IV.

ÎN ANUL ACELA, PRIMĂVARA A ÎNceput devreme şi pe neaşteptate, ca totdeauna în Polesie. Pe uliţele satelor au pornit să gâlgâie pârâiaşe cafenii, scânteietoare, spumegând furioase în jurul bolovanilor din cale şi ducând repede cu ele aşchii şi pene de gâscă. În băltoacele uriaşe se oglindea cerul albastru, pe care pluteau, rostogolindu-se, nori albi şi rotunzi. Streşinile au pornit să cânte. Vrăbiile gureşe, adunate în stoluri pe sălciile de lângă drum, ciripeau asurzitor. Pretutindeni se simţea clocotul voios şi nestăpânit al vieţii.

Zăpada se topise. Doar prin vâlcele şi prin crânguri umbroase mai rămăseseră câteva petice murdare, mâncate de apă. De sub omăt apăruse pământul gol, umed şi cald, odihnit peste iarnă, plin de sevă proaspătă şi de dorul unui nou rod bogat. Peste ogoarele negre unduia un abur uşor, umplând văzduhul cu mireasma pământului dezgheţat, mireasma aceea proaspătă, pătrunzătoare, îmbătătoare a primăverii, pe care chiar şi în oraş o recunoşti din sute de alte mirosuri. Mi se părea că o dată cu mirosul acesta mi se strecoară în suflet şi tristeţea primăverii, tristeţe dulce şi gingaşă, plină de aşteptări şi presimţiri nelămurite, o tristeţe poetică, ce te face să vezi frumoase toate femeile şi care e totdeauna amestecată cu o uşoară părere de rău pentru primăverile din trecut. Treptat, nopţile se încălzeau. În bezna lor adâncă şi umedă se simţea truda creatoare şi nevăzută a naturii.

În zilele acestea de primăvară, chipul Olesiei nu-mi ieşea din minte. Când eram singur, îmi plăcea să mă întind în pat, să strâng tare pleoapele, ca să-mi adun mai bine gândurile şi să chem mereu în faţa ochilor chipul ei când aspru, când viclean, cu zâmbetul luminos şi gingaş, trupul ei tineresc, crescut în libertatea bătrânei păduri, tot atât de zvelt şi de viguros ca brazii cei tineri, glasul ei proaspăt, câteodată neaşteptat de adânc şi de catifelat… „în toate mişcările, în toate vorbele ei se simte o nuanţă de nobleţe, îmi ziceam (desigur în sensul cel mai bun al acestui cuvânt destul de banal), un fel de cumpătare plină de graţie înnăscută…” Mă atrăgeau la Olesia şi o oarecare aureolă de mister din jurul ei, şi renumele de vrăjitoare, şi viaţa în desiş, în mijlocul mlaştinii, dar, mai ales, încrederea plină de mândrie în propriile sale forţe, pe care o întrezărisem din puţinele ei cuvinte.

Aşadar, nu-i de mirare că atunci când cărările pădurii s-au mai zbicit niţel, am şi pornit spre căsuţa dărăpănată. Gândindu-mă că poate va fi nevoie s-o potolesc puţin pe bătrâna cea ursuză, am luat cu mine o jumătate de funt de ceai şi câteva bucăţi de zahăr.

Le-am găsit acasă pe amândouă. Bătrâna trebăluia pe lângă sobă în care ardea un foc viu, iar Olesia torcea în, stând pe o bancă foarte înaltă. Când am intrat şi am izbit uşa, ea s-a întors, firul i s-a rupt în mina şi fusul i s-a rostogolit pe jos.

Bătrâna s-a uitat câtva timp supărată, cu luare-aminte la mine, ferindu-şi cu palma de dogoarea sobei faţa zbârcită.

— Bună ziua, bunicuţo! am spus eu cu glas tare, plin de voie bună. Văd că nu mă recunoşti? Ţi-aduci aminte când. Am trecut pe la tine acum vreo lună şi te-am rugat să-mi arăţi drumul? Ba mi-ai şi ghicit.

— Nu-mi aduc aminte, maică, a bombănit bătrâna, clătinând nemulţumită din cap. Nu-mi aduc aminte. Şi nu înţeleg ce cauţi tu la noi? Ce ai tu de vorbit cu oameni de felul nostru? Suntem oameni simpli, prizăriţi… Ce treabă ai cu noi? Pădurea e mare, e loc destul… Aşa că…

Buimăcit de primirea ei duşmănoasă, m-am pierdut cu firea şi mă simţeam ca omul care nu şti ce să facă – să ia grosolănia drept glumă, sau să se supere, să întoarcă spatele şi să plece fără să mai spună o vorbă. M-am uitat la Olesia, fără să vreau, cu un aer descumpănit. Ea a zâmbit uşor, cu bunăvoinţă, s-a sculat de la furca de tors şi s-a apropiat de bătrâna.

— Nu-ţi fie frică, bunico, a zis ea, împăciuitoare. Nu e om rău. N-o să ne facă nimic. Şezi, te rog, m-a poftit fata, arătându-mi laviţa dintr-un colţ al odăii, fără să mai ţină seama de bombănelile bătrânei.

Încurajat de bunăvoinţa ei, m-am hotărât să folosesc argumentul hotărâtor.

— Dar rea mai eşti, mătuşă… Cum îţi calcă cineva pragul, începi să ocărăşti. Şi eu, care îţi aduceam un dar, am zis, scoţând pacheţelele din tolbă.

Bătrâna s-a uitat repede la ele, dar în aceeaşi clipă şi-a întors capul spre sobă.

— N-am trebuinţă de darurile tale, a mormăit ea, scormonind îndârjita tăciunii din sobă. Îi cunosc eu pe oaspeţii ăştia.

Întâi ţi se vâra-n suflet, şi-apoi… Dar ce ai acolo? m-a întrebat în cele din urmă.

I-am dat numaidecât ceaiul şi zahărul, ceea ce a îmbunat-o şi, cu toate că bombănea mereu, duşmănia de mai înainte pierise.

Olesia a început iar să toarcă şi eu m-am aşezat lângă dânsa pe o băncuţă scundă, scurtă şi foarte şubredă. Cu mâna stânga fata răsucea repede fuiorul alb şi moale ca mătasea, iar în dreaptă i se învârtea, cu un zumzet uşor, fusul; ea ba-i dădea drumul să alunece domol până aproape de pământ, ba-l prindea cu îndemânare, silindu-l cu o mişcare iute a degetelor sa se-nvârtească din nou. Făcea cu o mare iuţeală treaba aceasta atât de simplă la prima vedere, dar care cere în realitate o mare deprindere şi iscusinţă, moştenită de veacuri. Mă uitam fără să vreau la mâinile ei: din pricina muncii erau aspre şi negricioase, dar destul de mici şi cu o formă atât de frumoasă că i-ar fi invidiat-o multe fete din familiile înstărite.

— Atunci nu mi-ai spus că bunica ţi-a dat în cărţi, a zis Olesia, şi când a văzut că întorc cu teamă privirile spre bătrâna a adăugat: Lasă, nu-i nimic, e cam tare de ureche şi n-aude. Numai vocea mea o desluşeşte bine.

— Da, mi-a dat în cărţi. Dar de ce mă-ntrebi?

— Aşa, într-o doară… Dar dumneata crezi? m-a întrebat ea, aruncându-mi o privire cu coada ochiului.

— Ce să cred? Ce mi-a spus bunica ta, sau în ghicit în general?

— Aşa, în general…

— Cum să-ţi spun r De fapt, nu cred, dar mai ştii? Se zice că se întâmpla uneori… Chiar şi prin cărţi scrie. Insă în ce mi-a spus bunica ta nu cred de loc. Aşa ghiceşte orice muiere de la ţară.

Olesia a zâmbit.

— Da, e drept că acum ghiceşte prost. A îmbătrânit şi-i mai e şi tare frică. Ce ţi-au arătat cărţile?

— Nimic. Deosebit. Am şi uitat. Ce arată de obicei. Drum lung, damă de cruce… Nu-mi mai aduc aminte.

— Da, da! Acum ghiceşte prost. Din pricina bătrâneţii a uitat şi multe cuvinte. Şi se mai şi teme. Numai când vede bani se hotărăşte să ghicească.

— De ce se teme?

— De bună seamă de stăpânire… Uriadnicul vine şi-o ameninţă mereu: „Te bag la gherlă cât ai zice peşte. Ai aflat cum sunt pedepsite de lege vrăjitoarele de teapa voastră? Cu deportarea la muncă silnică pe viaţă, pe insula Sokolinâi”. Ce zici? Minte ori nu?

— Nu minte. E adevărat că ghicitul se pedepseşte, dar nu chiar atât de aspru. Tu ştii să ghiceşti, Olesia?

Fata a tăcut o clipă, încurcată, însă numai o clipă.

— Ştiu… Numai că eu nu ghicesc pentru bani, a adăugat apoi repede.

— Vrei să-mi dai şi mie în cărţi?

— Nu vreau, a răspuns ea încet, dar hotărât, clătinând din cap.

— De ce? Dacă nu acum, altă dată… Nu ştiu de ce mi se pare că tu-mi vei spune adevărul.

— Nu, n-o să-ţi ghicesc. Pentru nimic în lume.

— Nu-i frumos din partea ta. Ar trebui s-o faci de dragul cunoştinţei noastre… De ce nu vrei?

— Fiindcă am dat o dată în cărţi pentru dumneata fără să ştii şi a doua oară nu se poate…

— Nu se poate? De ce? Nu înţeleg.

— Nu, nu, nu se poate… Nu se poate, a repetat ea cu o teamă superstiţioasă. Nu trebuie să pui soarta la încercare de două ori… Nu se cuvine… Soarta trage cu urechea, stă la pândă… Nu-i place să se lase iscodită. De aceea toate ghicitoarele sunt nefericite.

Am vrut să-i răspund cu o glumă, dar am şovăit. Prea era convinsă de ceea ce spunea. Când amintise de soartă, chiar se uitase cu o teamă stranie spre uşă şi, fără să vreau, am întors şi eu capul în aceeaşi direcţie.

— Dacă nu vrei să-mi ghiceşti, spune-mi cel puţin ce ai văzut atunci, am rugat-o eu.

Olesia şi-a aruncat pe neaşteptate fusul şi şi-a aşezat mâna pe mâna mea.

— Nu… Mai bine nu, a zis ea, privindu-mă cu ochi rugători ca de copil. Te rog să nu-mi ceri asta… Ţi-a căzut rău… Mai bine să nu-mi ceri…

Totuşi, am stăruit. Nu puteam să-mi dau seama dacă refuzul şi vorbele ei nelămurite cu privire la soartă erau numai tertipurile unei ghicitoare încercate sau dacă credea într-adevăr în ceea ce spunea. În orice caz, nu mă simţeam la largul meu, ba chiar eram aproape înfricoşat.

— Bine, să-ţi spun, s-a învoit ea în cele din urmă. Dar, să nu te superi dacă n-o să-ţi placă. Iată ce ţi-a căzut: eşti un om bun, dar slab. Bunătatea dumitale nu-i firească, nu-i pornită din inimă. Nu eşti stăpân pe cuvântul dumitale. Îţi place să te arăţi mai tare decât ceilalţi, dar cu ori fără vrerea dumitale te supui lor. Îţi place băutura şi… dacă-i să spun, apoi spun tot… tare-ţi plac şi femeile şi din pricina lor o să ai multe necazuri în viaţă… Banii nu-i preţuieşti şi nu ştii să-i strângi. N-o să fi bogat niciodată… Să spun mai departe?

— Spune, spune! Spune tot!

— A mai căzut că n-o să-ţi fie viaţa prea veselă. Pe nimeni n-o să îndrăgeşti din toată inima, fiindcă ai o inimă rece şi leneşă. Iar celor ce te-or iubi o să le pricinuieşti multă durere. N-o să te însori niciodată. Mori burlac. Bucurii mari în viaţă n-o să ai, ci doar mult urât şi multe greutăţi… O să vină o zi când o să vrei să-ţi iei şi viaţa, aşa ai să fii de încurcat… Dar n-ai să-ndrăzneşti s-o faci şi o să te supui sorţii… O să înduri sărăcie mare, da’ spre sfârşitul vieţii o să ţi se schimbe destinul cu totul pe neaşteptate, datorită morţii unui om apropiat. Însă toate astea o să se întâmple după mulţi ani. În schimb, în anul ăsta… Nu ştiu când anume, cărţile spun că foarte curând… poate chiar luna asta…

— Ce o să se întâmple în anul ăsta? am întrebat-o eu, când am văzut că tace.

— Mi-e frică să spun mai departe. Îţi cade o mare dragoste de la o damă de cruce. Nu pot să-mi dau seama dacă-i măritată ori nu. Ştiu doar că are părul întunecat…

Am aruncat fără să vreau o privire asupra părului ei.

— De ce te uiţi la mine? a întrebat Olesia, înroşindu-se deodată. Îmi simţise privirea, cu o înţelegere pe care o au doar unele femei. Da, cam ca al meu, a urmat ea, îndreptându-şi părul cu o mişcare obişnuită şi înroşindu-se şi mai tare.

— Spui că o mare dragoste de la o damă de cruce? am întrebat-o eu, glumeţ.

— Nu râde, nu trebuie să râzi, a zis ea, serioasă, aproape poruncitoare. Nu spun decât adevărul.

— Bine, n-o să mai râd. Şi mai departe?

— Mai departe… O să fie tare rău de damă asta de cruce, aşa-i cade, mai rău ca moartea. Din pricina dumitale o să îndure o ruşine mare. O ruşine care nu se uită niciodată… şi tristeţe multă… Da’ dumitale nu-ţi cade nimic rău din pricina ei.

— Ia spune, Olesia, dar dacă te-au înşelat cărţile? De ce i-aş aduce atâtea necazuri damei de cruce? Sunt un om liniştit, modest, şi tu spui de mine atâtea lucruri îngrozitoare.

— Asta nu mai ştiu. De altfel, n-a căzut că dumneata o să-i aduci necazuri cu voia dumitale, dinadins, ci doar că nenorocirea o să se întâmple din pricina dumitale… Când or să mi se-mplinească vorbele, o să-ţi aminteşti de mine.

— Şi toate astea ţi le-au spus cărţile?

Mi-a răspuns abia după câteva clipe de tăcere, evaziv şi parcă împotriva vrerii ei:

— Şi cărţile… Da’ şi fără ele aflu multe, de pildă, după obrazul omului. Dacă-i e scris cuiva să moară curând de o moarte năprasnică, văd asta de îndată pe faţa lui. Nici nu trebuie să stau de vorbă cu el.

— Şi ce vezi?

— Nu ştiu nici eu. Mă apucă deodată groaza, ca şi cum ar zace mort dinaintea mea. Întreab-o pe bunica, o să-ţi spună că-i adevărat. Acum doi ani, Trofim, morarul, s-a spânzurat în hambarul lui. Eu îl întâlnisem cu două zile înainte şi-i spusesem de îndată bunicii: „Ai să vezi, bunicuţo, că în câteva zile Trofim o să moară de o moarte năprasnică. Şi-aşa a fost. De câşlegi, trece pe la noi hoţul de cai, Iaşka, şi o roagă pe bunica să-i ghicească. Ea s-apucă să-i dea în cărţi şi el o-ntreabă în glumă: „Spune, băbuţo, de ce moarte am să mor!” şi râde. Da eu, când m-am uitat la el, am încremenit. Şedea acolo cu un obraz fără viaţă, verde. Îşi ţinea ochii închişi, şi buzele îi erau negre. După o săptămână, am auzit că l-au prins ţăranii furând cai… L-au bătut toată noaptea… Oamenii sunt răi pe-aici, pe la noi, nu ştiu ce-i mila… I-au bătut cuie-n tălpi, i-au rupt coastele cu parii, şi spre dimineaţă şi-a dat duhul.

— Şi pentru ce nu i-ai spus că-l pândeşte nenorocirea?

— De ce să-i fi spus? îmi întoarse vorba Olesia. De ce ţi-e scris nu scapi. Degeaba i-aş fi amărât omului cele din urmă zile… Şi-apoi, nici mie nu-mi place că văd asta, m-apucă scârbă de mine… Da ce să fac? Aşa-s eu făcută. Când era mai tânără, şi bunica presimţea moartei, ca şi mama şi mama bunicii… Asta ne e în sânge.

Nu mai torcea. Stătea nemişcată, cu capul plecat, cu mâinile în poală. În ochii ei ficşi, cu pupilele mărite, se vedeau un fel de groază şi de supunere în faţa puterii supranaturale hărăzite sufletului ei de a pătrunde tainele destinului.