XIX.

DAR EMOŢIA PRIN CARE TRECUSERĂ cu toţii stârni o enervare şi un dezechilibru general. În drum spre cerc, ofiţerii se purtară cu totul necuviincios.

Opriră un evreu care trecea pe stradă şi, după ce-l siliră să se apropie, îi smulseră căciula din cap. Trăsura porni mai departe, iar căciula i-o aruncară într-un copac dintr-o curte…

Bobetinski îşi bătu birjarul… Ceilalţi cântau în gura mare şi răcneau fără nici un rost. Numai Bek-Agamalov, care stă lângă Romaşov, tăcu tot drumul, supărat şi pufnind pe nări.

Cu toată oră înaintata, cercul militar mai era bine luminat şi plin de lume. În sala de joc şi-n cea de mese, la bufet şi la biliard, pretutindeni se îngrămădeau oameni ameţiţi de vin, de tutun şi de cărţi, cu tunicile descheiate, cu ochii ficşi, întunecaţi şi cu mişcări obosite. Romaşov, salutând mai mulţi ofiţeri, zări deodată cu mirare printre ei şi pe Nikolaev. Şedea lângă Osadci, era beat şi roşu la faţa, dar se ţinea bine. Când Romaşov se apropie de el, trecând pe lângă o masă, Nikolaev îi arunca o privire grăbită şi se întoarse îndată, ca să nu fie silit să-i dea mâna, căutând anume să înceapă o discuţie cu vecinul său.

— Vetkin, hai, cântă-ne ceva! strigă Osadci peste capul celorlalţi.

— Sa cânta-a-am ce-va-a! intonă Vetkin cu glas bisericesc.

— Sa cânta-a-am ce-va-a! să cânta-a-am ce-va-a! repetară ceilalţi tare şi pe acelaşi ton.

Vetkin îngâna repede că dascălii:

Jos, la popă-n bătătură, Trei deodată se bătură;

Popă, dascăl, clopotar, Toţi trag într-un secretar, Trimis de guvernator, Ţin’te bine, Nicipor…

— Ţin’te bine, Nicipor… răspunse corul liniştit, în deplină armonie, susţinută şi încălzită parcă de vocea cântătoare de bas a lui Osadci.

Vetkin dirija, în picioare pe o masă, cu braţele întinse peste capetele cântăreţilor. Îşi rotea ochii ba furios, ba înduioşat şi încuviinţator, şuierând spre cei care cântau fals ori domolind repeziţii cu o uşoară şi abia simţită tremurare a mâinii desfăcute.

— Căpitan Lescenko, cânţi fals! Te-o fi călcat un urs pe ureche… Taci din gura! strigă Osadci. Domnilor, da’ tăceţi odată. Nu faceţi zgomot când se cântă lângă voi.

Vetkin îngâna înainte:

Un ţara-an boga-at, ehe-e, Bea mereu doar punci glasé-é-é…

Te usturau ochii de fumul de tutun,. Muşamaua de pe masă era lipicioasă, iar Romaşov îşi aminti ca-n seara aceea nu se spălase pe mâini. Ieşi din sala şi trecu prin curte spre încăperea denumită „camera musafirilor”, unde se găsea totdeauna un lavoar. Era o cămăruţă goală şi rece cu o singură fereastră. La perete, două paturi despărţite printr-o măsuţă de noapte, ca la spital. Acolo nu se schimbă niciodată rufăria, nu se mătura pe jos şi nici nu se aerisea vreodată, aşa că mirosea greu a închis, a rufe murdare, a fum de tutun vechi şi a unsoare de cizme. Încăperea slujea pentru cazarea ofiţerilor din cantonamentele îndepărtate, chemaţi la statul-major al regimentului. Dar, în timpul seratelor, era obiceiul să fie întinşi pe pat câte doi sau chiar trei ofiţeri beţi. Aşa că i se mai spunea şi „camera mortuară” sau „morgă”. Denumirea aceasta ascundea, fără voie, o groaznică ironie a sorţii – de când venise regimentul în garnizoana aceasta, tocmai în „camera de musafiri”, şi chiar pe cele două paturi, se împuşcaseră câţiva ofiţeri şi o ordonanţa. De altfel, nu era an în care să nu se sinucidă un ofiţer din regiment.

Când Romaşov intra la „morga”, doi oameni şedeau pe întuneric la căpătâiul paturilor lângă fereastra şi nu şi-ar fi dat seama de prezenţa lor, dacă n-ar fi auzit un foşnet slab. Îi recunoscu anevoie, abia după ce se apropie, plecându-se spre ei. Erau căpitanul Klodt, un beţiv şi un hoţ, îndepărtat de la comanda companiei, şi sublocotenentul Zolotuhin, un lungan mai în vârstă, chel, jucător de cărţi, scandalagiu, rău de gură şi mare ajutor, din cei care rămân o viaţa întreaga sublocotenenţi. Pe noptiera dintre ei, lucea uşor o sticlă de rachiu cu două pahare pline, lângă o farfurie goală cu urme de sos.

Amândoi băutorii tăceau, parcă voiau să se ascundă de camaradul care intrase, iar când Romaşov se uită să vadă cine sunt, suriseră cu şiretenie în beznă, cu ochii în podea.

— Dumnezeule, dar ce căutaţi aci? întreba Romaşov speriat.

— Sstt! făcu tainic Zolotuhin, oprindu-l cu degetul ridicat. Stai, nu ne tulbura!

— Încet! şuşoti scurt Klodt.

Deodată din depărtare se auzi uruitul unei căruţe.

Atunci, amândoi îşi ridicară paharele în grabă, le ciocniră şi băură în acelaşi timp.

— Ce înseamnă asta? strigă neliniştit Romaşov.

— Dragul meu… şopti Klodt cu tâlc, asta-i un fel de gustare… Bem în cinstea căruţei care a trecut! Ascultă, tinere!, zise el, întorcându-se către Zolotuhin. Ei, acuma, în cinstea cui mai bem? Vrei să ciocnim pentru razele lunii?

— Pentru lună am mai băut! răspunse foarte serios Zolotuhin, privind secera îngusta a lunii care se vedea tristă, jos pe cer, deasupra oraşului. Aşteaptă… Poate că lătra vreun câine… Taci din gura!

Şopteau astfel, plecându-se unul spre altul, cu totul cuprinşi de grija asta năstruşnică de beţivi. În acelaşi timp, din sala de mese ajungeau sunetele înăbuşite ale cântării bisericeşti, armonioasa şi tristă, ca o rugăciune de înmormântare ce venea de departe.

Romaşov îşi ridică braţele şi se prinse cu mâinile de cap.

— Pentru numele lui Dumnezeu, încetaţi domnilor! E groaznic! zise el abătut.

— Du-te dracului! urla deodată Zolotuhin. Adică, nu?

Mai stai… înainte de a pleca, trebuie să pocneşti un păhărel cu doi oameni de treaba ca noi. Nu, nu… N-ai să ne tragi pe sfoară! Ţine-l tu căpitane, ca eu încui uşa…

Săriră amândoi de pe pat şi, cu un ras plin de viclenie smintită, încercară să-l prindă. Odaia întunecoasa ce mirosea urât. Beţia asta ciudată şi tainică, pe întuneric şi la miezul nopţii, cei doi ţicniţi, toate laolaltă treziră în Romaşov un fior de groază, de moarte şi de nebunie. Scoţând un strigăt ascuţit, îl izbi pe Zolotuhin într-o parte şi ieşi de la „morga”, tremurând tot.

Simţea că ar trebui să se întoarcă acasă, dar un imbold de neînţeles îl împinse iar în sala de mese. Mulţi ofiţeri moţăiau pe scaune sau pe prichiciul ferestrelor. Era o căldură de nesuferit în care lămpile şi luminările ardeau fără să pâlpâie, cu toate ca geamurile erau deschise. Soldaţii de serviciu şi de la bufet, frânţi de oboseală, aţipeau de-a-n picioarele, căscând în fiecare clipă doar pe nări, că nu îndrăzneau să-şi descleşteze fălcile. Totuşi, beţia aceasta generală şi îngrozitoare nu se mai sfârşea.

Vetkin, în picioare pe masă, cânta cu glas subţire şi sentimental de tenor:

Ca valurile repezi, Trec ale vieţii zile…

Mulţi ofiţeri din regiment, fii de preoţi, cântau bine în cor, chiar când erau beţi. Adeseori, o melodie simplă, tristă şi mişcătoare, înnobila cuvintele triviale. Atunci, se întristau o clipă şi simţeau că se înăbuşă sub tavanul jos, în sala cu aer îmbâcsit şi-n viaţa aceasta mărginită, meschina şi fără orizont.

Când mori, o să te-ngroape, Oricum ai fi trăit pe lumea asta… cântă cu foc Vetkin, iar ochii lui blajini şi prostănaci se umpluseră de lacrimi. Era mişcat de propriul său glas pătimaş, subţire şi de armonia generală a corului. Arceakovski îi ţinea isonul cu mare grijă. Ca să-i vibreze vocea, îşi tremura cu două degete mărul lui Adam. Osadci susţinea corul cu glasul lui de bas adânc şi tărăgănat, iar celelalte voci parcă pluteau pe valuri întunecate, în sunetele acestea joase ca de orgă.

După ce isprăviră de cântat, se făcu o clipă de tăcere. În focul beţiei, toţi se cufundară în gândurile lor. Deodată, Osadci lăsa ochii în jos, se uita la masă şi începu să cânte cu glas scăzut: „Cei ce aţi umblat pre calea cea strâmba, toţi care întru viaţa, crucea că jugul aţi purtat…”

— Da’ isprăviţi odată, zise plictisit cineva. V-aţi agăţat de ruga asta de înmormântare şi aţi cântat-o de zece ori până acum.

Totuşi ceilalţi îi şi ţineau isonul şi, în sala murdară şi afumată, cu mucuri de ţigară şi cu scuipat pe jos, răsunară sunetele curate şi limpezi din slujba morţilor, după sfântul Ioan Damascenul, pătrunse de o tristeţe apăsătoare, adâncă şi de pătimaşa părere de rău după viaţa: „Şi voi ce cu credinţă m-aţi urmat pre mine, veniţi de luaţi darurile pe care le-am gătit vouă şi cununile cereşti…”

Arceakovski cunoştea liturghia tot aşa de bine ca un preot şi dădu răspunsul: „Să zicem toţi din tot sufletul nostru, să zicem.

Astfel cântară toată slujba de înmormântare.

Când veni rândul veşnicei pomeniri, Osadci, cu capul plecat, cu gâtul întins şi cu o privire ciudată, plină de înfricoşătoare răutate în ochii lui trişti, cânta cu voce gravă care tremura ca sunetele unui contrabas: „Cu sfinţii odihneşte, Hristoase, sufletul adormitului, robului tău Nichifor…” – aici Osadci îi trase deodată o groaznică şi neruşinată înjurătură – „Şi fă-i lui, Doamne, veşnica pomenire…”

Romaşov sari ars de la locul lui şi bătu cu pumnul în masa ca un turbat:

— Nu îngădui una ca asta! Linişte! strigă el cu glas răsunător şi îndurerat. De ce să ne batem joc? Domnule căpitan, doar nu-ţi arde de ras… Dumneata suferi şi ţi-e groaza! Văd eu! Ştiu bine ce ai pe suflet!

În mijlocul tăcerii generale ce domni o clipă, se ridica un glas nedumerit

— E beat?

Dar tot atunci, ca şi cu câteva ceasuri mai înainte la Sleiferoaia, se stârni mare larmă şi toţi începură să urle şi să ţopăie, îngrămădindu-se într-un fel de ghem pestriţ ce se-nvârtea zgomotos. Sărind jos de pe masă, Vetkin se lovi cu capul de lampa din tavan, care se clătina în zig-zag-uri mari şi line, iar umbrele oamenilor înnebuniţi ba creşteau uriaşe, ba piereau sub podea, încolăcindu-se şi tremurând înfiorător de-a lungul pereţilor albi şi pe tavan.

Tot ce se întâmpla la cerc acum cu oamenii aceştia prea aţiţaţi, scoşi din minţi, nenorociţi şi beţi, se desfăşura repede, într-un chip nesăbuit şi fără putinţă de îndreptare. Parcă un diavol rău şi smintit ar fi pus stăpânire pe ei, cu o furie batjocoritoare, silindu-i să spună vorbe mârşave şi să facă gesturi urâte şi necuviincioase.

În mijlocul acestui iad, Romaşov zări deodată lângă el o faţa cu gura schimonosită şi strâmbă de atâtea răcnete, pe care la început nici n-o recunoscu, de tare ce o slutise furia. Era Nikolaev care, cu spume la gură şi cu un tremur nervos al obrazului sub ochiul stâng, striga la el:

— Dumneata faci de ruşine regimentul! N-ai dreptul să vorbeşti! Dumneata şi de-alde Nazanski! Mucosule!

Romaşov simţi că-l trage cineva încet înapoi. Se întoarse şi-l recunoscu pe Bek-Agamalov, dar nu-l lua în seamă şi uita numaidecât de el.

Se îngălbeni la gândul celor ce aveau să se întâmple şi zise cu glas slab şi răguşit, zâmbind dureros şi jalnic:

— Ce amestec are aici Nazanski? Poate că dumneata ai anumite pricini ascunse să fi nemulţumit de el?

— Am să te pălmuiesc! Ticălosule! Măgarule! răcni Nikolaev cu glas ascuţit de parcă lătra. Mojicule!

Ridică fără veste pumnul asupra lui Romaşov, privindu-l ameninţător, dar nu îndrăzni să lovească. Romaşov simţi că-i vine rău de la stomac şi-l cuprinse un fel de sfârşeală, cât pe ce să leşine. Până atunci, nu băgase de seamă că tine ceva în mâna dreaptă. Deodată, cu o mişcare scurtă şi grăbită, azvârli în faţa lui Nikolaev berea care-i mai rămăsese în pahar.

În aceeaşi clipă, îl fulgeră o durere în ochiul stâng, din care ţâşniră scântei albe, orbitoare… Cu un urlet lung de fiară se arunca asupra lui Nikolaev. Amândoi se prăbuşiră cu zgomot pe jos, cu mâinile şi cu picioarele încleştate, şi se rostogoleau, răsturnând scaunele şi înghiţind colbul murdar şi duhnitor.

Se sfâşiau, se striveau, se strângeau unul pe altul, mugind înăbuşit şi gâfâind.

Mai târziu, Romaşov îşi aminti că degetele lui dăduseră din întâmplare de buzele lui Nikolaev şi că se străduise să-i rupă gura asta lipicioasă, dezgustătoare şi fierbinte… în lupta aceasta nebună, nici nu mai simţea durere când se lovea cu capul şi cu coatele de podea…

De asemenea, nu ştia nici cum s-a isprăvit… Se pomeni în picioare, într-un colţ, unde fusese împins, după ce-l despărţiseră de Nikolaev. Bek-Agamalov îi dădea să bea apă, dar dinţii îi clănţăneau aşa de tare de pahar ca se temea să nu-l spargă şi să înghită vreo bucată de sticlă. Tunica-i era ruptă la subsuoară şi la spate, iar un epolet smuls se bălăbănea într-un fir de aţă. I se tăiase graiul şi vorbea doar încet numai cu buzele:

— Las’ că-i… arăt eu! … îl provoc la duel! …

Bătrânul Leh care, până atunci, moţăise fără grijă la capătul mesei, se trezi acum cu totul şi rosti cu glas poruncitor şi cu neobişnuita asprime:

— Domnilor, ca ofiţer mai vechi, vă ordon să plecaţi îndată acasă! Aţi înţeles, domnilor? îndată! mâine dimineaţă, voi raporta domnului colonel cele petrecute.

Toţi se împrăştiară ruşinaţi, abătuţi, ferindu-se să se uite unul la altul. Fiecare se temea să nu citească în ochii celuilalt propria-i groaza, amărăciunea umilinţei, vinovăţia şi spaima de mic animal, rău şi murdar, a cărui minte întunecata fusese deodată puternic luminată de o licărire de conştiinţă omenească.

Se făcea ziua, cerul era albastru şi limpede, iar aerul, liniştit şi răcoros. Copacii umezi, învăluiţi într-o ceaţă abia simţită, se dezmeticeau tăcuţi din visurile lor întunecoase şi tainice de peste noapte. Întorcându-se acasă, Romaşov privea cerul, copacii, iarba udă şi argintie de rouă, şi se simţea mic, mişel, urât şi grozav de singur în mijlocul acestei curate şi fermecătoare dimineţi care zâmbea, trezindu-se din vis.