VIII.

ERA O DIMINEAŢĂ CĂLDUŢĂ, ÎNnourată. De câteva ori dăduse câte-o răpăială scurtă, binefăcătoare, cu picături mari, care face că iarbă fragedă să crească văzând cu ochii şi să răsară lăstari noi. După ploaie apărea o clipă soarele, îmbăind în strălucire veselă verdele proaspăt, încă gingaş, al liliacului ud, care-mi umplea grădiniţa. Vrăbiile ciripeau şi mai ţipător pe straturile umede din grădina de zarzavat, iar mireasma mugurilor de plop, cafenii şi cleioşi, se simţea şi mai puternică. Stăteam la masă şi desenăm planul unei vile proiectate în mijlocul pădurii, când a apărut Iarmola.

— Vine uriadnicul, a zis, el, posomorât.

În clipa aceea uitasem cu totul de porunca pe care i-o dădusem cu două zile mai-nainte să mă înştiinţeze când o trece uriadnicul, şi nu înţelegeam ce treabă avea cu mine reprezentantul acesta al puterii de stat.

— Ce-ai spus? am întrebat eu, nedumerit.

— Am zis că vine uriadnicul, a repetat Iarmola. cu acelaşi glas duşmănos cu care-mi vorbea în ultimele zile. L-am văzut chiar acum pe stăvilar. Se-ndreaptă-ncoace.

Pe drum a răsunat huruit de roţi. M-am grăbit spre fereastră şi am deschis-o. Un cal mare, slăbănog, de culoarea ciocolatei, cu buza de jos lăsată şi cu o căutătură supărată, trăgea în trap măsurat o trăsurică înaltă şi şubredă, împletită din crengi, cu o singură hulubă, la care era înhămat. Cealaltă hulubă era înlocuită cu o funie groasă. (Gurile rele de la centrul judeţean spuneau că uriadnicul îşi făcuse dinadins trăsurică asta de loc arătoasă, ca să curme zvonurile care ar fi putut circula pe seama lui.) Omul mina singur. Trupul lui monstruos de gras, îmbrăcat într-o mantă cenuşie făcută din postav ofiţeresc elegant, ocupa întreaga banchetă.

— Am onoarea, Evpsihi Afrikanovici! am strigat eu, scoţând capul pe fereastră.

— Aha, am onoarea! Voinic, sănătos? mi-a răspuns el prietenos, cu glasul lui puternic de bariton.

A oprit calul şi, ducându-şi palmă la cozoroc, s-a înclinat cu o graţie greoaie.

— Intraţi o clipă. Am treabă cu dumneavoastră.

El a desfăcut braţele a neputinţă, clătinând din cap.

— Nu pot! Am plecat în interes de serviciu. Mă duc la Voloşa să văd un înecat.

Dar eu îi cunoşteam slăbiciunile, aşa că i-am spus cu o nepăsare prefăcută:

— Păcat, tare păcat… Tocmai făcusem rost de la moşia contelui Vorţel de vreo două sticluţe…

— Nu pot. Datoria…

— Mi le-a vândut chelarul, care mă cunoaşte. Le-a ţinut în pivniţă şi le-a îngrijit că pe copiii lui… Intraţi o clipă… Dau poruncă să se pregătească între timp fin calului.

— Zău, cum sunteţi, a zis el mustrător. Parcă n-aţi şti că datoria trece înainte de orice. Şi ce-i în sticlele alea? Rachiu de prune?

— Ce rachiu de prune! am răspuns eu cu dispreţ. Vin vechi, frăţioare, asta el

— Mărturisesc că am şi luat o gustare, a zis el, scărpinându-şi cu părere de rău falca, în timp ce-şi zbârcea tot chipul.

Am urmat tot atât de calm:

— Nu ştiu dac-o fi adevărat, dar chelarul s-a jurat că e un vin de două sute de ani. Are un buchet, parcă-i coniac, şi e galben ca chihlimbarul.

— Uf! Ce v-aţi pus în gând cu mine?! a strigat el cu o disperare comică. Şi cine-o să vadă de calul meu?

Aveam într-adevăr câteva sticle de vin, deşi nu chiar atât de vechi cum îl lăudam, dar nădăjduiam ci puterea sugestiei îi va mai adăuga câteva zeci de ani la vechime… în orice caz, era un vin într-adevăr bine păstrat. Mândria pivniţei unui magnat ruinat. (Evpsihi Afrikanovici, care se trăgea dintr-o familie de popi, m-a rugat pe dată să-i dau o sticlă şi pentru acasă, ca s-o aibă la-ndemână dac-o răci…) S-a găsit şi o gustare grozavă – ridichi tinere, cu unt proaspăt abia atunci scos din putinei.

— Şi ce treabă aveţi cu mine? a zis uriadnicul după al cincilea păhărel, lăsându-se pe speteaza vechiului fotoliu, care a pârâit sub greutatea lui.

Am început să-i vorbesc de biata bătrâna, pomenind de: neajutorarea şi deznădejdea ei şi spunând în treacăt câteva cuvinte şi în legătură cu formalismul inutil. El m-a ascultat cu capul plecat, curăţind grijuliu o ridiche roşie şi tare, pe care a început apoi s-o ronţăie îmbietor. Din când în când, îmi aruncă o privire fugară, nepăsătoare, cu ochii lui tulburi, caraghios de mici şi de albaştri, fără ca după mutra ba lată şi roşie să pot citi dacă încuviinţează sau nu ceea ce-i spuneam, în sfârşit, când am tăcut, m-a întrebat:

— Şi ce vreţi de la mine?

— Cum ce vreau? am zis eu cu înflăcărare. Vă rog să vă. Gândiţi la situaţia lor. Două femei sărmane, lipsite de apărare trăiesc…

— Dintre care una e o adevărată floare de grădină, m-a întrerupt el, ironic.

— Floare sau nu, asta-i altă treabă. Dar de ce nu v-aţi milostivi de ele? De ce vă grăbiţi să le alungaţi? Mai aveţi puţină răbdare să vorbesc cu moşierul. Ce pierdeţi dacă mai aşteptaţi o lună?

— Cum adică, ce pierd?! a strigat el, Pierd tot, şi în primul rând, slujba. Dumnezeu ştie ce om o fi şi domnul Iliaşevici, noul moşier. Poate c-o fi unul care-ţi caută nod în papură… Din cei care, de cum îi nemulţumeşte ceva, pun mâna pe pană şi trimit o ia! bă la Petersburg. Că doar sunt şi d-ăştia pe la noi!

M-am străduit să-l liniştesc.

— Daţi-o-ncolo, Evpsihi Afrikanovici. În toată povestea asta faceţi din ţânţar armăsar. Şi la urma urmei, ce se poate întâmpla? Risc poate e, poate nu e, dar recunoştinţa e recunoştinţă.

Uriadnicul a fluierat prelung, virându-şi adânc mâinile în buzunarele pantalonilor lui bufanţi.

— Asta se cheamă recunoştinţă?! Credeţi că pentru nişte pârlite de douăzeci şi cinci de ruble o să-mi primejduiesc serviciul? Nu, nu mă cunoaşteţi bine.

— De ce vă pierdeţi cumpătul, Evpsihi Afrikanovici? Aici nu-i vorba de bani, ci de altceva… Să zicem, de omenie…

— De o-me-nie? a silabisit el, ironic. Oamenii ăştia îmi stau uite ici!

Şi s-a lovit cu putere peste ceafa viguroasă, ca de bronz, care i se revărsa peste guler cu o cută de grăsime.

— Cred că exageraţi, Evpsihi Afrikanovici.

— Nu exagerez de loc. Femeile astea-s „plaga meleagurilor noastre”, după expresia vestitului fabulist, domnul Krîlov. Asta sunt cele două doamne! Aţi citit minunata carte a înălţimii-sale, prinţului Urusov, intitulată Uriadnicul?

— Nu, n-am avut prilejul.

— Foarte rău. E o operă minunata, de înaltă ţinută morală. Vă sfătuiesc s-o citiţi când aveţi timp…

— Bine, bine, o s-o citesc cu plăcere. Dar nu înţeleg ce legătură poate avea cartea asta cu bietele femei?

— Ce legătură? Foarte strânsă. Punctul unu (Evpsihi Afrikanovici îşi îndoi degetul arătător, gros şi păros, de la mâna stângă): „Uriadnicul trebuie să urmărească neostenit ca toţi să se ducă plini de râvna la biserică de bunăvoie şi nesiliţi de nimeni. Daţi-mi voie să vă-ntreb: Asta… Cum îi zice… Manuiliha? Se duce ea vreodată la biserică?

Amuţisem, uimit de întorsătura neaşteptată a discuţiei. El m-a privit triumfător, îndoindu-şi al doilea deget.

— Punctul doi: „Se interzic pretutindeni prezicerile mincinoase şi tălmăcirea semnelor…” Pri-ce-peţi? Acum vine punctul trei: „Se interzice ca cineva să se dea drept vrăjitor şi să folosească astfel de înşelăciuni”. Ce mai zi-ceţi? Dacă ies deodată în vileag toate astea şi ajung pe ocolite la urechile superiorilor mei? Cine răspunde? Eu. Cine e dat afară din slujbă? Eu. Vedeţi cam cum devine cazul?

S-a instalat din nou în fotoliu. În timp ce privirea îi rătăcea distrată de-a lungul pereţilor, cu degetele bătea darabana în masă.

— Şi dacă vă rog eu, Evpsihi Afrikanovici? am început iar cu rugă-n glas. Desigur, îndatoririle dumneavoastră sunt complicate şi vă dau multă bătaie de cap, dar ştiu că aveţi o inimă de aur. Ce vă costă să-mi promiteţi că n-o să vă atingeţi de femeile astea?

Ochii lui s-au oprit pe neaşteptate undeva deasupra capului meu.

— Aveţi o puşcă pe cinste, a zis el că în treacăt, bătând mereu darabana în masă. Frumoasă puşcă. Mai acum câteva zile, când am fost pe la dumneavoastră – nu eraţi acasă – am admirat-o mult. Grozavă puşcă!

Am întors capul şi m-am uitat la puşcă.

— Da, nu-i rea, am lăudat-o şi eu. E de tip vechi, marca Gastine-Rennet. Am transformat-o abia anul trecut. Ia uitaţi-vă bine la ţevi.

— Nici vorbă, nici vorbă… Atunci am admirat mai ales ţevile. Grozavă puşcă… o adevărată comoară, nu alta.

Privirile noastre s-au întâlnit şi în colţul buzelor uriadnicului am zărit un zâmbet uşor, dar plin de înţeles. M-am ridicat de la locul meu, am scos puşca din perete şi m-am apropiat cu ea de Evpsihi Afrikanovici.

— Muntenii din Caucaz au obiceiul foarte frumos de a dărui oaspetelui obiectul pe care acesta îl laudă, i-am spus eu, prietenos. Deşi nu suntem munteni din Caucaz, vă rog să primiţi puşca aceasta ca amintire.

Uriadnicul s-a prefăcut ruşinat.

— Vai de mine, un lucru atât de minunat! Nu, nu, e un obicei prea generos!

Nu mi-a trebuit însă multă vreme ca să-l conving. A privit puşca, a pus-o cu grijă între genunchi şi a şters drăgăstos cu batistă curată praful de pe trăgaci. M-am mângâiat întrucâtva cu gândul că arma a încăput cel puţin pe mâna unui amator şi cunoscător. Evpsihi Afrikanovici s-a ridicat grăbit să plece.

— Treaba n-aşteaptă, iar eu m-am cam întins la vorbă, a zis el, izbind cu piciorul în podea, ca să-şi pună galoşii. Când vă găsiţi pe aproape, vă rog mult să treceţi şi pe la mine.

— Şi cu Manuiliha cum rămâne, domnule şef? i-am amintit eu cu delicateţe.

— O să vedem, o să vedem… a mormăit el în doi peri. Uite ce am vrut să vă mai rog. Aveţi nişte ridichi excelente…

— Le-am cultivat chiar eu.

— Minunate ridichi! Hm, nevastă-mea, ştiţi, adoră legumele. Dacă s-ar putea… o legăturică…

— Cu plăcere, Evpsihi Afrikanovici. Socot că e de datoria mea… O să vă trimit chiar astăzi un coşuleţ şi daţi-mi voie să mai adaug şi nişte untişor… Am un unt minunat.

— Mă rog, şi untişor… mi-a îngăduit uriadnicul. Iar muierilor ălora spuneţi-le că deocamdată le las pe loc. Numai să ştie, a ridicat el deodată glasul, că doar cu un bogdaproste nu scapă de mine. Iar acum, cu bine. Vă mulţumesc încă o dată pentru dar şi ospătare.

Şi-a ciocnit călcâiele milităreşte şi cu mersul greoi al omului sătul şi demn a pornit spre trăsurica lui, lângă care îl aşteptau respectuoşi cu căciulă-n mina vătăşelul, primarul satului şi Iarmola.