X.

AU MAI TRECUT CINCI ZILE ŞI mi-am revenit atât de mult, încât am putut să mă duc pe jos până la colibă, fără să obosesc. Când am ajuns în pragul uşii, inima a început să-mi bată, cuprinsă de teamă şi frământare. Nu o mai văzusem pe Olesia de aproape două săptămâni şi-mi dădeam seama foarte bine cât îmi era de apropiată şi de dragă. Am rămas câteva clipe cu mâna pe clanţă, abia stăpânindu-mi bătăile inimii şi înainte de a împinge uşa, am închis chiar nehotărât ochii şi am stat câtva timp nemişcat.

E cu neputinţă să analizezi impresiile de felul acelora pe care le-am avut după ce am intrat în casă… Oare eşti în stare să-ţi aduci aminte de cuvintele rostite în primele clipe de întâlnire dintre mamă şi fiu, dintre soţ şi soţie, sau dintre doi îndrăgostiţi? Dacă le-ai aşterne întocmai pe hârtie, ai vedea că sunt frazele cele mai simple, cele mai obişnuite, ba chiar caraghioase. Dar fiecare cuvânt îşi are rostul lui şi ţi-e neînchipuit de scump, fiindcă e rostit de glasul cel mai drag din lume.

Mi-aduc aminte, da, mi-aduc aminte foarte limpede că Olesia şi-a întors repede faţa palidă spre mine, şi pe chipul ei fermecător, care-mi părea cu totul nou, s-au oglindit într-o frântură de clipă: nedumerirea, spaima, neliniştea şi un zâmbet delicat, luminos, de dragoste… Bătrâna bombănea ceva, învârtindu-se în jurul meu, dar nu-i auzeam cuvintele de bun venit. Doar glasul Olesiei, ca o muzică plăcută, îmi vibră în urechi:

— Ce ţi s-a întâmplat? Ai fost bolnav? O, ce mult a slăbit, bietul de el!

Nu am fost multă vreme în stare să-i răspund. Stăteam tăcuţi, unul în faţa celuilalt, ţinându-ne de mină şi privindu-ne în ochi, plini de bucurie. Am socotit totdeauna că aceste câteva clipe de tăcere au fost cele mai fericite din viaţa mea. Niciodată, nici mai înainte, nici după aceea nu m-am bucurat de o încântare atât de curată, de plină, de copleşitoare. Şi câte n-am citit în ochii mari şi întunecaţi ai Olesiei! Emoţia întâlnirii, mustrarea pentru lipsa mea îndelungată, mărturisirea plină de înflăcărare a dragostei… Am simţit că o dată cu. Această privire, ea îmi dăruia din toată inima, fără nici o condiţie şi fără nici o şovăială, întreaga ei fiinţă.

Ea a rupt cea dintâi farmecul care ne cuprinsese, arătându-mi-o pe Manuiliha cu o mişcare uşoară a pleoapelor. Ne-am aşezat alături şi Olesia a început să mă întrebe amănunţit, îngrijorată, de mersul bolii mele, de medicamentele pe care le luasem, de părerea doctorului (care venise de două ori din târguşor ca să mă vadă). Mi-a cerut în repetate rânduri să-i vorbesc de medic şi, din când în când, pe buzele ei apărea un zâmbet ironic.

— O, dac-aş fi ştiut că eşti bolnav! a exclamat ea cu o neînchipuită părere de rău, te-aş fi pus pe picioare într-o singură zi… Cum poţi să te dai pe mâna lor, când ei n-au habar de nimic? De ce n-ai trimis după mine?

M-am simţit stânjenit.

— Vezi tu… boala m-a pălit pe negândite… Şi-apoi n-am vrut să te necăjesc. În ultimul timp te-ai purtat atât de ciudat, de parcă ai fi fost mereu supărată pe mine, sau te-aş fi plictisit… Ascultă-mă, Olesia, am adăugat eu în şoaptă, ar trebui să stăm mai mult de vorbă… numai noi… mă înţelegi?

Ea şi-a coborâr pleoapele în semn de încuviinţare, apoi a aruncat o privire temătoare spre bunica ei, şoptind repede:

— Da… Am vrut şi eu… Dar mai pe urma… Ai puţina, răbdare…

După apusul soarelui, Olesia m-a grăbit să plec.

— Hai mai repede, mai repede, mi-a spus ea, trăgându-mă de mânecă. Dacă te prinde umezeala, ţi se întoarce boala.

— Dar tu unde ce duci? a întrebat-o Manuiliha, văzându-şi nepoata că se leagă grăbită la cap cu o basma cenuşie şi mare.

— Îl petrec puţin, a răspuns ea.

Vorbise cu un ton nepăsător, uitându-se pe fereastră, şi nu la bunica ei, dar în glasul ei am prins o uşoară enervare.

— Chiar te duci? a întrebat-o bătrâna, accentuând cuvintele.

Ochii scânteietori ai Olesiei s-au oprit pe faţa bătrânei.

— Da, mă duc! a răspuns ea, cu sfruntare. Cred că ne-am lămurit o dată… E treaba mea şi eu răspund.

— E-eeh! a exclamat bătrâna, cu năduf şi dojană.

A mai vrut să adauge ceva, dar a făcut un gest de lehamite, s-a îndreptat cu paşii ei tremurători spre colţul odăii şi s-a aplecat, gemând, deasupra unui coş.

Mi-am dat seama că discuţia această scurtă era urmarea unor îndelungate certuri şi nemulţumiri. Pe când coboram pe cărarea spre pădure, am întrebat-o:

— Bunicii tale nu-i plao* că te plimbi cu mine? Nu-i aşa?

Ea a dat din umeri, necăjită.

— Te rog să nu te superi Nu vrea… dar ce, nu pot să fac ce-mi place.

M-a cuprins deodată o dorinţă nestăpânită s-o dojenesc pentru asprimea ei din trecut.

— Aşadar, ai fi putut să rămâi singură cu mine şi înainte de boala mea, dar nu ai vrut… Dac-ai şti cât m-ai chinuit… Aşteptam, aşteptam cu atâta ardoare în fiecare seară să mă însoţeşti, iar tu păreai totdeauna distrată, plictisită, supărată… M-ai chinuit mult, Olesia!

— Destul, dragul meu… Hai să nu ne mai gândim la asta, m-a rugat ea, şi glasul ei îmi cerea parcă iertare.

— N-am vrut să-ţi aduc nici o învinuire, am spus doar aşa… Acum înţeleg tot ce s-a întâmplat… Chiar că-mi vine să râd când îmi aduc aminte! La început credeam că te-ai supărat pe mine din cauza uriadnicului şi m-am întristat foarte mult. Mi se părea că-ţi sunt atât de străin, încât ţi-e greu să primeşti de la mine chiar şi un simplu serviciu prietenesc… Asta m-a amărât cum nu-ţi închipui… Nici prin gând nu-mi trecea că toate astea se datorau bunicii tale…

Chipul Olesiei s-a îmbujorat.

— Ba nu se datora nicidecum bunicii! Eu n-am vrut-o! a strigat ea cu surprindere.

I-am privit dintr-o parte capul uşor înclinat, cu profilul pur şi gingaş, şi abia atunci mi-am dat seama că şi ea a slăbit în timpul acesta şi în jurul ochilor i s-au aşternut umbre albăstrii. Simţindu-mi privirea, Olesia şi-a ridicat ochii spre mine, dar în aceeaşi clipă i-a coborât iar, întorcându-şi faţa cu un zâmbet ruşinat.

— De ce nu voiai, Olesia? Spune, am întrebat-o eu cu glasul sugrumat, apucând-o de mâini şi silind-o să se oprească.

Tocmai ne aflam pe o cărare lungă, îngustă şi dreaptă ca o săgeată. Pini înalţi şi zvelţi se înălţau de ambele părţi, alcătuind un coridor uriaş ce se pierdea departe, sub bolta de crengi împletite şi înmiresmate. Trunchiurile golaşe, scorojite, sclipeau în reflexele purpurii ale soarelui ce se stingea în apus…

— Spune, de ce nu voiai să mă petreci, Olesia, de ce? repetam eu în şoaptă, strângându-i mâna cu tot mai multă putere.

— Nu puteam… Mi-era teamă, a zis ea atât de încet, încât abia am auzit-o. Credeam că pot să scap de soarta mea… Dar acum… acum…

S-a oprit cu respiraţia tăiată, şi-a aruncat braţele pe neaşteptate în jurul gâtului meu, m-a strâns tare şi pe buze am simţit arsura dulce a şoaptelor ei grăbite şi întretăiate.

— Acum mi-e totuna, mi-e totuna! Fiindcă te iubesc, dragul meu, fericirea mea, scumpul meu!

Se lipea de mine tot mai strâns şi sub mâinile mele simţeam freamătul trupului ei viguros şi fierbinte, iar pe piept, bătăile puternice ale inimii ei. Sărutările ei pătimaşe îmi pătrundeau în creierul încă slăbit de boală ca un vin ameţitor şi începeam să-mi pierd cumpătul.

— Pentru numele lui Dumnezeu, Olesia, destul… Lasă-mă, spuneam eu, străduindu-mă să-i desfac braţele din jurul gâtului meu. Acum m-a cuprins şi pe mine teama. Mă tem de: mine însumi, lasă-mă. Atunci şi-a ridicat spre mine faţa luminată de un zâmbet galeş.

— Nu te teme, dragul meu, a zis ea, cu o gingăşie şi îndrăzneală mişcătoare, care nu pot fi descrise. N-o să te învinuiesc niciodată de nimic. Nu voi fi geloasă, ori cu cine ai fi… Spune-mi doar atât: mă iubeşti?

— Te iubesc, da, te iubesc de multă vreme şi nespus de mult. Dar… nu mă mai săruta… N-o să mă mai pot stăpâni, ameţesc şi nu mai sunt în stare să răspund de faptele mele…

Dar buzele ei s-au lipit de buzele mele, îndelung şi chinuitor de dulce, şi mai mult i-am ghicit decât i-am auzit vorbele:

— Nu te teme şi nu te mai gândi la nimic… Ziua de azi e a noastră şi nimeni n-o să ne-o poată lua.

Noaptea aceea a fost ca un basm încântător şi fermecat. Răsărise luna şi smălţase în chip straniu pădurea, aşternând în beznă pete palid-albăstrii pe trunchiurile noduroase, pe crengile răsucite şi pe muşchiul moale ca un covor de pluş. Mestecenii albi şi subţiri se vedeau clar în noapte, cu frunzişul lor rar parcă acoperit cu văluri argintii şi străvezii. Pe alocuri, lumina nu pătrundea de loc sub acoperământul des al crengilor de pin. Acolo domnea o beznă de nepătruns şi doar în mijlocul ei, prelingându-se de cine ştie unde, o rază strălucea în chip neaşteptat pe un şir de copaci, întinzând pe pământ o cărăruie îngustă, dreaptă, atât de luminoasă şi frumoasă, de parcă ar fi fost aleea împodobită de zâne pentru marşul triumfal al lui Oberon şi al Titaniei. Înaintam îmbrăţişaţi prin legenda aceasta vie, plină de zâmbet, fără să scoatem o vorbă, copleşiţi de fericirea noastră şi de tăcerea pădurii care te înfiora.

— Dragul meu, am uitat de tot că trebuie să te grăbeşti spre casă. Ce rea sunt! Abia te-ai făcut bine şi eu te ţin atu de târziu în pădure.

Am îmbrăţişat-o, am îndepărtat basmaua de pe părul ei negru, des şi m-am aplecat spre urechea ei, şoptind:

— Nu-ţi pare rău, Olesia? N-o să te căieşti?

Ea a clătinat încet din cap.

— Nu, nu… Orice s-ar întâmpla, n-o să-mi pară rău. Mă simt atât de bine…

— Dar trebuie să se întâmple neapărat ceva rău?

Am citit în ochii ei, o clipă, groaza mistică pe care o cunoşteam atât de bine.

— O, da, neapărat… îţi aminteşti de damă de cruce de care ţi-am vorbit? Ei bine, dama aceea de cruce sunt eu. Mie mi se va întâmpla nenorocirea prezisă de cărţi… Ştii, tocmai voiam să te rog să nu mai vii pe la noi, însă te-ai îmbolnăvit şi nu te-am mai văzut două săptămâni… Şi-n vremea asta m-au cuprins un dor şi o tristeţe atât de mare, că aş fi dat orice numai să fiu lângă tine măcar o clipă… Atunci m-am hotărât. Mi-am zis că orice s-ar întâmpla, n-o să renunţ pentru nimic în. Lume la fericirea mea…

— Într-adevăr, Olesia, acelaşi lucru s-a întâmplat şi cu mine, am şoptit eu, sărutându-i uşor tâmplă. Nu mi-am dat seama că te iubesc, până nu m-am îmbolnăvit şi nu te-am mai putut vedea. Se vede că a avut dreptate cel care a spus că despărţirea este pentru dragoste ca vântul pentru foc. Dragostea mică o stinge, dar pe cea mare o înteţeşte şi mai mult.

— Cum ai spus? Mai zi o dată, încă o dată, m-a rugat ea, foarte atentă.

Am repetat dictonul spus de nu ştiu cine. Ea a stat câteva clipe gânditoare şi după mişcarea buzelor am ghicit că îmi repeta cuvintele.

M-am uitat îndelung la obrazul ei palid, lăsat pe spate, la ochii ei mari, negri, în care licăreau reflexele razelor lunii şi presimţirea nelămurită a unei nenorociri apropiate mi s-a furişat pe neaşteptate în suflet ca un fior rece.