XVI.

DE LA TABĂRĂ LA ORAŞ, NU DUCEA decât un singur drum, ce se întretăia cu linia ferată într-o vale adâncă între două povârnişuri înalte. Romaşov coborî repede pe cărarea îngusta şi aproape dreaptă, apoi începu să suie anevoie pe cealaltă parte. Încă de la jumătatea urcuşului, zări sus un ofiţer în bluză de vară şi cu mantaua pe umeri. Se opri câteva clipe şi, încordându-şi privirea, îl recunoscu pe Nicolaev. „Iată lucrul cel mai neplăcut!” îşi zise el. Inima i se strânse dureros ca de o presimţire rea, dar îşi urma resemnat calea.

Cei doi ofiţeri nu se văzuseră de aproape cinci zile. Totuşi, fără să ştie nici ei de ce, nu. Se salutară şi Romaşov găsi că-i foarte firesc, parcă aşa trebuia să fie în ziua aceea neobişnuită şi grea. Niciunul din ei nu duse măcar mina la şapcă.

— Te-am aşteptat înadins aici, Iuri Alexeici, zise Nikolaev, uitându-se în depărtare spre tabără, peste umărul lui Romaşov.

— Îţi stau la dispoziţie, Vladimir Efimaci! răspunse sublocotenentul cu o linişte prefăcută, dar cu glas tremurător. Se pleca şi culese un fir de iarba uscat şi cafeniu din toamnă trecută şi, cu gândul aiurea, începu să-l molfăie, aţintindu-şi ochii asupra nasturilor de la mantaua lui Nikolaev, în care i se răsfrângea silueta; şolduri din cale-afară de umflate, un cap îngust şi picioare foarte scurte.

— Nu te ţin mult! N-am să-ţi spun decât două vorbe, începu Nikolaev neobişnuit de domol, cu politeţea exagerată a omului iute la mânie, dar hotărât să se stăpânească, deşi e furios.

Cum însa le venea tot mai greu să vorbească, fără a se privi, Romaşov propuse:

— N-ai vrea să ne urmăm calea?

Cărăruia întortocheata, bătătorită de trecători, străbătea un câmp cu sfecla. În depărtare se zăreau căsuţele albe ale oraşului şi acoperişurile lor de tiglă roşie. Cei doi ofiţeri mergeau alături, dar ţinându-se departe unul de altul şi călcând pe stratul gros de verdeaţa care foşnea sub picioarele lor.

Câtva timp, tăcură amândoi. În sfârşit, Nikolaev răsufla anevoie, adânc şi zgomotos, apoi vorbi cel dintâi:

— Înainte de toate, trebuie să-ţi pun o întrebare… Crezi că te porţi cu tot respectul cuvenit faţa de soţia mea… Alexandra Petrovna?

— Nu înţeleg, Vladimir Efimovici… făcu Romaşov. La rândul meu, trebuie să te întreb…

— Dă-mi voie! se înfierbântă deodată Nikolaev. Să ne punem întrebările pe rând… întâi eu şi pe urma dumneata! Altfel, n-o să ne putem înţelege… să vorbim fără înconjur şi sincer. Răspunde-mi întâi, dacă te interesează câtuşi de puţin ceea ce se spune pe socoteala ei? într-un cuvânt… drace! … Reputaţia ei! Nu, nu, aşteaptă… nu mă întrerupe… N-ai să tăgăduieşti, sper, ca ea şi cu mine am fost totdeauna foarte drăguţi cu dumneata şi c-ai fost primit în casa noastră ca un bun prieten, aproape ca o rudă…

Romaşov se împiedica greoi în pământul moale şi mormăi, ruşinat:

— Crede-mă c-o să-ţi fiu totdeauna recunoscător, ca şi Alexandrei Petrovna…

— Eh, dar nu-i vorba de asta! Nu de asta… Nu-ţi cer recunoştinţa, se înfurie Nikolaev. Vreau numai să te înştiinţez ca pe socoteala nevestei mele, se răspândesc bârfeli murdare şi mincinoase, care… cum să spun… în care… Nikolaev se înăbuşea, ştergându-şi faţa cu batista. Într-un cuvânt… în care eşti amestecat şi dumneata! Soţia mea şi cu mine primim aproape în fiecare zi scrisori anonime mârşave. N-am să ţi le arăt… sunt prea scârboase… Dar în scrisorile acestea se spune… Nikolaev se opri o clipă, nehotărât. Ei bine, da, la dracu… Se spune că eşti amantul Alexandrei Petrovna şi ca… Eh, ce lucru josnic! … în sfârşit… că vă întâlniţi zilnic în taină şi ca tot regimentul ştie. Ce ticăloşii!

Scrâşni din dinţi cu ură şi scuipă.

— Ştiu cine a scris scrisorile! zise încet Romaşov, întorcând capul.

— Ştii?

Nikolaev se opri şi-l apucă brutal de mânecă. Se vedea ca o neaşteptată mânie îi alungase deodată prefăcuta stăpânire de sine. Ochii lui de taur se măriră, faţa i se învineţi şi o spumă albă se ivi la colţurile buzelor care-i tremurau. Plecându-se înainte cu tot trupul şi aproape atingând cu faţa capul lui Romaşov, izbucni:

— Atunci, cum îndrăzneşti să taci, dacă ştii? în situaţia dumitale, datoria oricărui om cu câtuşi de puţin simt al onoarei este să închidă gura acelui mişel. M-auzi? … Don Juan de garnizoană! Dacă eşti un om cinstit şi nu un…

Romaşov se îngălbeni şi se uita cu ura în ochii lui Nikolaev. Mâinile şi picioarele i se îngreuiară deodată ca plumbul, capul i se goli, iar inima parcă i se prăbuşi în adânc, bătând puternic şi dureros de-i tremura tot trupul.

— Te rog să nu strigi la mine, zise Romaşov cu glas înăbuşit, tărăgănind cuvintele. Vorbeşte mai cuviincios! Nu-ţi îngădui să răceşti!

— Nici nu rănesc, răspunse Nikolaev tot grosolan, dar cu glas potolit. Încerc numai să te conving atunci când am dreptul să-ţi pretind! Legăturile noastre din trecut îmi dau dreptul ăsta. Dacă ţii câtuşi de puţin la numele bun şi nepătat al Alexandrei Petrovna, trebuie să pui capăt acestui scandal.

— Bine, voi face tot ce-mi stă în putinţă! încheie scurt Romaşov.

Şi, întorcându-i spatele, o luă înainte prin mijlocul cărării.

Nikolaev îl ajunse îndată din urmă.

— Încă ceva, numai… te rog să nu te superi! zise Nikolaev cu glas mai moale şi cam stingherit. Dacă tot am început să vorbim, măcar să ne spunem tot ce avem de spus. Nu-i aşa?

— Da… şi? întreba Romaşov.

— Ai văzut cita simpatie ţi-am arătat, Alexandru Petrovna şi cu mine! Dacă astăzi sunt nevoit să… A, doar ştii singur ca-n păcătosul ăsta de orăşel nu-i nimic mai îngrozitor decât bârfeala!

— Bine! răspunse cu tristeţe Romaşov. N-am să mai vin pe la dumneavoastră. Parcă asta voiai să-mi ceri, nu-i aşa?

Foarte bine! De altfel, eu singur mă hotărâsem să-mi încetez vizitele. Acum câteva zile, am intrat numai cinci minute, să înapoiez Alexandrei Petrovna cărţile pe care mi le împrumutase şi îndrăznesc să te asigur că era ultima mea vizită.

— Da… aşa… rosti nedesluşit Nikolaev şi apoi tăcu încurcat.

Cei doi ofiţeri ajunseră la şosea. Până la oraş mai erau vreo trei sute de metri şi cum nu mai aveau să-şi spună nimic, mergeau alături tăcuţi şi fără să se privească. Niciunul nu se hotărî să se oprească sau să se întoarcă îndărăt. Cu fiecare clipă, se simţeau mai stingheriţi.

În sfârşit, în dreptul celor dintâi case, le ieşi înainte o birjă şi-o opri Nikolaev.

— Da… aşa… se întoarse către Romaşov, repetând aceleaşi cuvinte fără rost. Atunci, la revedere, Iuri Alexeevici.

Nu-şi strânseră mâinile, ci doar le ridicară la cozoroc. Iar când Romaşov văzu ceafa albă şi puternică a lui Nikolaev îndepărtându-se într-un nor de colb, se simţi deodată părăsit şi singur de parcă în clipa aceea i s-ar fi smuls lucrul cel mai însemnat şi mai de preţ din viaţa lui.

Se îndrepta încet spre casă. Gainan îl aştepta în curte şi, încă de departe, îşi dezvălui toţi dinţii într-un zâmbet prietenos şi vesel. Îi scoase mantaua, surâzând mereu de plăcere şi ţopăind pe loc, după obiceiul lui.

— Stat la masă? întreba el cu o familiaritate grijulie.

Eşti flămând! îndată eu fuge la cercu’ şi aduce mâncarea.

— Du-te dracului! urla Romaşov. Pleacă şi să nu mai intri cumva în odaie! Dacă întreabă cineva de mine, să spui că nu-s acasă… Fie chiar şi împăratul!

Se întinse pe pat, înfundându-şi capul în pernă şi muşcând-o cu dinţii. Ochii îi ardeau, ceva usturător îi sfăşia gâtlejul şi-i venea să plângă. Dorea cu lăcomie lacrimile fierbinţi şi mângâietoare, suspinele lungi şi amare care-ţi uşurează sufletul. Şi atunci, îşi perinda în minte toate întâmplările din ziua aceea, oprindu-se înadins asupra faptelor ruşinoase şi umilitoare; se vedea limpede – parc-ar fi fost vorba de altcineva – jignit, îndurerat, slab, părăsit şi se înduioşa de propria lui soarta.

Dar lacrimile tot nu-i dădeau.

Pe urmă, se întâmpla ceva ciudat… Când se trezi, i se păru că nu dormise deloc, nici măcar nu aţipise, ci doar şezuse o clipă întins cu ochii închişi, fără să gândească. De altfel, simţea aceeaşi sfâşiere în inima. Acum era întuneric în odaie.

Rămăsese mai bine de cinci ceasuri în starea această neobişnuită de toropeală a minţii.

I se făcuse foame. Se sculă, se încinse cu sabia, îşi aruncă mantaua pe umeri şi porni spre popota. Cercul era numai la vreo două sute de paşi, dar Romaşov n-o lua de-a dreptul pe stradă, ci trecu pe din dos prin locuri virane şi grădină de zarzavat, sărind gardurile.

Sala de mese, camera de biliard şi bucătăria erau puternic luminate, în timp ce curtea murdară şi ticsită de lucruri părea neagră, ca înecata în cerneală. Toate ferestrele erau larg deschise. Se auzeau frânturi de discuţii, râsete, cântece şi pocnetul sec al bilelor de biliard.

Romaşov se şi urcase pe scară din dos, când se opri deodată, desluşind printre glasurile palavragiilor de la popotă şi glasul mânios şi batjocoritor al căpitanului Sliva. Fereastră era la doi paşi, dar privind cu băgare de seamă, zări spatele încovoiat al căpitanului său.

— Toa-toata compania mer-mergea ca un sin-singur om!

Un doi… un… doi… spunea Sliva, ridicând şi coborând cu tact mâna întinsa, şi s-a găsit tocmai el, parcă înadins, ca să se facă de râs, hop… hop… ca un ţap. Apoi, cu o mişcare dezordonată întinse de mai multe ori degetul arătător în sus. I-am spus în fa-faţa, pe şleau: „Ddu-te, s-sti-stimabile, în alta com-companie. Ba chiar mai bine ai face s-să părăseşti cu desăvârşire r-regimentul. La dracu! Ce fel de ofiţeri mai eşti şi dumneata? Doar aşa, numai cu numele…”

Romaşov închise ochii şi se strânse tot. I se părea ca de-ar face acum o mişcare, toţi cei din sala s-ar întoarce şi-ar veni la fereastră. Rămase neclintit un minut, doua… Apoi, ţinându-şi răsuflarea, încovoiat şi cu capul între umeri, se strecura în vârful picioarelor de-a lungul peretelui şi, grăbind pasul, ajunse la poartă. De aici trecu în goana strada luminată de lună şi se ascunse în umbra deasă a gardului din faţa.

În seara aceea, Romaşov rătăci în neştire prin oraş, mergând numai pe partea umbrită, fără să-şi dea seama pe ce străzi trecea. O dată, se opri chiar în faţa casei Nikolaevilor care părea orbitor de albă în lumina lunii, iar acoperişul de tablă verde lucea ciudat şi rece, ca lăcuit. Strada era tăcută şi pustie, parcă necunoscută. Umbrele drepte şi bine conturate ale caselor şi ale gardurilor tăiau strada în două. O jumătate era cu desăvârşire neagră, iar cealaltă, albă şi pietrişu-i rotund şi neted lucea ca uns. Prin perdelele groase şi roşii, străbătea lumina lămpii ca o pată mare şi caldă.

— Iubita mea, nu simţi tu oare ce trist sunt, cât sufăr şi ce dragă-mi eşti? şopti Romaşov cu glas îndurerat, apăsându-şi pieptul cu amândouă mâinile.

Deodată, îi trecu prin minte c-ar putea s-o facă pe Surocika să-l audă şi să-l înţeleagă de departe, prin pereţii odăii.

Încleştându-şi cu atâta putere pumnii de i se înfigeau unghiile în carne şi-l dureau, strângându-şi fălcile ca-n spasme, în timp ce un fior îi furnica tot trupul, începu să murmure în gând, încordându-şi pătimaş toată voinţa: „Priveşte pe fereastra… Apropie-te de perdele… Scoală de pe canapea şi apropie-te de perdele… Vino, vino, vino! M-auzi? îţi poruncesc să te apropii de fereastră!”

Perdelele rămâneau nemişcate.

„Nu m-auzi! şopti Romaşov cu amara imputare. În clipa aceasta, stai lângă lampa alături de el, liniştită, nepăsătoare şi frumoasă. Ah, Dumnezeule, Dumnezeule, ce nenorocit sunt!”

Oftă şi se îndepărtă încet, cu paşi greoi şi cu capul plecat.

Trecu prin faţa locuinţei lui Nazanski, dar nu văzu lumina.

I se păru totuşi ca cineva în alb umbla în lung şi-n lat prin odaia întunecata şi ajunge din când în când prin dreptul ferestrelor, dar, cuprins de o frică ciudată, nu îndrăzni să-l strige pe Nazanski.

După câteva zile, Romaşov îşi amintea de plimbarea această fantastică şi aproape nebună ca de un vis îndepărtat, pe care însa nu-l putea uita. Nu ştia să spună cum ajunsese afară din oraş pe un colnic, unde se întindea cimitirul evreiesc, cufundat în tăcere şi-n taina, împrejmuit de un zid scund, alb. Din iarba adormită sub razele lunii, se înălţau triste, pietrele goale şi reci, aruncând toate aceeaşi umbră firavă şi îngusta.

Măreţia gravă şi tăcută a singurătăţii stăpânea întreg cimitirul.

Poate că într-adevăr fusese un vis!

Se vedea apoi în celălalt capăt al oraşului. Sta în mijlocul unui zăgaz lung şi strălucitor, aruncat între amândouă malurile Bugului. Valurile somnoroase se legănau agale sub picioarele lui, sfărâmându-se de ţărm cu un murmur melodios „iar luna se răsfrângea în mişcătoarea oglinda a fluviului într-o dâră tremurătoare, ca şi cum o sumedenie de peştişori argintii s-ar fi jucat la faţa apei, îndreptându-se pe o cărăruie lungă şi îngusta spre celălalt mal, întunecat, tăcut şi pustiu. Romaşov îşi mai amintea că pretutindeni, pe străzi, şi afară din oraş, îl urmărise un miros dulce, delicat, şi pătrunzător de salcâm în floare. Toată noaptea-i trecură prin minte gânduri ciudate, când înspăimântătoare, când copilăreşti şi ridicole. De cele mai multe ori, ca pe jucătorii începători care şi-au pierdut într-o singură seară toată averea, îl ademenea gândul, iluzia că nu i s-a întâmplat nimic neplăcut, ca frumosul sublocotenent Romaşov a defilat cum nu se poate mai bine în faţa generalului, fiind lăudat de toţi cei de faţa, iar acum stă cu camarazii lui în sala luminată a popotei, râzând în hohote la un pahar de vin roşu. Dar de fiecare dată visul se Dulbera, când îşi amintea de injuriile lui Feodorovski, de cuvintele usturătoare ale lui Sliva sau de convorbirea pe care-o avusese cu Nikolaev, şi iar se simţea nefericit şi dezonorat pentru totdeauna.

Un tainic instinct îl mână spre locul unde se despărţise în ziua aceea de Nikolaev. În acelaşi timp, se gândea la sinucidere, dar fără hotărâre şi fără teamă, cu un simţământ ascuns de amor propriu măgulit.

Ca de obicei, nestăpânita lui închipuire îi micşora toată grozăvia acestui gând, înfrumuseţându-l şi împodobindu-l cu imagini vii şi strălucitoare… „… Iată, Gainan, cu faţa schimonosită de spaimă, iese în fugă din odaia lui Romaşov. Galben şi tremurând, aleargă într-o goană la cercul militar, plin de ofiţeri. La ivirea lui, toţi se scoală fără voie în picioare. „Să trăiţi… dom’ sublocotenent… s-a împuscat!” rosteşte anevoie Gainan. Toată lumea se tulbură. Fetele se îngălbenesc şi-n ochii tuturor se vede groaza. „Cine s-a împuscat? Unde? Care sublocotenent?” „Domnilor, asta-i ordonanţa lui Romaşov! exclamă cineva care La recunoscut pe Gainan. E ceremisul lui”. Toţi se reped spre locuinţa lui Romaşov. Unii fără şapcă… Romaşov e întins pe pat. Pe podea, o băltoacă de sânge, iar în mijlocul ei, un revolver Smith şi Wesson, tip militar… Znoiko, doctorul regimentului, răzbeşte anevoie prin mulţimea de ofiţeri care umple odaia. „în tâmplă! zice el încet, în mijlocul tăcerii generale. Totul s-a sfârşit!” „Domnilor, descoperiţi-vă!” murmura cineva. Mulţi îşi fac cruce. Vetkin găseşte pe masă un bileţel cu câteva rânduri scrise cu creionul de o mina hotărâta şi-l citeşte cu glas tare: „Iert pe toată lumea…

Mor de bunăvoie, fiindcă viaţa-i prea grea şi prea tristă! Vestiţi-o cu cât mai multă cruţare pe mama despre moartea mea.

Gheorghi Romaşov.”

Toţi se privesc şi fiecare citeşte în ochii celuilalt acelaşi gând tulburător şi nerostit: „Noi l-am ucis!”

Purtat pe braţe de opt camarazi şi acoperit cu brocart auriu, sicriul se leagănă ritmic. În urma lui, vin toţi ofiţerii. În spatele lor merge compania a şasea. Căpitanul Sliva e încruntat şi posomorât. Faţa blândă a lui Vetkin e umflată de lacrimi, dar acum, pe stradă, se stăpâneşte. Lbov plânge în hohote, bunul şi dragul băiat nu se ascunde şi nu se ruşinează de durerea lui! Sunetele marşului funebru plutesc în aerul de primăvară ca suspine adânci şi mâhnite. Toate soţiile ofiţerilor sunt şi de de fată, iar printre ele şi Surocika. „L-am sărutat! îşi zice ea cu deznădejde. L-am iubit! Aş fi putut să-l opresc şi să-l scap!” „Prea târziu!” îi răspunde în gând Romaşov, cu un zâmbet amar. Ofiţerii care merg în urma sicriului vorbesc încet între ei: „Păcat de el, săracu’! Ce bun camarad era şi ce ofiţer minunat! … Da… noi nu l-am înţeles!” Iar marşul funebru hohoteşte tot mai tare. E marşul lui Beethoven: La moartea unui erou. Şi Romaşov zace în sicriu, nemişcat şi rece, cu un zâmbet veşnic pe buze. Pe pieptul lui, un modest buchet de violete depus de o mână necunoscută… I-a iertat pe toţi: pe Surocika, pe Sliva, pe Feodorovski şi pe comandantul corpului de armată. Să nu plângă nimeni! El era prea frumos şi prea curat la suflet pentru viaţa aceasta! O să-i fie mult mai bine dincolo…”

Ochii lui Romaşov se umpluseră de lacrimi, dar nu şi le ştergea. Simţea o mare plăcere să-şi închipuie că-i plâns de toţi, el, oropsitul jignit pe nedrept!

Mergea acum de-a lungul câmpului de sfeclă. La picioarele lui, frunzele scurte şi groase păreau pete pestriţe, albe şi negre.

Nemărginirea campului pustiu, luminat de luna, îl apăsa. Se sui pe o mică ridicătură de pământ, oprindu-se deasupra văii unde trecea calea ferată. Povârnişul pe care se găsea era învăluit într-o umbră neagră, iar pe celălalt, o lumină albă şi orbitoare parcă-ţi îngăduia să desluşeşti fiecare firicel de iarbă.

Povârnişul se lăsa în jos ca o prăpastie întunecata, în fundul căreia abia luceau sinele şlefuite. Mai departe, dincolo de vale, în mijlocul câmpului, se iveau şiruri regulate de corturi albe cu vârful ţuguiat.

Ceva mai jos de creastă, de-a lungul şinelor, era un drumeag îngust. Romaşov coborî într-acolo şi se aşeza pe iarbă, îi venea rău de foame şi de oboseală şi simţea o mare slăbiciune şi un tremur în picioare. Câmpul mare şi pustiu, povârnişul pe jumătate învăluit în umbră, văzduhul tulbure şi străveziu, iarba udă de rouă, toate erau cufundate într-o tăcere apăsătoare ce parcă se furişa, vuindu-i în urechi. Doar arareori, la gară, locomotivele de manevra îşi scoteau ţipătul, iar în tăcerea nopţii neobosite fluierăturile lor întretăiate păreau nişte strigate omeneşti, neliniştite şi ameninţătoare.

Romaşov se întinse pe spate. Luna plină luneca repede deasupra norilor albi, uşori şi nemişcaţi în înaltul cerului. Sus, era un gol nemărginit şi rece, iar tot spaţiul dintre pământ şi cer părea plin de groaza şi de tristeţe veşnică. „Acolo sălăşluieşte Dumnezeu!” îşi zise Romaşov şi deodată, într-o naivă izbucnire de umilinţă, de obidă şi de mila faţa de el însuşi, prinse a murmura amărât şi pătimaş:

— Doamne, Dumnezeule! De ce te-ai întors faţa de la mine? sunt mic, sunt slab, un biet fir de nisip! Cu ce ţi-am greşit, Doamne? Doar eşti atotputernic şi bun… Tu le vezi pe toate! De ce eşti nedrept cu mine?

Îl cuprinse frica şi şopti repede cu căldură:

— Nu, nu, Dumnezeule! Eşti bun, iartă-mă, iartă-mă!

N-am să mai fac. Şi adăugă cu înduioşat şi umila resemnare: Fă cu mine ce vrei… mă supun cu recunoştinţa voii tale.

În timp ce se ruga astfel, un gând de o naivă viclenie se înfiripa în adâncurile cele mai tăinuite ale sufletului său…

Dumnezeu, care le vede pe toate, va fi cu siguranţă mişcat de resemnata lui supunere şi va face deodată o minune, datorită căreia toate întâmplările ruşinoase şi chinuitoare de peste zi nu vor mai fi decât un vis urât… „Unde e-essti?” întreba o locomotivă într-un şuierat scurt şi mânios.

Iar alta-i răspunse cu glas gros, lung şi ameninţător: „Pa-zea-a!”

De cealaltă parte a văii, chiar pe creasta luminată a povârnişului, se auzi un foşnet, ca şi cum s-ar fi strecurat cineva.

Romaşov ridica uşor capul să vadă mai bine. O grămadă cenuşie, uniformă care abia semăna a om cobora în vale şi, în lumină tulbure, spectrală a lunii, se pierdea prin iarbă. O puteai urmări doar după mişcarea umbrei şi după zgomotul uşor al pământului care se surpă sub picioarele ei.

Iată că trece peste sine. „Pare să fie un soldat, îşi zise Romaşov, neliniştit. În orice caz, e un om. Dar numai un lunatic sau un beţiv poate să meargă atât de ciudat. Oare cine o fi?”

Omul cenuşiu trecuse dincolo de sine şi intră în umbră.

Acum se vedea limpede că era un soldat. Urca încet şi greoi povârnişul şi pieri câteva clipe din ochii lui Romaşov. Iar după câteva minute se ridică încet de jos un cap rotund, descoperit, cu părul tuns. Lumină tulbure cădea drept pe faţa omului şi Romaşov îl recunoscu pe soldatul Hlebnikov din flancul stâng al companiei lui. Înainta, ţinându-şi capela în mină, cu privirea stinsă şi aţintită în gol. Parcă era mânat de o putere lăuntrică, străină şi tainica. Trecu aşa de aproape de ofiţer, încât mai că-l atinse cu poalele mantalei. Luna se răsfrângea în ochii lui, ca două puncte vii şi strălucitoare.

— Hlebnikov! Tu eşti? strigă Romaşov.

— Hî! făcu scurt soldatul şi, oprindu-se deodată, începu să tremure de frică.

Romaşov se scula repede. Zări înaintea lui o faţa ca de mort, schimonosită, cu buzele rupte, umflate şi pline de sânge şi un ochi ce nu se mai vedea sub o vânătaie uriaşă. În lumina desluşita a lunii, urmele loviturilor păreau şi mai groaznice.

Romaşov îşi zise: „Omul ăsta şi cu mine am pricinuit astăzi nereuşita regimentului. Amândoi suntem la fel de nenorociţi.”

— Unde te duci, dragul meu? Ce-i cu tine? întreba el cu blândeţe şi, fără voie, îşi puse amândouă mâinile pe umerii soldatului.

Hlebnikov îi arunca o privire pierdută, sălbatică şi îndată întoarse capul. Buzele i se desfăcură încet într-un fel de horcăit, scoţând un sunet răguşit şi fără înţeles. Romaşov simţi treptat şi dureros o senzaţie înăbuşită şi neplăcută în stomac şi-n piept ca înainte de leşin.

— Te-au bătut? Da? Ei, hai, spune odată… Da…? Şezi aici, lângă mine…

Îl trase de mâneca spre el. fără să se împotrivească, soldatul căzu moale ca un manechin pe iarba udă, alături de sublocotenent.

— Unde te duceai? îl cerceta Romaşov.

Hlebnikov tăcea şi stă stângaci, cu picioarele întinse şi nefiresc de ţepene. Încetul cu încetul, capul i se lăsa pe piept cu mişcări abia vădite. Sublocotenentul mai auzi un sunet scurt, răguşit şi o milă plină de teama i se trezi în suflet.

— Voiai să fugi? Pune-ţi capela în cap! Ascultă, Hlebnikov, acuma nu vorbesc cu tine ca un şef… şi eu sunt nenorocit, singur şi crunt lovit! Nu mai poţi răbda? Te doare?

Spune-mi pe faţa. Voiai să te omori? întreba el într-un murmur fără şir.

Hlebnikov înghiţi zgomotos în sec, dar nu spuse nimic. În acelaşi timp, Romaşov baga de seamă că soldatul tremura din tot trupul, capul i se bălăbănea, iar dinţii îi clănţăneau. O clipă, ofiţerul se înfricoşa. Noaptea nedormită, simţământul singurătăţii, lumina egală, ştearsă şi moartă a lunii, prăpastia neagră de sub picioarele lui şi, lângă el, soldatul acesta tăcut, năucit în bătăi – toate i se păreau un vis nesăbuit şi chinuitor, aidoma cu cel pe care oamenii îl vor avea pesemne în cele din urmă zile ale lumii. Deodată, un val cald de compătimire şi o milă nesfârşită îi năpădiră sufletul. Înţelegând ca propria lui durere e măruntă şi neînsemnata, ca el însuşi e matur şi inteligent pe lângă omul ăsta zdrobit şi tâmpit în bătăi, Romaşov îşi trecu braţul pe după gâtul lui şi, strângându-l cu putere şi duioşie, îi spuse cu adâncă şi caldă încredinţare:

— Hlebnikov, ţi-e greu? Nici eu nu mă simt bine, crede-mă, dragul meu! Nu înţeleg nimic din câte se petrec în lume… Totu-i crud şi fără rost… Dar trebuie să rabzi prietene „trebuie să rabzi… Aşa trebuie!

Capul lui Hlebnikov se pleca tot mai tare şi căzu deodată pe genunchii lui Romaşov. Îmbrăţişând strâns picioarele ofiţerului şi lipindu-şi faţa de ele, soldatul tremura din tot trupul, căutând să-şi înăbuşe hohotele de plâns.

— Nu mai pot… bolborosea el, pierzând şirul, nu mai pot, stăpâne, nu mai pot… Of, Doamne… mă bat, râd de mine… Şeful secţiei cere bani, sergentul-major striga… De unde să-i iau?

Mi-e burta vătămată, am surpătura… Abia eram băieţandru când mi-am vătămat-o… Vai! Doamne, Doamne!

Romaşov se plecă peste capul care se frământa chinuit pe genunchii lui. Simţi mirosul trupului bolnav şi murdar, al părului nespălat şi duhoarea acră a mantalei care slujea noaptea drept plapuma. O tristeţe nesfârşită, groaza, nedumerirea, o milă adâncă, împletita cu conştiinţa propriei lui vinovaţii, toate i se lăsară greu pe inima care i se strânse de durere.

Aplecându-se uşor deasupra capului murdar, cu părul tuns scurt şi ţepos ca o perie, şopti de abia auzit:

— Frate! …

Hlebnikov îi apucă mâna şi ofiţerul simţi, o dată cu lacrimile calde, atingerea buzelor lipicioase şi reci. Dar nu-şi trase mina şi rostea vorbe de mângâiere, simple şi mişcătoare, cum spun oamenii mari unui copil necăjit.

Apoi îl duse în tabără şi-l chemă pe sergentul de zi al companiei… Era Şapovalenko. Ieşi numai în cămaşa şi-n izmene, căscând, cu ochii pe jumătate închişi şi scărpinându-se, când pe spate, când pe burtă. Romaşov îi ordonă să pună pe altul de planton în locul lui Hlebnikov. Sergentul încerca să-i răspundă.

— Să trăiţi, domnule sublocotenent, nu i-a venit încă rândul la schimb!

— Fără vorbă! se răsti Romaşov. Să spui mâine domnului căpitan că aşa ţi-am ordonat eu! … Va să zică, vii mâine la mine! se întoarse el apoi spre Hlebnikov care-i răspunse cu o privire sfioasă şi plină de recunoştinţă.

Romaşov se îndrepta spre casă, mergând încet de-a lungul taberei. Auzind şoapte într-un cort, se opri s-asculte. Cineva spunea o poveste cu glas scăzut şi tărăgănat.

— … şi atunci, numai ce-l trimite dracu cela pe cel mai mare vrăjitor al lui la soldat… şi iaca soseşte vrăjitorul şi-i zice: „Hei, soldatule, să ştii c-am să te mănânc!” Dar soldatul de colo-i răspunde: „Ehei, nu poţi tu să mă mănânci, ca şi eu îs tot vrăjitor!”

Romaşov se îndepărta şi ajunse iar la povârniş. Îl apăsa simţământul neroziei acestei vieţi fără rost şi de neînţeles.

Oprindu-se pe margine, ridica ochii spre cer. Acolo, domnea aceeaşi nemărginire rece de mai înainte şi acelaşi gol înspăimântător şi fără de sfârşit. Atunci, aproape fără să-şi dea seama, ridică ameninţător pumnii deasupra capului şi striga furios:

— Hei, tu! înşelător bătrân! Dacă ai, într-adevăr, putere şi cutezi… fă să-mi rup acuma un picior.

Cu ochii închişi, coborî ca un vârtej povârnişul repede, trecu din două sărituri peste sine şi, fără a se mai opri, se căţără pe urcuşul din faţa. Nările i se umflaseră şi răsufla neregulat şi adânc… Apoi, simţi deodată că-l cuprinde o îndrăzneală semeaţă, dârză şi sfidătoare…