XVIII.

LA SFÂRŞITUL LUI MAI, SE SPÂNZURĂ un recrut în compania căpitanului Osadci. Printr-o coincidentă neobişnuită, acelaşi fapt se mai petrecuse cu un an înainte, în aceeaşi companie şi la aceeaşi dată.

În ziua când se făcu autopsia, Romaşov era de serviciu pe regiment şi fu nevoit să ia parte. Soldatul nu era încă descompus. Romaşov simţea cum din trupul ciopârtit se răspândeşte un miros de carne crudă, ca al vitelor expuse în uşile măcelăriilor. Văzu intestinele învineţite, vâscoase şi lucioase, ca date cu lac, conţinutul stomacului şi creierul cenusiu-galbui, brăzdat de circumvoluţiuni, care tremura pe masa ca o gelatină răsturnată din formă. Priveliştea această nouă, înspăimântătoare şi scârboasă îi insufla un dispreţuitor dezgust faţa de om.

Din când în când, dar destul de rar, începea la regiment o perioadă de chefuri neînfrânate şi fără margine… Pesemne că faptul se petrecea în clipele ciudate, când oamenii aceştia, adunaţi întâmplător laolaltă, dar osândiţi cu toţii la o plictisitoare trândăvie şi la o cruzime tâmpită, zăreau deodată unul în ochii altuia o licărire din adâncul conştiinţei lor întunecate şi înăbuşite, o licărire tainică de groază, de durere şi de nebunie…

Atunci viaţa lor liniştită şi sătulă de tauri la îngrăşat parcă ieşea deodată din matca obişnuită. Aşa se întâmpla şi după sinuciderea recrutului! Osadci dădu semnalul… Nimerindu-se tocmai câteva zile de sărbătoare în şir, le petrecu pe toate la cerc, jucând cu deznădejde şi bând fără socoteala. Ciudat…

Voinţa uriaşă a omului voinic, puternic şi crud ca o fiară, târî după ea tot regimentul într-o viitoare în care se prăbuşea din ce în ce mai adânc. Şi câtă vreme ţinu orgia aceasta nebunească, Osadci ponegri într-una memoria sinucigaşului cu cele mai mârşave înjurături, cu neruşinare şi cu glas îndrăzneţ şi provocator, parcă înadins ar fi căutat pe cineva care să-l contrazică.

Era ora şase seara. Romaşov şedea acasă pe pervazul ferestrei, cu picioarele strânse sub el şi fluieră încetişor o arie din Faust. În grădină, ciripeau vrăbiile şi cârâiau coţofenele. Nu se întunecase, dar printre copaci rătăceau umbre uşoare şi domoale.

Deodată, auzi lângă uşa de la intrare o voce sonoră ce cânta fals, dar cu însufleţire:

Sar caii, spumegă-n zăbale Şi sforăie-n galop turbat…

Amândouă canaturile se deschiseră cu zgomot asurzitor şi Vetkin se năpusti în odaie. Abia ţinându-şi echilibrul, cânta anevoie:

Femei şi fete triste-n cale Petrec pe cei care-au plecat.

Încă din ajun, era beat, aproape îndobitocit. Nu dormise toată noaptea şi pleoapele-i erau umflate şi roşii. Îşi lăsase şapca pe ceafă. Mustăţile ude păreau mai închise şi-i atârnau ca doi ţurţuri groşi sau ca mustăţile unei foci.

— R-romuald! Anahoret din Siria! Vin… să te pup!

zbiera el de răsuna odaia. Da’ de ce-mi mucegăieşti aici? Haidem, frate… Acolo-i veselie, muzica, jocuri. Haidem!

Şi-l sărută lung şi apăsat pe gura, udându-i faţa cu mustăţile.

— Ei, ajunge, ajunge, Pavel Pavlovici, se împotrivi slab Romaşov. Ce-nseamnă înflăcărarea asta prostească?

— Prietene, da mâna-ncoa! Fetiţa de pension… ce eşti!

Iubesc în tine suferinţele trecute şi… îndepărtata mea tinereţe. Osadci ne-a cântat adineauri o… „veşnica pomenirea de s-au cutremurat geamurile. Romasevici, te iubesc, frate! Vino să te pup ruseşte, drept pe gură!

Faţa buhăită cu privirea sticloasă a lui Vetkin, gura care-i mirosea urât şi atingerea buzelor şi a mustăţilor umede îl scârbeau. Dar în asemenea împrejurări, Romaşov era totdeauna slab, iar acum se mulţumi doar să zâmbească în silă.

— Ia stai! De ce-am venit la tine? strigă Vetkin, sughiţând şi clătinându-se pe picioare. Era ceva f-foarte însemnat…

A-ha! Iată de ce! Află că l-am curăţat cu totul pe Bobetinski… Mă-nţelegi? … Până la fund, până la cel din urmă ban.

La sfârşit… m-a rugat să jucăm pe datorie! Dar eu i-am răspuns: „Nu, puişorule, nu… Pentru asta mai… attendez, găseşte altceva… Atunci şi-a jucat revolverul… Uită-te la el, Romasenko! Vetkin îşi întoarse pe dos buzunarul pantalonilor şi scoase un mic revolver elegant într-un toc de antilopă. E un Mervin! L-am întrebat: „Pe cât îl joci?” „Pe douăzeci şi cinci de ruble”, zice. „Nu, pe zece”, răspund eu. „Cincisprezece, zice el. „Ei hai, fie… lua-te-ar dracu’!” A mizat o rublă pe damă şi restul pe un număr… Buf, buf, buf, buf,! Chiar de la a cincea lovitură, i-am luat dama! Să-ţi fie de bine, puişorule! Ba, mi-a mai rămas ceva dator. Minunat revolver… are şi cartuşe…

Ia-ţi-l Romasevici… Ţi-l dau ca semn al duioasei prietenii pe care ţi-o port şi ca amintire… să te gândeşti totdeauna cu dragoste şi cu sufletul senin la vitejia locotenentului Vetkin!

Ia-l! E un poem!

— Lasă, Pavel Pavlovici! Păstrează-l!

— Ce, crezi cumva că nu-i bun revolverul? Poţi ucide cu el şi un elefant… Stai, că-l încerc chiar acuma… Unde ţi-e sclavul? mă duc să-i cer o scândură… Hei, sclavule! … Scutierule!

Ieşi împleticindu-se în antretul unde şedea de obicei Gainan şi, după ce zăbovi câteva clipe acolo, se întoarse ţinând de cap, sub braţul drept, bustul lui Puşkin.

— Lasă, Pavel Pavlovici, că nu face… îl opri sfios Romaşov.

— Eh, fleacuri! Ăsta-i un „ţivil” oarecare… Stai! îl aşezăm îndată pe scăunaş… să nu mişti, ticălosule! zise Vetkin, ameninţând bustul cu degetul. M-auzi? Las’ că-ţi arăt eu ţie!

Se îndepărtă un pic, apoi se rezemă de pervazul ferestrei lingă Romaşov şi puse degetul pe trăgaci. Dar umblă aşa de stângaci cu revolverul şi cu mişcări de beţiv atât de nesigure, încât Romaşov se încrunta speriat, temându-se de o nenorocire.

Depărtarea până la bust nu era mai mare de opt paşi. Vetkin ochi îndelung, învârtind revolverul în cercuri largi. În sfârşit, trase şi o gaură mare, neagră şi neregulată se ivi pe obrazul drept al bustului. Lui Romaşov îi vâjâiau urechile de împuşcătură.

— Ai văzut, nenişorule? strigă Vetkin. Ei, acuma, ia-ţi-l şi… păstrează-l ca amintire a dragostei mele! Şi pune-ţi tunica s-o pornim la cerc… să bem pentru gloria armatei ruse!

— Pavel Pavlovici, zău, nu face… zău, nu pot… Mai bine rămân acasă! îl ruga fierbinte şi sfios Romaşov.

Dar nu putu să se împotrivească. Nu găsea nici cuvinte de ajuns de hotărâte, nici tonul destul de energic. Imputându-şi în minte lipsa de voinţă, îl urmă fără chef pe Vetkin care, cu paşi nesiguri, mergea în zig-zag printre straturile de zarzavat, călcând în picioare castraveţii şi varza.

A fost o seară de pomină, înflăcărată, o seară cu adevărat nebună. Întâi baura la cerc, apoi plecară cu trăsura să-i tragă vin fiert la gară şi pe urmă se întoarseră iar la cerc.

La început, Romaşov se ruşina, necăjindu-se de slăbiciunea lui de caracter şi-l cuprindea simţământul chinuitor de stinghereală şi dezgust pe care-l încearcă orice om cuminte în mijlocul beţivilor. Râsetele i se păreau nefireşti, glumele proaste şi muzica falsă. Dar vinul roşu şi fierbinte pe care-l bău la gară îl ameţi deodată şi-l umplu de o veselie zgomotoasă şi înfrigurata. Pe dinaintea ochilor parcă i se lăsa o perdea cenuşie, ţesută din milioane de firicele de nisip ce tremurau, şi totul i se păru plăcut, voios şi uşor de înţeles.

Ceasurile treceau ca clipele. Văzând ca-n sala se aprind lămpile, Romaşov îşi dădu oarecum seama că trecuse multă vreme şi venise noaptea.

— Domnilor, hai să mergem la dame! propuse cineva. Mergem toţi la Sleiferoaia!

— Da, da… la Sleiferoaia… la Sleiferoaia! Ura!

Toată lumea începu să se frământe, să tragă zgomotos scaunele şi să râdă tare. În seara aceea, toate mergeau parcă de la sine. Birjele cu doi cai se şi înşirau la poarta cercului, fără ca nimeni să ştie de unde se iviseră. De la o vreme, conştiinţa lui Romaşov se cufunda uneori într-un val de toropeală întunecata din care se trezea cu o deosebită limpezime şi ascuţime de gândire. Deodată, se pomeni în trăsura lingă Vetkin.

Pe scăunaşul din faţa luase loc un al treilea, Romaşov însa nu izbutea să-i desluşească chipul pe întuneric, deşi se pleca spre el, clătinându-se neputincios. Faţa aceea negricioasa ba se strângea ca un pumn, ba se lungea, pocindu-se; dar de fiecare dată i se părea foarte cunoscută. Pe neaşteptate, Romaşov izbucni într-un râs fără rost de care singur se miră ca şi cum ar fi auzit pe altul răzind lângă el.

— Minţi, Vetkin! Ştiu unde mergem! zise el cu şiretenie de beţiv. Tu, băiatule, mă duci la dame… Ştiu, iubitule!

Alta trăsura le-o luă înainte, huruind asurzitor pe caldarâm.

La lumina felinarelor, Romaşov zări ca într-o străfulgerare caii negri în galop dezordonat, vizitiul care-şi învârtea sălbatic biciul deasupra capului şi patru ofiţeri, hurducaţi pe pernele trăsurii, răcnind şi fluierând care mai de care.

Romaşov îşi veni o clipă în fire, cu o luciditate neobişnuită.

Da, iată-l că merge într-un local unde câteva femei îşi dau oricui trupul, mângâierile şi marea taină a dragostei lor.

Pentru bani? Pentru o clipă? A, ce-are a face! … „Femeile! Femeile!” strigă în adâncul fiinţei lui un glas sălbatic şi înfiorat de nerăbdare. Ca o chemare îndepărtata, abia simţită, amintirea Surocikai parcă se contopea cu glasul acesta. Apropierea n-avea însa nimic josnic sau jignitor, ci dimpotrivă ceva plăcut, dorit şi tulburător, care-i mângâia încetişor şi blând inima.

Îndată va ajunge la fiinţele acelea încă necunoscute, ciudate, tainice şi ispititoare – la femei! Visul scump va fi deodată aievea, le va privi, le va lua în braţe, va asculta cântecul şi râsul lor gingaş, va avea o neînţeleasă, dar dulce mângâiere pentru setea pătimaşa care-l atrăgea spre singura femeie din lume, spre ea, spre Surocika! N-avea însa nici o ţintă bine lămurită… Respins de o femeie, se simţea atras cu o putere de neînvins spre iubirea simplă, deschisă, fără ascunzişuri, după cum în nopţile reci sunt atrase de lumina farului pasările călătoare, obosite şi îngheţate. Nimic mai mult…

Caii cotiră la dreapta. Zgomotul roţilor şi scârţâitul osiilor încetară deodată. Trăsura se zguduia puternic pe arcurile moi, coborând un povârniş repede. Romaşov deschise ochii. Într-o vale adâncă, la picioarele lui, sclipeau în neorânduială sumedenie de luminiţe, când pierind după copacii şi după casele nevăzute, când ivindu-se din nou. Ai fi zis o mare mulţime împrăştiată, o fantastică procesiune cu torţe. O clipă veni o adiere caldă, ce mirosea a pelin, apoi o creangă mare, întunecata le atinse capetele şi călătorii se simţiră învăluiţi în aerul rece şi umed, ca de pivniţă veche.

— Unde mergem? mai întreba o dată Romaşov.

— La Zavalie! strigă ofiţerul de pe scăunaş, iar Romaşov îşi zise mirat: „A! Dar ăsta-i locotenentul Epifanov…

Mergem la Sleiferoaia.”

— Cum? N-ai fost niciodată acolo? făcu Vetkin.

— Duceţi-vă dracului amândoi! strigă Romaşov.

Dar Epifanov îi zise, răzind:

— Asculta, Iuri Alexeevici, vrei să le spunem că vii pentru întâia dată în viaţa? Hai? Te rog, puişorule! Sufleţelule!

Asta le place… Ce te costă?

O ceaţă deasă şi de nepătruns învălui iar conştiinţa lui Romaşov. Deodată, parcă fără nici o întrerupere, se pomeni într-o sală mare, parchetata, cu scaune vieneze de-a lungul pereţilor. Perdelele lungi de stambă roşie cu flori galbene acopereau uşa de la intrare şi alte două uşi ale unor odăiţe întunecoase. Perdele la fel fluturau la ferestrele deschise care dădeau într-o curte de serviciu. Pe pereţi atârnau lămpi aprinse, luminând odaia îmbâcsită de fum şi de un miros iute de bucătărie evreiască. Din când în când, intra pe ferestre o mireasmă de iarbă proaspătă, de salcâm înflorit şi de adieri primăvăratice.

Sosiseră acolo vreo zece ofiţeri. Parcă toţi cântau, strigau şi râdeau în acelaşi timp. Romaşov, cu un zâmbet de naivă fericire pe buze, mergea de la unul la altul, recunoscându-i cu o plăcută uimire, ca şi cum i-ar fi văzut pentru întâia oară în ziua aceea pe Lbov, Bek-Agamalov, Vetkin, Epifanov, Arceakovski, Olizâr şi alţii. Căpitanul Lescenko era şi el de faţa.

Stă la fereastră cu înfăţişarea lui veşnic supusă şi abătută.

Pe masă se iviră, ca prin farmec – cum, de altfel, se petrecea totul în seara aceea – sticle cu bere şi cu vişinata groasă.

Romaşov ciocni eu vecinul său şi, după ce bău şi-l sărută, simţi ca mâinile şi buzele-i erau lipicioase şi dulci.

Cinci, şase femei şedeau în mijlocul ofiţerilor. Una din ele părea o fetiţă de paisprezece ani… îmbrăcată ca un paj, cu coapsele strânse într-un tricou trandafiriu, sta pe genunchii lui Bek-Agamalov, jucându-se cu fireturile epoleţilor săi. Alta, o blondă grasă, cu bluză roşie de mătase şi fusta de culoare închisa, avea faţa mare, frumoasa şi pudrata, cu sprâncene negre, groase şi arcuite. Se apropie de Romaşov:

— Prichindelule, de ce eşti aşa de trist? Vino cu mine în odaie, zise ea cu glas scăzut.

Fără să se stingherească, se aşeza pe masă, picior peste picior. Fusta-i strimta dezvăluia o pulpă rotundă şi puternică.

Romaşov simţi că-i tremura mâinile şi i se tăie răsuflarea, întreba sfios:

— Cum te cheamă?

— Pe mine? Malvina! Nepăsătoare, se întoarse cu spatele la ofiţer, bălăbănindu-şi picioarele şi zise: Serveşte-mă cu o ţigara.

Doi muzicanţi evrei se arătară deodată, unul cu o vioară, celălalt cu o tamburină.

În sunetele false şi sâcâitoare ale unei polci însoţite de bătăi înăbuşite şi tremurătoare din tamburina, Olizar şi Arceakovski începură să joace un cancan. Săreau unul în faţa altuia, când pe un picior, când pe celălalt, pocnind din degete cu braţele întinse, apoi se trăgeau îndărăt, îndepărtându-şi genunchii îndoiţi şi ducându-şi la subsuoara degetele cele mari de la mâini. Cu mişcări grosolane şi neruşinate, dădeau din şolduri, plecându-şi necuviincios trupul înainte şi înapoi. Deodată, Bek-Agamalov sari de pe scaun şi răcni aspru şi furios:

— Afara ţivilii! Îndată afară! Marş!

Doi civili stăteau în uşă. Îi cunoşteau toţi ofiţerii regimentului, că veneau adesea la seratele cercului militar. Erau doi tineri foarte cumsecade, unul funcţionar la administraţia financiară, iar celălalt mic moşier, frate cu portărelul.

Funcţionarul cu faţa palidă zâmbi în silă şi zise cu glas dulceag ce se străduia să pară firesc:

— Îngăduiţi-ne, domnilor… să rămânem în societatea dumneavoastră. Doar mă cunoaşteţi, domnilor… sunt Dubetki… domnilor! N-o să vă supărăm cu nimic, domnilor…

— Oamenii buni se împacă, adăugă fratele portărelului, râzând mânzeşte.

— Afa-a-ra! strigă Bek-Agamalov. Marş! …

— Domnilor, daţi afară „ţivilii”, se rânji Arceakovski.

Se isca mare zarvă. Şi-n încăpere, toată lumea se învârtea, râdea şi tropăia sau oftă. Lămpile aruncau, fumegând, mici limbi de foc spre tavan. Aerul rece de afară năvălea pe ferestre, răcorind fetele. Civilii erau acum în curte, unde strigau cu glasuri speriate, plângăreţe şi pline de furie neputincioasă:

— Las’ că v-o plătim noi! Vom reclama la comandantul regimentului şi-o să ne plângem şi guvernatorului! Cazonilor!

— Huo… huo… huide-o-o! Mama voastră… tipa cu glas subţire Vetkin, scoţând capul pe fereastră.

Lui Romaşov i se părea că toate întâmplările zilei se înlănţuiau fără nici o legătură între de, ca şi cum în faţa lui s-ar fi desfăşurat o bandă pestriţă cu poze tâmpite şi îngrozitoare ca într-un vis urât. Vioara începu iar să scârţâie monoton, iar tamburina tremura înăbuşit. Un ofiţer, fără tunica, în cămaşa albă, juca pe vine în mijlocul încăperii, căzând în fiece clipă pe spate şi sprijinindu-se cu mâinile de podea. O femeiuşcă frumoasă şi slăbuţă, pe care Romaşov n-o băgase de seamă până atunci, cu părul negru despletit şi cu umerii slabi dezveliţi, îl cuprinse de gât cu braţele-i goale pe tristul Lescenko şi, silindu-se să acopere muzica şi larmă, îi urlă în ureche:

Când oftica te chinuieşte, Ca varul faţa şi se-albeşte, Iar doctorul sta şi păzeşte…

Bobetinski îşi arunca berea din pahar pe deasupra unui paravan într-una din odăiţele întunecoase, şi un glas gros, nemulţumit şi somnoros mormăia:

— Dar… domnilor… încetaţi odată! Cine face asta? E-o adevărata porcărie!

— Ia spune, eşti de mult aci? întreba Romaşov pe femeia cu bluză roşie, iar pe furiş, ca din întâmplare, îi puse mâna pe pulpa tare şi caldă.

Ea-i răspunse nu ştiu ce, dar el n-auzi nimic. Atenţia-i fu atrasă de o scenă neobişnuită.

Stegarul Lbov fugărea prin sala pe unul din muzicanţi, lovindu-l cu tamburina în cap. Evreul scotea gemete nearticulate şi, uitându-se înapoi cu spaimă, fugea dintr-un colţ într-altul, ridicându-şi drept pavăză faldurile lungi ale redingotei. Toată lumea râdea… Arceakovski se prăbuşi pe jos şi se tăvălea de râs. Apoi se auziră ţipetele ascuţite ale celuilalt muzicant. Cineva îi smulsese vioară din mină, trântind-o cu putere de podele. Se făcu ţăndări cu un zgomot melodios care se amesteca ciudat cu strigatul deznădăjduit al evreului. Pentru Romaşov urmară câteva clipe de uitare desăvârşită. Deodată se trezi ca-n faţa unei vedenii de groază: toţi cei de faţa răcneau, alergau şi dădeau din mâini. În jurul lui Bek-Agamalov se îngrămădise lume care o lua îndată la goană, împrăştiindu-se prin toată sala.

— Ieşiţi afară! Nu vreau să văd pe nimeni! răcnea ca un turbat Bek-Agamalov.

Scrâşnea din dinţi, ameninţa cu pumnii ridicaţi şi tropăia din picioare. Era stacojiu la faţa şi pe frunte i se umflaseră doua vine, groase ca nişte şireturi, care se uneau spre rădăcina nasului. Îşi lăsa ameninţător capul în jos, iar ochii şi mai rotunzi, ieşiţi din orbite, străluceau îngrozitor.

Parcă-i pierise graiul şi acum urlă ca o fiară înfuriata, cu glas sălbatic şi răsunător.

— A-a-a-a!

Deodată, întorcându-se pe neaşteptate spre stânga, îşi scoase fulgerător sabia din teacă şi, cu un şuierat ascuţit, ea scăpără deasupra capului său. Toţi cei din sală se repeziră spre uşi şi ferestre. Femeile ţipau isteric şi bărbaţii se împingeau unii pe alţii. Romaşov se simţi tarat iute spre uşă, iar cineva fugind pe lângă el, îi zgârie obrazul până la sânge cu un nasture sau cu colţul epoleţilor. În aceeaşi clipă, se auziră din curte glasurile grăbite şi speriate ce se acopereau unele pe altele. Romaşov rămase singur lângă uşă. Inima-i bătea puternic şi repede… Era stăpânit nu numai de fiorul ăsta de groază, ci şi de o presimţire plăcută, de o veselie sălbatică.

— Vă tai! strigă Bek-Agamalov, scrâşnind din dinţi.

Vederea spaimei generale îl îmbăta cu totul. Cu o putere de nebun, numai din câteva lovituri, făcu ţăndări o masă, apoi lovi furios cu sabia în oglindă. Cioburile se împrăştiară în toate colţurile, ca o ploaie strălucitoare de culorile curcubeului. Dintr-o singură lovitură, sfărâma apoi toate sticlele şi paharele ce se găseau pe altă masă.

Deodată, se ridica un glas obraznic:

— Tâmpitule! Mojicule!

Ţipă femeia cu părul despletit şi cu braţele goale care, cu câteva clipe mai înainte, îl îmbrăţişase pe Lescenko. Sta într-un colţ lângă soba, cu mâinile în şolduri, plecându-se înainte şi răcnind într-una cu glas de precupeaţă înşelata la socoteală.

— Tâmpitule! Mojicule! Golanule! Nu se sperie nimeni de tine! tâmpitule! tâmpitule! tâmpitule!

Bek-Agamalov îşi încrunta sprâncenele şi, pierzându-şi cumpătul, lăsa o clipă sabia în jos… Romaşov văzu cum se îngălbeneşte şi i se aprinde în ochi o licărire gălbuie, rău prevestitoare. În acelaşi timp, se pleca tot mai mult pe vine, ghemuindu-se cu capul între umeri, ca o fiară gata să se repeadă.

— Taci! răcni el răguşit.

— Tâmpitule! Boule! Armean afurisit! N-am să tac!

Tâmpitule! Tâmpitule! ţipă femeia, tremurând din tot trupul.

Romaşov simţea că se îngălbeneşte şi el tot mai tare, cu fiecare clipă. Avea în cap senzaţia lui cunoscută de gol, de uşurare şi parcă de eliberare. Un ciudat amestec de frica şi de veselie îi înalta sufletul ca într-o slabă ameţeala. Vedea ca Bek-Agamalov nu-şi ia ochii de la femeie şi ridica încet sabia deasupra capului. Deodată, Romaşov se simţi cuprins de un val fierbinte de voioşie nebunească, de groază, de frig, de îndrăzneală şi de ras. Aruncându-se înainte, auzi cum BekAgamalov horcăie furios:

— N-ai să taci odată? Pentru cea din urmă oară, îţi…

Romaşov îl apucă de mâna cu o putere pe care nici el nu şi-o bănuia. Câteva clipe, cei doi ofiţeri se priviră drept în ochi, fără să clipească, la câţiva centimetri unul de altul. Romaşov auzea răsuflarea grăbită a lui Bek-Agamalov ca fornăitul unui cal, vedea albul ochilor lui înspăimântători cu pupilele scânteietoare şi fălcile-i albe care clănţăneau, scrâşnind, dar îşi dădea seama că flacăra de nebunie se stingea cu încetul pe chipul lui schimonosit. Cuprins de groaza şi de bucurie totodată, sta astfel între viaţa şi moarte, ştiind totuşi ca el va birui în jocul acesta. Desigur, toţi cei care urmăreau de afară întâmplarea înţeleseseră toată primejdia. În curte, dincolo de ferestre, se făcu o tăcere atât de mare, încât deodată, la doi paşi în umbră, o privighetoare umplu văzduhul cu trilurile ei sonore.

— Dă-mi drumul! rosti anevoie Bek-Agamalov cu glas răguşit.

— Bek, n-ai să loveşti o femeie! zise liniştit Romaşov.

Ţi-ar părea rău toată viaţa! N-ai să loveşti, Bek!

Cele din urmă scântei de furie se stinseră în ochii lui Bek-Agamalov. Romaşov clipi repede, lăsa pleoapele în jos şi răsufla lung, ca după un leşin. Inima începu să-i bată repede şi neregulat ca de spaimă, şi capu-i era iar greu şi fierbinte.

— Dă-mi drumul! strigă din nou Bek-Agamalov smucindu-şi tare mina.

De data asta, Romaşov simţea că nu mai avea putere să i se împotrivească, nu se mai temea însa de el şi-i spuse cu glas duios şi blând, atingându-i uşor umărul:

— Iartă-mă… dar, mai târziu, tu singur o să-mi mulţumeşti!

Bek-Agamalov îşi baga zgomotos şi brusc sabia în teacă.

— Bine! Dă-o dracului! strigă el tot mânios, acum însa cu oarecare prefăcătorie şi sfială. O să ne răfuim între noi… N-aveai dreptul să…

Toţi cei care priviseră de afară întâmplarea pricepură că primejdia trecuse. Prinzând curaj, năvăliră grămada înăuntru cu hohote de ras silite şi începură să-l domolească pe BekAgamalov cu o familiaritate prietenească. Totuşi el se potolise şi stă istovit; chipul lui care se întunecase deodată avea o înfăţişare obosită şi dispreţuitoare.

Veni în goană şi Sleiferoaia, o femeie grasă cu rochia slinoasă pe piept, cu ochi aspri, fără gene şi cu pungi vinete.

Alerga de la unul la altul, trăgându-l pe fiecare ofiţer de mâneca sau de nasturii tunicii şi strigă cu glas tânguitor:

— Dar bine, domnilor, cine o să-mi plătească mie toate acestea: oglinda, masa, băuturile şi fetele?

Un necunoscut rămase să discute cu ea. Ceilalţi ofiţeri plecară toţi împreuna. Aerul curat şi proaspăt al nopţii de mai pătrundea blând şi plăcut în pieptul lui Romaşov şi un fior uşor şi voios îi umplea toată fiinţa. I se păru ca toate urmele beţiei piereau deodată din creierul lui că şterse cu un burete ud.

Bek-Agamalov se apropie şi-l luă de braţ.

— Romaşov, propuse el, suie-te aci, cu mine! Vrei?

Şedeau unul lângă altul şi Romaşov, plecat pe dreapta, se uita cum caii scoteau trăsura pe muchia dealului, săltându-şi crupele largi într-un galop neregulat. Atunci, Bek-Agamalov îi dibui pe întuneric mina şi i-o strânse puternic şi lung. Apoi nu mai schimbară o vorbă…