IX.

EVPSIHI AFRIKANOVICI S-A ŢINUT de cuvânt şi le-a lăsat în pace pentru un timp pe locatarele colibei din pădure. Dar între Olesia şi mine lucrurile s-au schimbat într-un mod brusc şi ciudat. În purtarea ei nu mai rămăsese nici urmă din duioşia încrezătoare şi naivă de mai înainte, în care se îmbinau cu atâta drăgălăşenie cochetăria unei fete frumoase cu ştrengăria vioaie de copil. Acum, în discuţiile noastre apărea un fel de stânjeneala… Ea se ferea cu un fel de teamă de subiectele interesante care oferiseră până atunci un orizont atât de larg curiozităţii ei.

Când mă duceam pe acolo, se apuca de lucru şi muncea cu încordare, cu o preocupare dârză, însă observam adesea că braţele i se lăsau deodată neputincioase de-a lungul genunchilor, iar ochii i se aţinteau în podea. Dacă în clipele acestea o strigăm pe nume sau o întrebam ceva, tresărea, întorcându-şi spre mine faţa pe care citeam spaima şi străduinţa de a-mi înţelege cuvintele. Uneori mi se părea că prezenţa mea o apasă şi o stinghereşte. Ceea ce nu se prea potrivea cu interesul atât de mare pe care-l stârnea numai cu câteva zile mai înainte orice observaţie, orice frază a mea… Nu-mi mai rămânea să cred decât că Olesia nu-mi ierta amestecul în povestea cu uriadnicul, care tulburase firea ei independentă. Dar nici presupunerea aceasta nu mă satisfăcea. Cum se putea ca o fată simplă, crescută în mijlocul pădurii, să fie atât de orgolioasă?

Aveam nevoie de o explicaţie, dar ea se ferea cu încăpăţânare de orice prilej prielnic pentru o discuţie sinceră. Plimbările noastre, pe care le făceam seara, încetaseră. În zadar îi aruncăm, ori de câte ori mă pregăteam să plec, priviri pline de înţeles şi implorare. Se prefăcea că nu înţelege. Prezenţa: bătrânei, în ciuda surzeniei sale, mă stingherea.

Uneori mă răzvrăteam împotriva propriei mele neputinţe şi împotriva obişnuinţei care mă îndemna s-o văd în fiecare zi. Nici nu bănuiam ce fire nevăzute, gingaşe, dar tari, îmi legau inima de fata aceasta fermecătoare, pe care nu o înţelegeam. Nu mă gândeam încă la dragoste, dar treceam prin starea de nelinişte premergătoare dragostei, plină de tot felul de senzaţii puternice, chinuitoare, de o tristeţe nelămurită… Oriunde mă aflam, orice făceam pentru a mă distra într-un fel sau altul, gândul îmi era la Olesia, întreaga mea fiinţă năzuia spre ea, amintirea glasului ei îmi strângea inima cu o durere uşoară şi dulce. Iar când venea seara, şedeam multă vreme lângă ea pe băncuţa scundă şi şubredă, simţind cu ciudă, că sunt tot mai timid şi mai stângaci.

O dată am stat lângă Olesia aproape o zi întreagă. Îmi fusese rău de dimineaţă, dar nu-mi dădusem seama ce am. Spre seară, m-am simţit mai prost. Mi-era capul greu, îmi vâjiiau urechile, iar în creştet simţeam o durere surdă, neîntreruptă, de parcă mă apăsa mereu o mână moale, dar viguroasă. Gura mi se uscase şi prin tot trupul mi se revărsa un fel de slăbiciune care mă predispunea la lenevie şi mă făcea să simt în fiece clipă dorinţa de a căsca şi de a mă întinde… Ochii mă dureau, ca şi cum m-aş fi uitat ţintă, de aproape la un obiect strălucitor.

În seara aceea, pe când mă întorceam târziu acasă, pe la jumătatea drumului m-au apucat deodată nişte frisoane îngrozitoare. De rău ce-mi era, aproape că nu vedeam drumul şi nu-mi dădeam seama încotro merg, clănţănind din dinţi şi clătinându-mă ca un om beat.

Nici acum nu ştiu cine m-a adus acasă. Şase zile am zăcut scuturat de friguri cumplite, caracteristice acestei regiuni. În timpul zilei boala parcă se mai potolea şi-mi recăpătăm cunoştinţa. Istovit, abia mă târam prin odaie. Genunchii mă dureau şi simţeam o slăbiciune cumplită. La orice mişcare mai bruscă, sângele îmi năvălea, fierbinte, la cap, şi toate obiectele din faţa ochilor mei se cufundau în beznă. Seara însă, de obicei pe la ora şapte, accesele bolii se năpusteau asupra mea ca o furtună; culcat în pat, petreceam o noapte îngrozitoare, lungă cât un secol, ba tremurând de frig sub plapumă, ba cuprins de călduri insuportabile. De îndată ce aţipeam puţin, creierul meu înfierbântat era cuprins de, fel de fel de visuri chinuitoare, ciudate şi absurde. În toate aceste năluciri vedeam lucruri mărunte, microscopice, care se îngrămădeau, agăţându-se unele de altele, într-un talmeş-balmeş îngrozitor. Ba mi se năzărea că desfac nişte lăzi multicolore, cu forme stranii, şi scot cutii mici din altele mai mari, iar din cele mici altele şi mai mici, fără să pot pune capăt acestei munci nesfârşite, care mi se părea din ce în ce mai respingătoare. Ba pe dinaintea ochilor îmi treceau cu o iuţeală ameţitoare dungile lungi, viu colorate, ale tapetelor, pe care, în locul desenelor, vedeam cu o claritate uimitoare ghirlande întregi de chipuri omeneşti, uneori frumoase, blânde şi zâmbitoare, dar alteori îngrozitor de schimonosite, cu limbile scoabe, cu dinţii rânjiţi şi rotindu-şi albul uriaş al ochilor. Apoi începeam cu Iarmola o discuţie abstractă, neobişnuit de încurcată. Argumentele pe care le aduceam şi unul şi altul erau tot mai subtile şi mai adânci. Diferitele cuvinte şi chiar literele căpătau pe neaşteptate o semnificaţie misterioasă, neînchipuit de profundă şi mă cuprindea o teamă tot mai mare şi plină de dezgust în faţa forţei tainice şi supranaturale ce-mi storcea din creier, unul după altul, sofisme monstruoase, nelăsându-mă să curm discuţia de care mi-era de mult lehamite…

Era ca un vârtej clocotitor, alcătuit din siluete de oameni şi fiare, din peisaje, obiecte cu cele mai uluitoare forme şi culori, din cuvinte şi fraze, a căror semnificaţie o percepeam cu toate simţurile… Dar, ciudat, în acelaşi timp vedeam fără întrerupere şi cercul luminos pe care-l făcea pe tavan lampa cu abajurul verde, ars pe margine. Şi nu ştiu de ce credeam că în cercul acesta nemişcat, cu marginile sinuoase, se ascunde o viaţă tăcută, monotonă, misterioasă şi înfricoşătoare, mai înfricoşătoare şi mai apăsătoare decât haosul înnebunitor al viselor mele.

Apoi mă trezeam, sau mai bine zis constatam deodată că sunt treaz, cunoştinţa îmi revenea aproape complet. Îmi dădeam seama că sunt în pat, că delirasem cu puţin mai înainte, însă cercul luminos de pe tavanul întunecat continua să mă sperie, ca o ameninţare sinistră şi ascunsă. Îmi întindeam mâna slăbită spre ceas şi descopeream cu nedumerire că toată succesiunea viselor mele hidoase nu durase mai mult de două-trei minute. „Doamne! Vor mai veni oare zorile?” mă gândeam cu disperare, mişcând capul pe pernele fierbinţi încoace şi-ncolo, cu buzele care-mi ardeau şi cu respiraţia grea şi întretăiată… Şi iar mă cuprindea moleşeala, creierul meu cădea iar pradă unui coşmar absurd şi după două minute mă trezeam din nou copleşit de o tristeţe de moarte.

După şase zile, trupul meu viguros, ajutat de chinină şi de infuzie de pătlagină, a biruit boala. Când m-am sculat din pat, abia mă ţineam pe picioare. Sănătatea însă, îmi revenea cu o rapiditate parcă plină de nerăbdare. În creierul meu, obosit de cele şase zile de delir, lipsa gândurilor aducea o stare de lenevie plăcută. Mâncăm cu o poftă de lup şi trupul meu se întărea văzând cu ochii, sorbind prin toţi porii sănătate şi bucurie de viaţă. Pe zi ce trecea mă simţeam atras de coliba singuratică din pădure mai mult decât oricând şi fiindcă nervii mei încă nu se vindecaseră pe deplin, ori de câte ori îmi aminteam de faţa şi glasul Olesiei, mă năpădea o înduioşare atât de mare, încât îmi venea să plâng.