inteligenţi zâmbeau de mulţumire prin ochelari. Deodată, îşi opri calul, se întoarse spre şeful său de stat-major şi-i zise:

— Ia te uita, colonele, ce mutre mai au! Nu cumva-i hrăneşti cu plăcinte, căpitane? Ei, tu, grăsunul cel de colo! Ascultă! – generalul arata cu bărbia spre un soldat – te cheamă Ko val?

— Da, să trăiţi, domnule general! sunt soldatul Mihailo Boriiciuk, striga voios omul, zâmbind copilăreşti şi mulţumit.

— Ei asta-i şi eu care credeam că te cheamă Koval… Va să zică n-am nimerit-o, glumi generalul. Am dat pe-alături… şi adăugă o frază vesela şi cam slobodă.

Faţa soldatului se lumina toată de o bucurie nătângă.

— Nu, să trăiţi, dom’ general! strigă el, şi mai tare. La noi în sat, ţineam o covălie. Eram fierar23.

— Aha! Ai văzut? şi generalul dădu prietenos din cap. Se mândrea că-şi cunoaşte bine soldaţii. Ce zici, căpitane, e soldat bun?

— Foarte bun! Toţi soldaţii sunt buni în compania mea! răspunse Stelkovski cu obişnuita-i siguranţa.

Generalul îşi încrunta sprâncenele, dar buzele-i zâmbiră şi toată faţa lua o expresie blajină de bătrân simpatic.

— E-hei, căpitane, mi se pare că mergi cam departe… Ai şi pedepsiţi?

— Niciunul, domnule general! De cinci ani n-am niciunul…

Generalul se pleca greoi în să şi-i întinse mâna lui groasă, în mănuşa albă descheiată.

— Îţi mulţumesc din suflet, dragul meu, zise el cu glas tremurător şi deodata-i străluciră ochii de lacrimi. Ca mulţi militari încercaţi în lupte şi cam ciudaţi, generalul plângea uşor.

Mulţumesc, l-aţi mai mângâiat pe bătrânul vostru general! Vă mulţumesc, ostaşi! strigă el energic spre companie.

Datorită bunei impresii lăsate de Stelkovski, inspecţia companiei a şasea se desfăşura şi ea fără neplăceri. Generalul nu-i aduse laude, dar nici nu-i făcu observaţii. Cu toate acestea, şi compania a şasea se făcu de râs, când soldaţii începură să străpungă manechinele de paie aşezate în cadre de lemn.

— Nu aşa! Nu aşa! Nu aşa! se aprinse generalul, răsucindu-se în şa. Nu-i bine aşa! măi băieţi, ascultaţi-mă pe mine… Străpungeţi din toată inima, drept în mijloc şi înfigeţi baioneta până-n plăsele… Mai înfuriaţi-vă şi voi, ce dracu!

Doar nu băgaţi pâine în cuptor… îl străpungeţi pe inamic…

Una după alta şi celelalte companii se făcură de ocară.

Comandantul corpului de armata nici nu-şi mai arata supărarea, ci dădea numai indicaţii juste şi ironice, stând pe cal tăcut şi gârbovit, cu faţa plictisită. nici nu se mai uita la companiile a cincisprezecea şi a şaisprezecea şi zise numai cu dezgust, dând obosit din mână:

— Eh, ăştia-s… nişte stârpituri!

Rămânea acum defilarea… Tot regimentul se aduna într-o coloană strânsă, pe front de plutoane. Direcţionalii ieşiră din rânduri şi se înşirară în faţa flancului drept, jalonând direcţia de urmat. Oamenii erau istoviţi de zăpuşeala tot mai mare, de duhoarea grea a trupurilor înghesuite, de mirosul cizmelor, al mahorcei, al pielii murdare şi al pâinii negre mistuite…

Dar, înaintea clipei solemne a defilării, se înviorară cu toţii… Ofiţerii aproape că-şi rugau fierbinte soldaţii: „Mai băieţi, siliţi-vă să defilaţi bine în faţa comandantului corpului de armată. Nu ne faceţi de ruşine!”

În felul cum vorbeau şefii cu subalternii era acum ceva linguşitor, şovăielnic şi vinovat. Ai fi zis că mânia unui om atât de însemnat ca un comandant de corp de armata strivise deodată sub greutatea ei atât ofiţerii cât şi soldaţii şi le nimicise personalitatea, punându-i pe picior de egalitate, la fel de speriaţi, de pierduţi şi de jalnici atât unii cât şi ceilalţi…

— Regime-ent, drrre-epti! … Muzică înainte! comanda de departe colonelul Şulgovici.

Cei o mie cinci sute de oameni tresăriră, tropăind repede cu zgomot înăbuşit… Apoi, deodată, încremeniră în poziţie de drepţi, nemişcaţi şi tăcuţi.

Şulgovici nu se vedea, dar glasu-i sonor răsuna din nou, rostogolindu-se peste tot câmpul:

— Pe batalioane… Arma pentru onor!

Cei patru comandanţi de batalioane călări, întorcându-se cu faţa spre unităţile lor, comandară fiecare în felul lui:

— Pentru ono-ooor… aţintindu-şi cu încordare privirea spre colonel.

În faţa regimentului, la mare distanţă, o spadă spinteca văzduhul strălucind şi apoi se lăsa în jos. La semnalul acesta pentru comanda generală, cei patru comandanţi de batalioane strigară într-un singur glas:

— Arrrm’!

Cu zgomot înăbuşit de sticlă spartă, regimentul ridica armele într-o mişcare cam dezordonată. Pe alocuri, baionetele zăngăniră.

Atunci Şulgovici, lungind înadins prea mult silabele, comanda solemn, aspru, tare, cu toată puterea uriaşilor sai plămâni şi glasul îi tremura de bucurie:

— Pentru de-fi-la-a-ree…

De data aceasta, cei şaisprezece comandanţi de companii strigară pe rând, tărăgănat şi pe glasuri felurite:

— Pentru de-fi-la-a-re!

Unul dintre ei, tocmai din coada coloanei, începu prea târziu cu vocea nesigură şi stingherită, după ce tăcuseră ceilalţi:

— Pentru de… dar se opri numaidecât, ruşinat.

— Pe semi-compa-a-ani-i… tuna răsunător Şulgovici.

— Pe semi-compa-a-a-ni-i… reluară îndată căpitanii.

— In-ter-val, două plutoane! urla sonor Şulgovici.

— Interval, doua plutoane-e-e…

— La dreap-ta!

— La dreapta-a-a… repeta ecoul pe mai multe glasuri.

Şulgovici aştepta două, trei secunde, apoi aruncă întretăiat:

— Prima semi-companie, marş!

— Pr-rima semi-companie-e-e… La drreapta-a… v-alinaţi!

Drepţi! … Înainte-e-e… marş! comanda Osadci cu glas plin care străbătu înăbuşit printre rândurile dese şi, ca târându-se pe pământ, răsuna până-n capătul coloanei.

În faţa, toboşarii regimentului răpăiră toţi deodată…

Din spate se zări o linie lungă regulata care se desprindea din pădurea de baionete plecate în jos şi se legăna ritmic în aer.

— A doua semi-companie, înainte! auzi Romaşov glasul subţire de femeie al lui Arceakovski.

Şi altă linie de baionete se despărţi, legănându-se. Bătaia tobelor era tot mai înăbuşită şi mai slabă de parcă intra cu încetul în pământ, apoi deodată pieri în valul muzicii, de o frumuseţe impunătoare, voioasă şi strălucita.

Era fanfara care prinsese tactul, luând locul tobelor… Pe neaşteptate, tot regimentul se înviora, capetele se ridicară mai sus, trupurile se îndreptară, parcă mai zvelte, iar fetele obosite şi cenuşii se înseninară.

Companiile porniră una după alta şi, de fiecare dată, sunetele marşului militar răsunau tot mai vii şi mai vesele. Iată că se îndepărta ca un talaz şi cea din urmă jumătate de companie din batalionul întâi. Locotenent-colonelul Leh, însoţit de Olizar, înaintează pe un cal negru, cu coastele ieşite afară.

Amândoi îşi ţin săbiile în sus, cu mânerul la înălţimea feţei. Se aude comanda liniştită şi nepăsătoare ca totdeauna a lui Stelkovski. Drapelul se înalta deasupra baionetelor şi pluteşte lin…

Căpitanul Sliva trece în faţa gârbovit, gras, cu braţele-i lungi lăsate-n jos, ca o maimuţă bătrână, plictisită. Măsoară frontul cu ochii lui stereo, bulbucaţi şi comandă:

— P-prima semi-companie înainte!

Cu mers uşor şi sigur, Romaşov iese în faţa plutonului său. Un simţământ de fericire, de armonie şi de mândrie îl cuprinde. Aruncă o privire grăbita la feţele celor din rândul întâi. „Bravul luptător îşi cercetă veteranii cu o privire de şoim!”

Pompoasa fraza îi trece prin minte, în timp ce striga semeţ cu glas cântător:

— Înainte-e… „Un, doi!” număra el în gând şi tine tactul numai din vârfurile cizmelor. „Trebuie să pornesc cu piciorul stâng…

Stângu’… dreptu’”. Cu faţa fericită, lăsându-şi capul pe spate, striga cu glas de tenor ce răsună peste tot câmpul de instrucţie:

— Marrs!

După ce se întoarce pe un singur picior ca pe un arc, adăugă, fără să se mai uite îndărăt, cu două tonuri mai jos:

— La dreapta-a!

Solemnitatea momentului îl îmbată. O clipă i se pare că-l învăluie muzica într-o lumină caldă şi orbitoare, iar falnicele sunete metalice cad de sus, din cer, din soare. Şi, ca la sosirea generalului, îi trece iar prin tot trupul un fior plăcut, pielea i se face zgrunţuroasă şi părul i se ridica măciucă.

Compania a cincea a răspuns într-un singur glas şi-n tactul muzicii la felicitările generalului. Sunetele sonore ale marşului se apropie de Romaşov mai puternice şi mai voioase de când au scăpat de piedica vie a trupurilor de oameni din faţa şi parcă se bucura de libertatea aceasta. Acum, sublocotenentul vede limpede înaintea lui, spre dreapta, silueta greoaie a generalului pe calu-i sur, în spatele lui însoţitorii nemişcaţi, iar mai departe, grupul pestriţ al rochiilor de femei care par flori minunate şi arzătoare în lumina de amiază.

În stânga, răsuna şi strălucesc alămurile aurii ale fanfarei şi Romaşov simte cum între ea şi general e întins un fir nevăzut, fermecat, pe care-l treci cu bucurie şi cu frica totodată. Iată că cea dintâi jumătate de companie a şi intrat în linia aceasta.

— Bine, băieţi! încuviinţează, mulţumit, generalul.

— S-tra-iti! răspund răsunător şi vesel soldaţii.

Fanfara cântă tot mai puternic. „O, dragul de general! se înduioşează Romaşov. Ce om de treaba-i!”

Romaşov e acum singur. Cu mers mlădios şi elastic, abia atingând pământul, se apropie de linia fermecată. Îşi lasă semeţ capul pe spate şi arunca spre stânga o privire de mândră sfidare. Simte în tot trupul o senzaţie de uşurinţă şi libertate, ca şi cum ar fi căpătat pe neaşteptate putinţa de a zbura. Văzându-se admirat de toţi, minunat centru al lumii, îşi spune că într-un vis luminos şi însufleţit: „Uite, acesta-i Romaşov… Ochii doamnelor strălucesc de entuziasm.”

Un… doi, stângul!

„Tânărul şi frumosul sublocotenent înaintează cu paşi graţioşi în fruntea plutonului său.”

— Sting… drept! … „Colonel Şulgovici, declara generalul.

Romaşov al dumitale e încântător… Aş vrea să-l am aghiotant.”

— Stângul! …

Încă o secundă, încă o clipă şi Romaşov va trece de linia vrăjită… Marşul răsuna măreţ, eroic, înflăcărat!

„Generalul o să mă felicite numaidecât”, gândeşte Romaşov şi sufletu-i salta de o sărbătorească bucurie. Aude glasul comandantului de corp de armată, al lui Şulgovici şi încă alte glasuri… „Desigur că generalul m-a lăudat, dar de ce n-au răspuns soldaţii? În spatele meu striga cineva dintre rânduri…

Ce s-a întâmplat oare?”

Romaşov întoarse capul îndărăt şi se îngălbeni. Plutonul lui, în loc să fie aliniat pe două linii drepte şi armonioase, era un grup în neorânduială, frânt din toate părţile, care se înghesuia ca o turmă de oi. Şi asta numai fiindcă sublocotenentul, îmbătat de entuziasmul şi de visurile lui arzătoare, nu băgase de seamă că se îndepărta treptat de la mijloc spre dreapta, împingând totodată şi jumătate din companie, iar, până la sfârşit, ajunsese în flancul ei drept, pricinuind învălmăşeală şi dezorganizând întreaga mişcare. Romaşov zări şi înţelese totul dintr-o singură clipă, fulgerătoare ca un gând… Îl văzu şi pe soldatul Hlebnikov care şchiopăta singur la vreo douăzeci de paşi în urma coloanei, chiar în dreptul generalului. Nenorocitul căzuse din mers şi, plin de colb, încerca să-şi ajungă compania din urmă… încovoiat sub povara raniţei, parcă alerga în patru labe, ţinându-şi cu o mina arma pe care o apucase de la mijloc, iar cu cealaltă îşi ştergea nasul ce-i curgea într-una.

Deodată, i se păru lui Romaşov că strălucitoarea zi de mai s-a întunecat şi că-i apăsa pe umeri o greutate mare, străină de el şi nemişcată, ca un munte de nisip, iar muzica răsună trist şi înăbuşit. Se simţea mic, slab, urât, cu mişcări neîndemânatice, şi picioarele ca de plumb i se împleticeau. Aghiotantul regimentului se repezi în goană spre e. Faţa lui Feodorovski era roşie şi schimonosită de mânie, iar falca de jos îi tremura. Gâfâind de furie şi de alergătura, încă de departe, răcni întărâtat, înăbuşindu-se şi mâncând cuvintele.

— Sublocotenent… Romaşov… Domnul comandant a regimentului va comunica cea mai aspră mustrare… şapte zile de arest sever… la statul-major al diviziei… ce neruşinare, ce scandal, tot regimentul l-ai… o-of! Păcătosule!

Romaşov nu-i răspunse şi nici măcar nu-l privi. Fireşte c-avea tot dreptul să înjure! Dar şi soldaţii auziseră cum striga aghiotantul la el. „Ei, şi? Las’ să audă… Aşa-mi trebuie şi gata! gândi Romaşov, înfuriindu-se el însuşi. De acum înainte totu-i pierdut pentru mine… Am să mă împuşc… sunt dezonorat pentru totdeauna! Totul, totul e pierdut… sunt un caraghios, o stârpitură, am faţa palidă şi urâtă, o mutră tâmpită…

Cea mai dezgustătoare din toate mutrele de pe pământ. Totu-i pierdut! Soldaţii care merg în urma mea îşi bat joc de mine, dându-şi coate! Sau poate că le-o fi şi milă de mine…

Nu, trebuie neapărat să mă împuşc… Trebuie! …”

După ce se îndepărtau de general, companiile ocoleau una după alta la stânga, întorcându-se la locul de unde porniseră a defila.

Aici se regrupau, aliniindu-se pe front de companie. În timp ce soseau unităţile din coadă, se îngădui oamenilor să stea în repaus, iar ofiţerii plecară să se mai dezmorţească şi să-i tragă pe furiş o ţigară.

Numai Romaşov rămase în front la dreapta plutonului.

Cufundat în gânduri, scobea pământul cu vârful săbiei şi, cu toate că ţinea capul plecat, simţea cum din toate părţile se îndreaptă spre el priviri curioase, batjocoritoare şi pline de dispreţ.

Căpitanul Sliva trecu prin faţa lui şi fără să se oprească sau să se uite la el, mormăi răguşit printre dinţii strânşi, cu o manie stăpânită, parcă vorbea singur:

— B-binevoiti să faceţi, chiar astăzi, o cerere de mutare în alta comp-panie…

Apoi se apropie Vetkin. În ochii lui buni şi limpezi şi-n colţurile buzelor lăsate în jos, Romaşov desluşi simţământul de mila dispreţuitoare pe care o arata oamenii când se uita la un câine călcat de tren. În aceeaşi clipă, dezgustat, simţi ca el însuşi zâmbea şters şi fără rost.

— Hai să fumăm o ţigară, Iuri Alexeevici, zise Vetkin.

Apoi, plesnind din limba şi clătinând din cap, adăugă cu ciudă:

— Eh! Frate! …

Romaşov simţi că-i tremura bărbia, gâtlejul i se usucă şi-i e gura amară. Stăpânindu-se anevoie să nu izbucnească în hohote de plâns, răspunse cu glas întretăiat de copil jignit:

— Nu… Ce mai… Nu vreau!

Vetkin se îndepărta.

Un gând deznădăjduit fulgera prin mintea lui Romaşov: „Am să-l pălmuiesc pe Sliva… Sau mă duc la general să-i spun: „Nu ţi-e ruşine, om bătrân, să te joci de-a soldaţii şi să chinuieşti oamenii? Lasă-i să se odihnească. Din pricina ta, au fost bătuţi două săptămâni în şir!”

Deodată, îşi aminti mândrele lui visuri de adineauri… frumosul şi zveltul sublocotenent… admiraţia doamnelor şi mulţumiri din privirea generalului încercat în lupte, şi se ruşina atât de tare, încât se înroşi până-n vârful urechilor.

„Eşti un caraghios, dezgustător şi ticălos, strigă el în gând.

Să ştie toată lumea ca azi mă împuşc!”

Paradă era pe sfârşite. Companiile mai defilară de vreo câteva ori prin faţa comandantului de corp de armată, întâi la pas, apoi în pas alergător, iar la urmă într-o coloană compactă cu baionetele pentru atac. Generalul parcă se mai îmbunase şi lauda chiar de câteva ori soldaţii. În sfârşit, regimentul se opri pe loc şi oamenii fură lăsaţi în repaus. Gornistul suna adunarea ofiţerilor.

— Domnii ofiţeri sunt chemaţi la domnul comandant de corp de armată! se auzi printre coloane.

Ofiţerii ieşiră din rânduri şi făcură cerc strâns în jurul generalului. Era tot călare, gârbovit, şi părea foarte obosit, dar ochii lui umflaţi, pe jumătate închişi, aruncau prin ochelarii de aur priviri vioaie şi ironice.

— Voi fi scurt, zise el răspicat şi grav. Regimentul nu-i bun de nimic! Nu mi-e necaz pe soldaţi, dar învinovăţesc comandanţii. Dacă vizitiul e prost, nici caii nu trag. Nu văd la dumneavoastră inima, pricepere şi grijă de oameni… Aduceţi-vă bine aminte: „Fericit e cel care-şi jertfeşte sufletul pentru aproapele sau”. Dumneavoastră însa n-aveţi decât un singur gând: să ieşiţi bine la inspecţia şefilor! Aţi spetit oamenii ca pe nişte cai de birjă. Ofiţerii au o înfăţişare caraghioasă şi neîngrijita. Parcă-s diaconi în uniformă. De altfel, toate acestea o să le citiţi şi-n ordinul meu de zi, după procesul-verbal de inspecţie… Un sublocotenent din compania a şasea sau a şaptea, mi se pare, a pierdut alinierea şi a făcut din companie o adevărată harababură. E ruşinos! Nu pretind marş în trei timpi, dar cer neapărat măsura şi sânge rece.

„Vorbeşte despre mine!” gândi Romaşov, îngrozit şi i se păru ca toţi cei de faţa se uita deodată la el, dar nimeni nu se clintise. Toţi stăteau tăcuţi, abătuţi şi nemişcaţi, cu ochii aţintiţi asupra generalului.

— Mulţumesc din suflet căpitanului din compania a cincea, urmă generalul. Unde eşti, căpitane? A, iată-l! Cu o mişcare cam teatrală, îşi ridica şapca cu amândouă mâinile deasupra capului, dezgolindu-şi craniul puternic şi pleşuv care se isprăvea cu o frunte bombată, umflata parcă, şi-l salută adânc.

Încă o dată îţi mulţumesc şi-ţi strâng mâna cu plăcere. Dacă o vrea Dumnezeu să mai lupte corpul de armata tot sub comanda mea – ochii generalului clipiră, strălucind de lacrimi

— Adu-ţi aminte, căpitane, ca cea dintâi misiune primejdioasă am să ţi-o încredinţez dumitale. Acum, domnilor, am onoarea… sunteţi liberi! Voi fi fericit să vă mai văd cu alt prilej, dar în altă stare. Lăsaţi, vă rog, calul să treacă.

— Domnule general, făcu Şulgovici, înaintând, îndrăznesc să vă rog, în numele tuturor ofiţerilor, să luaţi masa la cercul nostru. Am fi…

— Nu, mulţumesc! îl opri scurt generalul. Vă sunt recunoscător, dar astăzi sunt poftit la contele Ledohovski.

Străbătând locul larg pe care-l deschiseseră ofiţerii dându-se la o parte, generalul se îndrepta în galop spre regiment.

Soldaţii tresăriră şi, fără să fi primit vreun ordin, luară poziţia de drepţi, păstrând tăcere.

— Vă mulţumesc, dragii mei! strigă hotărât şi prietenos generalul. Vă dau două zile de odihnă. Şi acum… ridica el voios glasul, la corturi! în galop, marş! Ura!

Şi cu strigătul acesta scurt parcă electriza deodată tot regimentul. Răcnind asurzitor de bucurie, cei o mie cinci sute de oameni se împrăştiară în toate părţile, iar pământul se cutremură, duduind înăbuşit sub picioarele lor.

Romasov paraşi grupul ofiţerilor care se întorceau în oraş şi o lua pe drumul cel mai lung, de-a curmezişul taberei. În clipele acestea, se simţea părăsit, dezmoştenit, aruncat afară din familia regimentului, un străin antipatic tuturor, ba mai mult, nici măcar un om în toată firea, ci un băieţandru stricat, neispravit şi scârbos.

Când trecea pe aleea din spatele corturilor companiei lui, auzi un răcnet înăbuşit şi plin de mânie. Se opri o clipă şi, printre corturi, îl zări pe Randa, sergentul-major al companiei, mic de stat, puternic ca un atlet şi cu chipul roşu de apoplectic, care-l bătea pe Hlebnikov cu pumnii peste faţa, însoţindu-şi loviturile cu un potop de înjurături mârşave. Hlebnikov avea o mutră întunecata şi tâmpită, iar în ochii lui lipsiţi de gândire se citea o spaimă de animal. La fiecare lovitură, capul i se bălăbănea neputincios dintr-o parte într-alta, iar fălcile-i clănţăneau.

Romaşov se îndepărta grăbit, aproape alergând. N-avea puterea să ia apărarea lui Hlebnikov şi, totodată, se gândea cu durere ca-n ziua aceea soarta i se împletise ciudat şi dezgustător cu a bietului soldat schingiuit şi îndobitocit în bătăi.

Parc-ar fi fost amândoi betegi, suferind de aceeaşi boală şi trezind în ceilalţi aceeaşi scârbă. Deşi gândul asemănări de situaţii îi insufla dezgust şi ruşine, totuşi recunoaşterea aceasta avea ceva neobişnuit, adânc şi cu adevărat omenesc.