XX.

ÎN ACEEAŞI ZI – ERA ÎNTR-O miercuri – Romaşov primi o scurtă notă oficială: „Consiliul de onoare al ofiţerilor din regimentul de infanterie N… invita pe sublocotenentul Romaşov să de prezinte la ora şase în sala cercului militar. Ţinuta de rigoare.

Preşedinte, Locotenent-colonel Migunov.

Fără voie, Romaşov nu-şi putu stăpâni un zâmbet trist; aceasta „ţinuta de rigoare” – tunica cu epoleţi şi centiron la culoare – se poartă numai în împrejurări oficiale, la judecăţi, mustrări publice şi cu prilejul înfăţişărilor neplăcute de tot felul în faţa şefilor.

Pe la şase sosi la cerc şi porunci ordonanţei să-l anunţe la preşedintele consiliului. A fost rugat să mai aştepte.

Se aşeză în sala popotei, lângă fereastra deschisă, lua un ziar şi începu să-l citească maşinal numai cu ochii, fără nici un interes şi fără să înţeleagă nimic. Trei ofiţeri, care se aflau în sală, îi răspunseră rece la salut şi prinseră a şopoti aşa ca el să n-audă. Numai sublocotenentul Mihin, cu ochii umezi, îi strânse mâna tare şi lung, dar nu scoase o vorbă, se înroşi, apoi se îmbracă în grabă cu stângăcie şi plecă. Curând intra şi Nikolaev pe uşa dinspre bufet.

Era palid, pleoapele i se înnegriseră, obrazul stâng îi tremura mereu, iar sub tâmpla avea o vânătaie mare şi umflată.

Romaşov văzu pe dinaintea ochilor, vie şi chinuitoare, încăierarea din ajun. Ghemuit, cu faţa schimonosită şi copleşit de greutatea acestor ruşinoase amintiri, se ascunse după ziar şi închise strâns ochii.

Îl auzi pe Nikolaev cerând un păhărel de coniac la bufet şi luându-şi rămas bun de la cineva. Apoi îl simţi că trece pe lângă el. Uşa se închise.

După câteva clipe, desluşi deodată în spatele lui o şoaptă uşoară dinspre curte:

— Nu întoarce capul! Stai jos liniştit! Ascultă-mă!

Era Nikolaev. Ziarul tremura în mâinile lui Romaşov.

— De fapt, n-am dreptul să vorbesc cu dumneata… Dar dă-le dracului de subtilităţi franţuzeşti! Ce s-a întâmplat nu se mai poate îndrepta… Totuşi, te socot drept un om de onoare… Te rog, m-auzi? Nici o vorbă despre soţia mea şi despre scrisorile anonime… înţelegi?

Ascunzându-se după gazeta de privirile camarazilor, Romaşov încuviinţa uşor din cap. În curte scârţâiau paşi pe nisip.

Abia după cinci minute, se întoarse şi privi în curte… Nikolaev nu se mai zărea.

— Domnule sublocotenent, zise ordonanţa care se ivi deodată înaintea lui. Domnul colonel vă roagă să intraţi.

În sală, de-a lungul peretelui îngust, câteva mese de joc aşezate una lângă alta erau acoperite cu un postav verde. Membrii consiliului luaseră loc în jur cu spatele la ferestre, aşa ca fetele lor păreau întunecate. La mijloc, într-un fotoliu sta preşedintele, locotenent-colonelul Migunov, om gras şi trufaş, cu gât scurt şi adus din spate… La dreapta şi la stânga lui, şedeau locotenent-coloneii Rafalski şi Leh, apoi căpitanii Osadci şi Peterson, iar la margini, căpitanii Duvernois şi Dorosenko, casierul regimentului. Nu era nimic pe masă şi numai Dorosenko, raportorul consiliului, avea în faţa lui un mic teanc de hârtii. Era răcoare şi cam întuneric în sala mare şi goală, deşi afară era o zi caldă şi luminoasă. Mirosea a lemn vechi, a mucegai şi a mobilă cu tapiţeria mâncată de molii.

Preşedintele îşi puse amândouă mâinile mari, albe şi grase pe postavul mesei apoi, privindu-şi palmele pe rând, începu cu glas monoton:

— Sublocotenent Romaşov, consiliul de onoare al ofiţerilor, întrunit din ordinul domnului colonel, e însărcinat să stabilească în ce împrejurări s-a produs conflictul regretabil şi neîngăduit în lumea militară, care a avut loc ieri între dumneata şi locotenentul Nikolaev. Te rog să ne expui cazul cât se poate mai amănunţit.

Romaşov sta înaintea lor, cu mâinile lăsate în jos şi-şi frământa şapca. Se simţea descumpănit, stângaci şi pierdut, ca odinioară la şcoală când cădea la examen. Cu glas întretăiat, cu fraze încâlcite, fără nici o legătură între de şi presărate cu interjecţii fără rost, începu declaraţia. În acelaşi timp, îşi plimbă privirea de la un judecător la altul, încercând să-şi dea seama ce impresie făcea asupra lor. „Migunov e nepăsător, parca-i de piatră, dar e măgulit de neobişnuit său rol de preşedinte şi de marea putere şi răspundere pe care i-o da însărcinarea aceasta. Locotenent-colonelul Brehm are o privire plină de milă, o privire de femeie. A, dragul meu Brehm, îţi mai aduci aminte că mi-ai împrumutat zece ruble? Bătrânul Leh îşi ia rolul în serios. Azi e treaz… Are sub ochi două pungi ca două semne de rană. El nu-i împotriva mea, dar în lunga lui carieră a făcut atâtea isprăvi la cerc, încât acum va fi apărătorul aspru şi neînduplecat al onoarei ofiţereşti. Cât despre Osadci şi Peterson, ăştia-mi sunt adevăraţi duşmani! După lege, sigur c-aş putea să cer înlocuirea lui Osadci, fiindcă toată cearta s-a iscat numai de la prohodul pe care l-a cântat… Eh, parcă nu-i totuna? Peterson zâmbeşte uşor numai cu un colţ al gurii. În zâmbetul lui e ceva răutăcios, josnic şi veninos. Oare ştie ceva de scrisorile anonime? Duvernois are faţa somnoroasă şi ochii ca două bile mari şi tulbur’. Duvernois nu mă înghite! Nici Dorosenko, de altfel… Un sublocotenent care iscăleşte numai de primirea soldei, dar n-o încasează niciodată! Stai prost, scumpul meu Iuri Alexeevici!

— Îngăduiţi-mi o clipă, zise deodată Osadci. Domnule colonel, mă autorizaţi să pun o întrebare?

— Poftim, încuviinţa Migunov, plecându-şi grav capul.

— Sublocotenent Romaşov, începu răspicat Osadci, binevoieşte să ne spui unde ai fost înainte de a veni la cerc în starea în care erai?

Romaşov se înroşi şi simţi cum fruntea i se îmbrobonează dintr-o dată.

— Am fost… am fost… într-un anumit loc… şi adăuga aproape în şoaptă, într-o casă de toleranţă.

— A-ha, ai fost într-o casă de toleranţă? repeta înadins Osadci cu glas tare şi cu o necruţătoare stăruinţă. Desigur c-ai băut ceva şi în stabilimentul acela.

— Da, am băut! răspunse scurt Romaşov.

— Bine! Nu mai am nimic de întrebat, spuse Osadci, întorcându-se către preşedinte.

— Te rog să-ţi urmezi declaraţia, relua Migunov. Aşadar, te-ai oprit la clipa când ai azvârlit berea în obrazul locotenentului Nikolaev… Mai departe?

Romaşov istorisi fără şir, dar sincer şi amănunţit, întâmplarea din ajun. Începea tocmai să mărturisească neîndemânatic şi ruşinat, ce rău îi părea de purtarea lui, când căpitanul Peterson îl opri. Frecându-şi, parcă le-ar fi spălat, mâinile osoase şi galbene cu degete lungi şi cu unghii albastre ca de mort, zise cu o politeţe exagerată, aproape mângâietoare, şi cu glas subţire şi insinuant:

— Da, desigur, toate acestea fac cinste frumoaselor dumitale sentimente… Dar ia spune, sublocotenent Romaşov… până la aceasta nenorocită şi neplăcuta întâmplare, n-ai fost niciodată în casa locotenentului Nikolaev?

Romaşov, cu atenţia încordata şi fără să se uite la Peterson, răspunse scurt şi aspru, întorcându-se spre preşedinte:

— Ba da, am fost! Dar nu înţeleg ce legătură are aceasta cu procesul.

— Aşteaptă o clipă! Te rog să răspundă numai la întrebări, observa Peterson. Vreau să te întreb dacă, în afară de serviciu, nu erau între locotenentul Nikolaev şi dumneata motive particulare de duşmănie, cu caracter, ca să zic aşa, casnic, privat?

Romaşov se îndrepta din mijloc şi se uita cu ura în ochii întunecaţi de ofticos ai lui Peterson.

— Nu mă duceam mai des la Nikolaev decât la ceilalţi cunoscuţi! răspunse el tare şi tăios. Nu era înainte nici un fel de duşmănie între noi… Tot ce s-a petrecut a fost ceva întâmplător şi neaşteptat, fiindcă eram beţi amândoi.

— He! … He! … He! … Am mai auzit despre beţia asta, îl opri iar Peterson, dar vreau să te întreb numai, dacă între dumneavoastră nu mai fusese cumva vreo ceartă? Nu… nu chiar o ceartă, pricepi, ci doar o neînţelegere sau o încordare, din vreo pricină particulară… să zicem o nepotrivire de păreri sau vreo intrigă oarecare. Hei?

— Domnule preşedinte, pot să nu răspund la unele întrebări? zise deodată Romaşov.

— Da, poţi! încuviinţa rece Migunov. Dacă vrei, poţi chiar să nu dai nici o declaraţie, ori s-o dai în scris. E dreptul dumitale.

— În cazul acesta, declar că nu voi răspunde la niciuna din întrebările pe care mi le-a pus domnul căpitan Peterson! adăuga Romaşov. Va fi mai bine şi pentru domnia-sa şi pentru mine.

I se mai cerură câteva amănunte fără însemnătate, după care preşedintele îi spuse că era liber. Totuşi, mai fu chemat de două ori pentru a da lămuriri complimentare: întâia dată, chiar în aceeaşi seară, şi a doua – joi dimineaţă. Cu toată lipsa lui de experienţă, Romaşov înţelegea că consiliul proceda fără pricepere şi cu o neîngăduită nepăsare, făcând o mulţime de greşeli şi dând dovadă de lipsa de tact. Cea mai mare abatere era ca membrii consiliului de onoare nu se sfiau să pălăvrăgească fără rost, deşi articolul 149 din regulament oprea cu asprime divulgarea deliberărilor. Povesteau nevestelor întâmplările din fiecare şedinţa, iar acestea le repetau doamnelor pe care le cunoşteau în oraş care, la rândul lor, le transmiteau croitoreselor, moaşelor şi chiar servitoarelor.

În douăzeci şi patru de ore, Romaşov ajunse tinta bârfelilor şi „eroul zilei”. Când trecea pe stradă, lumea îl privea de la toate ferestrele, de după portiţe, din grădini şi prin crăpăturile gardurilor.

Femeile şi-l arătau de departe cu degetul şi auzea cum în urma lui i se şuşotea grăbit numele. În oraş nu se mai îndoia nimeni ca între el şi Nikolaev va avea loc un duel… Se făcea chiar prinsoare cine va fi biruitorul. Joi dimineaţă, se duse la cerc şi, trecând prin dreptul casei Lâkaceovilor, auzi deodată că-l strigă cineva:

— Iuri Alexeevici, Iuri Alexeevici, ia vino încoace!

Se opri, ridicându-şi capul. Katia Lâkaceova era în picioare după gard, cocoţată pe o bancă din grădină. Purta un capot japonez de dimineaţă, subţire, decoltat în triunghi ce-i dezvăluia gâtul gingaş şi frumos. Era atât de fragedă, de trandafirie şi de aţâţătoare, încât Romaşov se învioră o clipă.

Plecându-se peste gard, ea-i întinse mâna încă umedă şi rece după spălat şi începu să pălăvrăgească, graseind:

— De ce nu mai vii pe la noi? Nu-i fhrumos să-ţi uiţi phrietenii, hrăutăciosule… hrăutăciosule, hrăutăciosule… tss… tss… tsss… ştiu tot… tot… tot… Deodată, făcu ochi mari speriaţi şi zise: Ia asta şi leagă-ţi-o la gât; neapărat, neapărat să ţi-o legi.

Scoase din sân un fel de punguţă de mătase albastră cu şnur în care era smirnă şi i-o puse grăbit în mina. Punguţa mai păstra căldura trupului ei.

— Măcar ajută la ceva? întrebă Romaşov în glumă. Ce-i asta?

— E sfinţită! Nu cumva să-ţi baţi joc, păgânule! Hrăutăciosule!

„Am ajuns la modă acum! Drăguţă fată!” gândi Romaşov, luându-şi rămas bun de la Katia. Totuşi nici de data aceasta nu putu să se stăpânească şi iar ticlui o frază frumoasă la persoana a treia: „Un zâmbet plin de bunătate se ivi pe chipul aspru al vechiului duelist”

În seara aceleiaşi zile, fu chemat din nou în faţa consiliului; dar de data aceasta împreună cu Nikolaev. Amândoi adversarii stăteau în picioare unul lângă altul, înaintea judecătorilor. Nu-şi aruncară nici o privire, fiecare simţea însă starea sufletească a celuilalt, fiind cuprinşi de aceeaşi adâncă tulburare. Amândoi se uitau ţintă la preşedinte, când le citi hotărârea consiliului: „Consiliul de onoare al ofiţerilor din regimentul de infanterie N… compus din – urmau numele şi gradele judecătorilor – întrunit sub preşedenţia locotenent-colonelului Migunov, cercetând cazul privitor la conflictul de la cercul militar dintre locotenentul Nikolaev şi sublocotenentul Romaşov, hotărăşte: Dat fiind gravele ofense reciproce, conflictul nu poate fi lichidat prin împăcare, duelul fiind singurul mijloc de a da satisfacţie onoarei şi demnităţii ofiţereşti jignite. Hotărârea consiliului e aprobată de domnul comandant al regimentului”

Isprăvind de citit, Migunov îşi scoase ochelarii şi-i băgă în toc.

— Nu vă mai rămâne, domnilor, zise el cu glas solemn şi sever, decât să vă alegeţi martorii, câte doi de fiecare, şi să-i trimiteţi diseară la ora nouă, aici, la cerc, unde vor stabili împreună cu noi condiţiile duelului. Totuşi, adăugă el, ridicându-se în picioare şi punându-şi tocul de ochelari în buzunarul de la spate, hotărârea consiliului nu este obligatorie… Fiecare dintre dumneavoastră e liber să se bată în duel, ori… Migunov îşi desfăcu larg braţele şi, după o scurtă pauză, urmă… ori să părăsească serviciul. Şi acum, domnilor, sunteţi liberi… încă două vorbe… dar nu în calitate de preşedinte al consiliului, ci ca un camarad mai vechi. V-aş sfătui, domnilor, să vă abţineţi de a mai merge pe la cerc până la duel. Asta, pentru a înlătura uncie complicaţii… la revedere!

Nikolaev se întoarse scurt şi ieşi din sală cu paşi grăbiţi, în urma lui, plecă încet şi Romaşov. Nu se temea, se simţi însă deodată neobişnuit de singur, parcă s-ar fi rupt de lumea întreagă. Coborând treptele, privi lung şi cu o mirare mută cerul, copacii, vaca dintr-o curte vecină, vrăbiile care se scăldau în colbul din mijlocul drumului, şi gândi: „Iată, totu-i plin de viaţă, totul se frământă, se mişcă, creşte şi se bucură, numai pe mine nu mă mai interesează nimic şi nu-mi mai trebuie nimic. Sunt osândit… Sunt singur pe lume.”

Istovit, porni anevoie să-i caute pe Bek-Agamalov şi pe Yetkin pe care se hotărâse să-i ia drept martori.

Amândoi primiră bucuros: Bek-Agamalov cu o înfăţişare tristă şi stăpânită, iar Vetkin cu o călduroasă strângere de mână, plină de înţelegere.

Romaşov nu voia să se întoarcă acasă, unde era înfiorător de trist. În clipele acestea grele, de deprimare morală, de singurătate şi de silă de viaţă, avea nevoie de un prieten sincer şi apropiat, cu suflet ales şi minte ageră şi înţelegătoare.

Şi, deodată, se gândi la Nazanski.