XVII.

DIN NOAPTEA ACEEA, SE FĂCU ÎN sufletul lui Romaşov o adâncă schimbare. Fugea de ofiţeri, manca mai mult acasă, nu se mai ducea niciodată la seratele dansante de la cerc şi nu mai bea de loc. Părea mai matur şi mai serios, dându-şi singur seama de aceasta, după liniştea tristă şi nepăsătoare cu care privea acum oamenii şi întâmplările. fără voie, îşi amintea adesea ceva ridicol, auzit sau citit cândva, cum că viaţa omenească se împarte în perioade de câte şapte ani, în timpul cărora omul îşi reînnoieşte cu desăvârşire ţesuturile, sângele, gândurile, sentimentele şi caracterul. Romaşov tocmai împlinise de curând douăzeci şi unu de ani.

Soldatul Hlebnikov veni la el seara, dar abia după ce-l mai chemase o dată. Apoi se arătase tot mai des. La început, înfăţişarea lui îţi amintea un câine flămând şi râios, care a fost mult bătut şi se fereşte cu spaima chiar şi de mâna întinsa ca să-l mângâie. Dar grijă şi bunătatea ofiţerului îi încălziră şi-i muiară încetul cu încetul inima. Cu ruşine, amestecată cu milă şi remuşcare, Romaşov afla amănuntele vieţii lui. Hlebnikov îşi lăsase acasă mama, tatăl beţiv, un frate pe jumătate tâmpit şi patru surori mai mici. Pământul le fusese luat cu japca şi pe nedrept de obşte, care le îngăduia acum să se adăpostească de pomană într-un bordei; cei mai mari lucrau la străini, cei mai mici creşteau pe drumuri. Nu primea bani de acasă, iar la muncă plătită nu-l lua nimeni că era slab. fără câtuşi de puţini bani, viaţa soldatului e tare grea… N-are nici ceai, nici zahăr, nu poate nici măcar să-şi cumpere săpun şi mai trebuia neapărat să-i cinstească din când în când cu votca şi pe sergent şi pe sergentul-major la cantină, aşa că toată solda – douăzeci şi două de copeici şi jumătate pe luna – se duce pe cheltuieli pentru şefii aceştia. În fiecare zi, era bătut, oamenii râdeau de el, îl înjurau şi-l treceau de corvoadă la muncile cele mai grele şi mai neplăcute, chiar când nu-i venea rândul.

Cu mirare şi cu groază, Romaşov începea să vadă ca soarta-l punea zilnic faţa în faţa cu sute de Hlebnikovi cenuşii care-şi aveau fiecare pasurile şi bucuriile lor, dar îşi pierduseră cu toţii personalitatea, striviţi de propria lor neştiinţă, de robia generală, de nepăsarea şefilor, de bunul plac şi de silnicia subofiţerilor. Mai înspăimântător decât orice era ca nici un ofiţer nici măcar nu bănuia – ca, de altfel, nici Romaşov până atunci – ca toţi aceşti umili Hlebnikovi, cu feţele lor supuse şi şterse, sunt de fapt oameni vii şi nu unităţi denumite companie, batalion, regiment…

Romaşov dobândi ceva de lucru pentru Hlebnikov, făcându-i rost de un mic câştig. În companie, se baga de seamă neobişnuita ocrotire a unui soldat de către un ofiţer. Sublocotenentul constata adesea ca-n faţa lui subofiţerii se purtau cu Hlebnikov cu o politeţe batjocoritoare şi-i vorbeau înadins cu glas dulceag. Pare-se că prinsese de veste şi căpitanul Sliva care bombănea uneori, fără să se adreseze cuiva anume.

— Ia te uita… Ce mai li-liberali au răsărit şi-mi strica compania! Ticăloşii trebuie bătuţi măr… iar dumnealor îi cocoloşesc.

Acum, când Romaşov era mai liber şi rămânea singur mai multă vreme, îl năpădeau gânduri ciudate şi încâlcite, ca cele care-l tulburaseră aşa de adânc în timpul arestului din luna trecută. Îl cuprindeau mai ales după serviciu, când, la asfinţitul soarelui, rătăcea agale prin grădină, sub copacii somnoroşi cu frunza deasă, ascultând trist şi singuratic zbârnâitul cărăbuşilor şi privind cerul trandafiriu şi senin care se întuneca încet.

Noua viaţa lăuntrică îl uimea prin bogăţia simţămintelor ei. Altădată, nici n-ar fi îndrăznit să bănuiască ce bucurii, ce putere şi ce interes adânc se ascund într-un lucru atât de simplu şi de obişnuit cum e gândirea omenească.

Era hotărât să nu mai rămână în armată şi să treacă în rezervă, îndată ce se vor împlini cei trei ani pe care-i datora statului în schimbul învăţăturii primite la şcoala militară. Dar nu ştia de fel ce-o să facă în viaţa civilă… Se gândea pe rând la fisc, la căile ferate, la comerţ, să intre administrator la o moşie, ori funcţionar într-un minister.

Pentru întâia dată îşi dădu seama cu uimire de feluritele îndeletniciri şi profesiuni. De unde s-or fi ivit, se întreba el, toate aceste specialităţi ridicole, groaznice, tâmpite şi dezgustătoare? De pildă, cum de-a născocit viaţa meseriile de temnicer, acrobat, pedichiurist, călău, curăţitor de latrine, frizer de câini, jandarm, scamator, prostituată, băieş, veterinar, gropar, uşier? Sau poate că nu-i nici o născocire omenească – oricât de simplă, oricât de întâmplătoare, de ciudată, de brutală sau de vicioasa ar fi – care să nu-şi găsească pe loc un executant slugarnic.

De asemenea, în cugetările lui se mai minuna ca cele mai multe profesiuni intelectuale se întemeiază numai pe neîncrederea în cinstea omului şi, prin urmare, îi slujesc viciile şi cusururile. Altfel, de ce ar fi pretutindeni nevoie de slujbaşi de birou, contabili, funcţionari de stat, poliţişti, vameşi, controlori, inspectori şi supraveghetori, dacă omenirea ar fi desăvârşită?

Se mai gândea la preoţi, la medici, la profesori, la avocaţi şi la judecători, la toţi oamenii ăştia care – prin îndeletnicirile lor – sunt tot timpul în legătură cu sufletele, cu ideile şi cu suferinţele semenilor lor. Nedumerit, Romaşov ajungea la concluzia că tocmai oamenii din categoria aceasta, înţepenindu-se într-un formalism rece şi mort, se împietreau şi se lăsau prinşi mai repede decât alţii într-o învechita şi ruşinoasă nepăsare. Ştia că mai este şi categoria celor care au grijă de bunăstarea exterioară pământească: inginerii, arhitecţii, inventatorii, fabricanţii şi industriaşii. Dar şi aceştia, a căror strădanie comună ar putea face viaţa uimitor de frumoasă şi de uşoară, slujesc numai bogăţia… Toţi tremura pentru pielea lor, toţi sunt stăpâniţi de o dragoste de animal pentru copiii şi bârlogul lor, toţi se tem de viaţa, de unde şi laşa lor lăcomie de bani. Cine oare va avea, în sfârşit, grijă de soarta îndobitocitului Hlebnikov, cine-l va hrăni, cine-l va învăţa şi-i va spune: „Dă-mi mâna, frate!”

Astfel, cu paşi încă nesiguri şi foarte încet, dar gândind tot mai adânc, Romaşov se străduia să pătrundă problemele existenţei. Odinioară, totul i se părea atât de simplu! împărţea lumea în două părţi inegale: una mai mică ce cuprindea ofiţerimea, care, prin demnitatea şi prestigiul vrăjit al uniformei, deţinea parcă şi toată onoarea, vitejia, puterea fizică, aroganta şi trufia, iar cealaltă parte, foarte mare şi anonimă, unde intrau civilii. Aceştia erau dispreţuiţi: se socotea drept un act de vitejie să baţi ori să înjuri din senin un civil, să-ţi stingi ţigara de nasul lui sau să-i înfunzi cilindrul pe urechi…

Despre asemenea isprăvi vorbeau cu încântare, încă din şcoală, tincii de iuncheri. Acum, cercetând realitatea parcă din afară şi privind-o că dintr-un colţişor tăinuit sau prin crăpătura vreunui gard, Romaşov începea să-şi dea seama că viaţa militară, cu farmecul ei amăgitor, se întemeia pe o crudă şi ruşinoasă neînţelegere generală: „Cum poate să existe, se întreba Romaşov, o categorie socială care, fără să fie de nici un folos în timp de pace, mănâncă pâinea şi carnea altuia, poartă hainele altuia, locuieşte în casele altora, iar în timp de război pleacă să-şi omoare sau să-şi schilodească fără rost semenii?”

Şi tot mai limpede înţelegea că omul n-are decât trei mândre chemări: ştiinţa, arta şi munca liberă. Visa iar pătimaş să se îndrepte spre literatură. Uneori, când i se întâmpla să citească o carte bună, pătrunsă de adevărata inspiraţie, îşi zicea chinuitor: „Doamne, ce simplu el şi eu am simţit şi am gândit acelaşi lucru… şi eu aş putea face la fel! Era ispitit să scrie o povestire sau un mare roman care ar fi avut drept subiect grozăvia şi plictiseala vieţii militare. În capul lui, toate se potriveau de minune: tablourile erau colorate, tipurile vii, naraţiunea se desfăşura interesant şi firesc, şi ce placere-i făcea să cugete la toate acestea. Dar, aşternută pe hârtie, opera lui era ştearsă, copilărească, fără viaţa, greoaie, pompoasa ori banală. În focul lucrului, nu băga de seamă lipsurile acestea, când isprăvea însa de scris era de ajuns să citească cea mai neînsemnata pagina din marii scriitori ruşi, ca să-l cuprindă o amară deznădejde, ruşinea şi dezgustul faţa de arta lui.

Cu asemenea gânduri, rătăcea adesea prin oraş în nopţile calde de la sfârşitul lui mai. fără să-şi dea seama, alegea totdeauna acelaşi drum care ducea de la cimitirul evreiesc la dig şi apoi la calea ferată. Uneori, cufundat în pătimaşa sforţare intelectuală, atât de nouă pentru el, nu-şi dădea seama cât umblase, iar apoi, venindu-şi deodată în fire şi trezindu-se parcă din somn, se pomenea la celălalt capăt al oraşului.

În fiecare noapte, trecea prin faţa ferestrelor Surocikai „se furişa pe partea cealaltă a străzii, ţinându-şi răsuflarea şi simţind cum îi bate inima, ca şi cum ar fi săvârşit vreun furt ruşinos şi tainic. Când se stingea lumina în salonul Nikolaevilor, iar ferestrele negre în bătaia lunii căpătau o strălucire moartă, se rezemă de gard, cu mâinile strânse tare pe piept şi murmură într-o şoaptă plină de ruga fierbinte:

— Dormi, minunea mea… dormi, dragostea mea! sunt foarte aproape… Te păzesc!

În clipele acelea, simţea că-i dau lacrimile, dar în sufletul lui, alături de duioşie, de abnegaţie şi de devotament, se zvârcolea gelozia oarbă şi bestiala a bărbatului ajuns la maturitate.

Într-o seară, Nikolaev fu poftit la un whist la comandantul regimentului. Romaşov ştia. Plimbându-se noaptea pe stradă, simţi într-o grădină mireasma tare şi ameţitoare a narciselor.

Sari gardul şi, pe întuneric, culese dintr-un strat un mănunchi mare de flori gingaşe, albe şi umede.

Fereastra deschisă de la dormitorul Surocikai dădea în curte şi nu era luminată. Cu o îndrăzneală de care el însuşi nu s-ar fi crezut în stare, Romaşov se strecura pe portiţa ce scârţăia, se apropie de zid şi arunca florile pe fereastră. În odaie nu se mişca nimic. Aştepta vreo trei minute… Bătăile inimii lui parcă umpleau toată strada… Ghemuit, cu obrajii arzând de ruşine, ieşi din curte în vârful picioarelor.

A doua zi, primi de la Surocika un bileţel scurt de dojană: „Să n-o mai faci niciodată! Duioşiile gen Romeo şi Julieta sunt ridicole, mai ales într-un regiment de infanterie.”

În timpul zilei, Romaşov încerca s-o zărească măcar de la distanţa pe stradă, dar nu izbutea niciodată. Adeseori, când vedea de departe o femeie cu silueta, mersul său pălăria care i-o aminteau pe Surocika, alerga spre ea cu inima strânsă şi gâfâind, simţindu-şi mâinile reci şi jilave de tulburare. Apoi, de fiecare dată, dându-şi seama că s-a înşelat, era cuprins de tristeţe şi de singurătate, iar în suflet simţea un gol de moarte…