V.

ÎN TIMPUL ACESTA, BĂTRÂNA ÎNTINsese pe masă un ştergar curat, cu marginile brodate, şi pusese pe el o strachină din care ieşeau aburi.

— Hai la masă, Olesia, şi-a chemat ea nepoata, iar după un minut de şovăială, a adăugat, întorcându-se spre mine: Poate mănânci şi dumneata cu noi, domnule? Poftim la masă… Numai că n-avem bucate prea de soi. Supă nu gătim, ci doar fiertură din crupe de câmp.

N-aş putea spune că mă invita cu prea mare stăruinţă şi tocmai voiam s-o refuz, când Olesia m-a rugat şi ea cu atâta simplitate prietenoasă să poftesc la masă şi cu un zâmbet atât de îmbietor, încât am primit fără să vreau. Mi-a umplut chiar ea o farfurie cu fiertură de hrişcă cu slănină, ceapă, cartofi şi carne de găină, o mâncare foarte gustoasă şi hrănitoare. Când s-au aşezat la masă, nici bunica, nici nepoata nu şi-au făcut cruce. În vreme ce mâncăm, le cercetăm mereu pe ascuns fiindcă sunt încredinţat că în nici o altă împrejurare nu poţi să afli mai bine felul de a fi al omului ca în timpul mesei. Bătrâna înghiţea lacom şi cu grabă, plescăia tare şi-şi îndesa în gură bucăţi atât de uriaşe de pâine, încât obrajii ei scofâlciţi se umflau tot mestecând fără istov. Fata, în schimb avea un fel de cumpătare înnăscută chiar şi în felul de a mânca.

La un ceas după cină, mi-am luat rămas bun de la stăpânele căsuţei părăginite.

— Vrei să te conduc puţin? mi-a propus Olesia.

— Asta ce-o mai fi?! a bombănit bătrâna, supărată. Nu poţi să mai stai locului, sfârleaza?! …

Dar Olesia şi-a pus pe cap basmaua roşie de caşmir. Şi a dat fuga la bunica ei, pe care a îmbrăţişat-o şi a sărutat-o zgomotos, zicând:

— Bunicuţo, draga mea, scumpa mea, iubita mea… Într-o clipă mă-ntorc.

— Bine, bine, neastâmparato, a zis bătrâna, îndepărtând-o uşor cu mâna. Să nu ne judeci rău, domnule, e tare prostuţă.

După ce am străbătut o cărare îngustă, am ajuns la drumul din pădure, negru de noroi, cu multe urme de copite şi roţi de căruţă, pline de apă, în care se oglindea pojarul asfinţitului. Mergeam pe marginea drumului acoperit cu frunzele cafenii din anul trecut, care nu apucaseră încă se se usuce după ce se topise zăpada. Pe alocuri, din frunzele galbene şi moarte îşi ridicau căpşoarele clopoţeii liliachii – primele flori din Polesie.

— Aş vrea foarte mult să te-ntreb ceva, Olesia, dar mi-e teamă să nu te superi… E adevărat ce se spune de bunica ta că ar fi… Nu ştiu cum să spun mai bine…

— Că e vrăjitoare? m-a ajutat fata, liniştita, să-mi termin gândul.

— Nu… nu vrăjitoare… am urmat eu, încurcat. Sau, hai să-i zicem vrăjitoare… Fără îndoială că nu poţi să astupi gura lumii. Poate că se pricepe numai la ierburi de leac şi descântece… Dar dacă te supără, poţi să nu-mi răspunzi.

— Ba nu, ce-ar putea să mă supere? E într-adevăr vrăjitoare. Numai că de când a îmbătrânit nu mai poate să facă ce făcea înainte.

— Şi ce făcea? am întrebat-o eu, curios.

— Tot felul de lucruri. Vindecă bolile, îţi lua durerea de gâlci, îl descânta pe cel muşcat de câine turbat ori de şarpe, descoperea comori… Şi câte şi mai câte.

— Ştii ceva, Olesia? Te rog să mă ierţi, dar eu nu cred în toate astea. Hai, spune drept, că nu suflu o vorbă nimănui: Nu-i aşa că toate astea sunt doar prefăcătorii pentru prostirea oamenilor?

Ea a dat nepăsătoare din umeri.

— Crede ce vrei. Nici vorbă că nu-i mare lucru să prosteşti o muiere de la ţară, dar pe dumneata nu te-aş minţi.

— Prin urmare, tu crezi cu tărie în puterea ei de vrăjitoare?

— Cum să nu cred? În neamul nostru, toţi fac farmece… Şi eu fac multe…

— Olesia, draga mea… Dacă ai şti cât de tare mă interesează toate astea. Mi-arăţi şi mie?

— Da, dacă vrei, s-a învoit ea numaidecât. Vrei chiar acuşi?

— Dacă se poate, chiar acum.

— Şi n-o să-ţi fie frică?

— Prostii. Poate că noaptea mi-ar fi frică, dar acum e încă lumină.

— Bine. Dă-mi mâna.

M-am supus. Mi-a suflecat repede mâneca de la palton, mi-a desfăcut butonul de la manşetă, apoi a scos din buzunar un cuţit nu prea mare, cam de-o şchioapă pe care-l purta într-o teacă de piele.

— Ce-ai de gând? am întrebat-o eu, cuprins deodată de nelinişte.

— O să vezi numaidecât… Doar ai spus că n-o să-ţi fie frică.

Mâna ei a schiţat pe neaşteptate o mişcare abia întrezărită, şi în braţ, ceva mai sus de locul unde se ia pulsul, am simţit atingerea înfiorătoare a tăişului. În aceeaşi clipă, sângele a ţâşnit pe toată întinderea tăieturii, s-a prelins pe braţ şi a început să cadă jos în picături dese. M-am stăpânit cu greu să nu ţip şi cred că am pălit.

— Nu te teme, din asta nu mori, a zis Olesia, zâmbind cu o uşoară batjocură.

Mi-a apucat braţul mai sus de rană, a strâns tare, şi-a aplecat faţa spre tăietură şi a început să şoptească repede ceva, atât de aproape că-i simţeam pe piele respiraţia fierbinte. Când a ridicat capul şi şi-a desfăcut degetele de pe braţ, în locul rănii nu se mai vedea decât o urmă roşie.

— Ce zici? Ţi-ajunge? a întrebat ea cu un zâmbet şiret, băgându-şi cuţitul în buzunar. Mai vrei şi altceva?

— Nici vorbă. Numai dacă s-ar putea, să nu fie tot atât de înfricoşător şi, te rog, fără vărsare de sânge.

— Ce să-ţi mai arăt? a întrebat ea, îngândurată. Bine. Mergi înaintea mea pe drum… Dar bagă de seamă, să nu-ntorci capul.

— Dar n-o să fie nimic de groază? am întrebat-o eu, străduindu-mă să maschez cu un zâmbet nepăsător teama unei surprize neplăcute.

— Nu, nu… Fleacuri… Hai, porneşte.

Am luat-o înainte, foarte curios de ce se va întâmpla, simţind în spatele meu privirea încordată a Olesiei. Dar după ce am mers vreo douăzeci de paşi, m-am poticnit deodată pe loc neted şi am căzut cât eram de lung.

— Mergi înainte, mergi înainte! mi-a strigat Olesia. Nu întoarce capul! Nu-i nimic, o să-ţi treacă până la nuntă… Când cazi, ţine-te mai tare de pământ.

Am pornit mai departe. După alţi zece paşi, m-am întins din nou cât eram de lung.

Olesia râdea tare, bătând din palme.

— Ei, ce zici? Eşti mulţumit? a strigat ea, arătându-şi dinţii albi şi strălucitori. Acuma crezi? Nu-i nimic, nu-i nimic! Doar n-ai zburat în sus, ci-n jos.

— Cum ai făcut asta? am întrebat-o eu, uimit, scuturându-mi de pe haină câteva crenguţe şi nişte fire uscate de iarbă. E o taină?

— Nu-i nici o taină. O să te lămuresc cu plăcere. Numai mi-e teamă că n-o să mă-nţelegi. Nu ştiu dacă m-oi pricepe să-ţi dau lămuriri…

Într-adevăr, n-am înţeles-o prea bine. În orice caz, dacă nu mă-nşel, scamatoria aceasta constă în faptul că, urmărindu-mă pas cu pas, calcând la fel ca mine şi privindu-mă neîncetat, ea se străduieşte în acelaşi timp să imite chiar şi cea mai neînsemnată mişcare a mea; ca să zic aşa, se indentifică pur şi simplu cu mine. După ce străbate astfel câţiva paşi, începe să-şi închipuie că la o oarecare distanţă în faţa mea se află o frânghie întinsă de-a curmezişul drumului, la o înălţime de vreo jumătate de metru deasupra pământului. În clipa când sunt gata să ating cu piciorul aceasta frânghie imaginară, ea face o mişcare, ca şi cum s-ar poticni deodată, şi atunci, după spusele ei, chiar şi omul cel mai tare trebuie să cadă neapărat… Mi-am adus aminte de explicaţiile confuze ale fetei abia mult timp mai târziu, când am citit un articol al doctorului Charcot despre experienţele pe care le-a făcut cu două paciente de la Salpetričre, vrăjitoare de profesie, bolnave de isterie. Am fost tare uimit când am aflat că vrăjitoarele franţuzoaice, femei din popor, foloseau în astfel de cazuri aceleaşi metode ca şi frumoasa vrăjitoare din Polesie.

— O! Mă mai pricep la multe, a zis ea, plină de mândrie. De pildă, pot. Să te sperii.

— Cum adică?

— Fac aşa ca să te-apuce groaza. Să zicem că te găseşti scara în odaia dumitale. Deodată te cuprinde frica fără nici o pricină, o frică atât de mare că începi să tremuri şi nu-ndrăzneşti nici să-ntorci capul. Numai că pentru asta trebuie să ştiu unde locuieşti şi să-ţi văd dinainte camera.

— Cred că-i vorba de o treabă foarte simplă, am spus eu cu un ton de îndoială. Te apropii de fereastră, baţi în geam ori strigi ceva.

— Nu, nu… În clipa aceea o să mă aflu în pădure şi nici n-o să ies din coliba mea… Da şed şi mă gândesc tot timpul că merg pe stradă, că mă apropii de casa dumitale, că deschid uşa, intru în odaie… Să zicem că stai la masă… Mă furişez încet în spatele dumitale… Nu mă auzi… îţi pun mâna pe umăr şi încep să apăs… Tot mai tare, mai tare, şi mai tare… între timp te privesc… iac-aşa, vezi…

Şi-a încruntat sprincenele subţiri, s-a uitat la mine ţintă, cu o căutătură ameninţătoare, dar şi atrăgătoare, iar irisul i s-a mărit, făcându-se parcă mai albastru. În clipa aceea mi-am amintit de capul Meduzei pictat de nu ştiu ce artist, pe care l-am văzut la galeria Tretiakov din Moscova. Ţintuit de privirea aceasta ciudată şi stăruitoare, m-a cuprins un fior rece în faţa supranaturalului.

— Destul, destul, am spus eu cu un râs prefăcut. Îmi placi mult mai mult când zâmbeşti. Atunci ai o faţă atât de drăguţă! Ca de copil.

Am pornit mai departe, când mi-am dat deodată seama că Olesia vorbea foarte sugestiv, ba chiar prea frumos pentru o fată simplă, şi i-am spus:

— Ştii ce mă miră la tine? Ai crescut în pădure, n-ai văzut oameni aproape de loc… Desigur că nici n-ai citit mare lucru…

— Nici nu ştiu să citesc.

— Cu atât mai mult… Totuşi, vorbă nu ţi-e mai prejos de a unei domnişoare adevărate. Cum de ai ajuns la asta? înţelegi ce vreau să spun?

— Da, bunica m-a învăţat… Nu te uita că arată aşa. E tare deşteaptă. Când s-o mai obişnui cu dumneata, o să-şi dea şi ea drumul la gură… Ştie tot ce vrei; poţi s-o întrebi de orice se află pe lume. E drept că acum a îmbătrânit.

— Înseamnă că a văzut multe în viaţa ei. De unde e de fel? Unde a trăit mai înainte? Mi s-a părut că întrebările mele nu i-au plăcut. Mi-a răspuns după o pauză lungă, vag şi cam în silă:

— Nu ştiu… De altfel, nici ei nu-i place să vorbească de lucrurile astea. Chiar dacă spune uneori câte ceva, mă roagă totdeauna să uit ce-am auzit… Dar e timpul să mă-ntorc. O să se supere bunica. La revedere… Te rog să mă ierţi, însă aş vrea să ştiu cum te cheamă.

I-am spus.

— Ivan Timofeevici? Foarte bine. Atunci, la revedere, Ivan Timofeevici! Să mai treci pe la noi, să nu dispreţuieşti coliba noastră.

La despărţire i-am strâns mâna, şi mâna ei mică şi puternică mi-a răspuns cu o strângere tare, prietenească.