VI.

DIN ZIUA ACEEA AM DEVENIT UN oaspete obişnuit în căsuţa din pădure. Ori de câte ori mă duceam acolo, Olesia mă întâmpina cu mândria stăpânita pe care i-o cunoşteam. Dar de fiecare dată, după tresărirea ei involuntară când mă vedea, îmi dădeam seama că o bucură venirea mea. Bătrâna bombănea ca înainte, însă nu-şi mai arăta duşmănia pe faţă, pesemne unde-mi lua nepoata ei apărarea. O înduplecau de asemenea, vădit, şi darurile pe care i le aduceam din când în când: ba o basma de lână, ba un borcan cu dulceaţă, ba o sticlă de vişinata. Printr-o înţelegere tacită între noi, Olesia îşi luase obiceiul să mă conducă la plecare până la drumul spre Irinovka. Şi totdeauna, tocmai atunci se lega între noi o convorbire atât de vie şi de interesantă, încât, fără să vrem, căutam amândoi să lungim drumul, încetinind cât mai mult pasul de-a lungul cărărilor tăcute de la marginea pădurii. După ce ajungeam la drumul spre Irinovka, o mai conduceam eu înapoi cam o jumătate de verstă, şi înainte de a ne lua rămas bun tot mai stăteam de vorbă multă vreme sub acoperământul înmiresmat al crengilor de pin.

Nu numai frumuseţea Olesiei mă fermeca, ci şi firea ei echilibrată, originală şi liberă, mintea ei limpede, deşi îmbibată de superstiţii moştenite, nevinovăţia ei ca de copil, care purta însă totodată şi pecetea cochetăriei şirete de femeie frumoasă. Mă întreba, setoasă, de tot felul de lucruri care-i atrăgeau imaginaţia primitivă şi vie: de ţări şi popoare, de fenomenele naturii, de cum erau organizate pământul şi universul, de oameni învăţaţi, de oraşele mari… Multe din ceea ce afla i se păreau uimitoare, neverosimile, de basm. Dar fiindcă folosisem de la începutul cunoştinţei noastre un ton foarte serios, sincer şi simplu, credea fără nici o rezervă tot ce-i spuneam. Uneori, mi-era greu să-i explic unele lucruri, care mi se păreau prea adânci pentru mintea ei pe jumătate sălbatică (de altfel, câteodată mă întreba unele lucruri care nici pentru mine nu erau tocmai clare) şi răspundeam la întrebările ei stăruitoare: „Vezi tu… Asta n-o să pot să-ţi spun… N-o să mă înţelegi”

Atunci mă implora:

— Te rog, te rog, o să mă străduiesc… Spune-mi… chiar dac-o fi de neînţeles.

Mă silea să fac comparaţii surprinzătoare, să dau exemplele cele mai îndrăzneţe şi, când mi-era greu să găsesc expresia potrivită, mă ajută cu o adevărată ploaie de întrebări nerăbdătoare, ca acelea pe care le punem, de pildă, unui bâlbâit care s-a poticnit la un cuvânt. Şi, într-adevăr, mintea ei mlădioasă şi vie, imaginaţia ei proaspăta învingeau până la urmă neputinţa mea pedagogică. Fără să vreau, mă convingeam tot mai mult că pentru mediul şi educaţia ei (sau mai bine zis pentru lipsa ei de educaţie) fata avea aptitudini uimitoare.

Într-o zi, când i-am spus în treacăt ceva despre Petersburg, curiozitatea Olesiei s-a trezit imediat.

— Ce e Petersburgul? Un târguşor?

— Nu, nu, e cel mai mare oraş din Rusia.

— Cel mai mare? Chiar mai mare decât toate? Mai mare decât el altul nu-i? a stăruit ea, cu naivitate.

— Nu… Acolo se află toţi şefii cei mari… Toţi domnii… Acolo, casele sunt toate de piatră, nu-i niciuna de lemn.

— Atunci, nici vorbă că-i mai mare decât Stepani al nostru, a zis ea cu convingere.

— O, da… Mai mare… Cam de vreo cinci sute de ori. În unele case din Petersburg trăiesc de două ori mai mulţi oameni decât în Stepani.

— O, Doamne! Dar ce fel de case or fi astea? a întrebat Olesia, aproape speriată.

Ca de obicei, a trebuit să mă folosesc de comparaţii.

— Nişte case grozave. De câte cinci, şase şi chiar şapte caturi. Vezi tu pinul acela de colo?

— Cel mai mare? îl văd.

— Atât de înalte sunt casele. Şi sunt pline de sus până jos cu oameni, care trăiesc în nişte cămăruţe mici ca păsările-n colivie, câte zece-n fiecare, de nu le ajunge nici aerul la toţi. Iar alţii locuiesc jos, sub pământ, în umezeală şi frig, şi în unele din de nu pătrunde niciodată o rază de soare.

— Nu mi-aş da pădurea pentru oraşul vostru, a zis Olesia, clătinând din cap. Când mă duc la Stepani, la piaţă, mi se face scârba, nu alta. Oamenii se îmbrâncesc, sunt gălăgioşi, se ocărăsc… Şi m-apucă un dor atât de mare de pădure, că aş lăsa totul baltă şi-aş fugi de-acolo fără măcar să-ntorc capul… Dă-l încolo de oraş, că eu n-aş putea să stau în el niciodată.

— Dar dacă bărbatul tău o să fie un orăşean? am întrebat-o eu, zâmbind uşor.

S-a încruntat, iar nările subţiri i-au tresărit.

— Nici prin gând nu-mi trece, a zis ea, dispreţuitoare. Mie nu-mi trebuie nici un fel de bărbat.

— Asta o spui acum, Olesia. Aproape toate fetele vorbesc aşa, totuşi se mărită. Mai aşteaptă puţin. O să întâlneşti un bărbat pe care o să-l îndrăgeşti şi-o să te duci după el nu numai la oraş, ci şi la capătul lumii.

— Nu, nu… Te rog să nu vorbeşti aşa, a zis ea, necăjită. Ce rost are? Te rog, nu trebuie.

— Ce ciudată eşti tu, Olesia. Crezi oare că n-o să iubeşti niciodată un bărbat? Eşti tânără, frumoasă, plină de vigoare. Când o să ţi se aprindă sângele, o să uiţi de tot ce-ai spus.

— Ei şi ce dac-o să iubesc? a răspuns ea provocătoare cu ochii scânteietori. N-am să cer voie la nimeni…

— Atunci o să te şi măriţi, am necăjit-o eu.

— Vrei să spui de cununie, la biserică? se dumiri ea, în sfârşit.

— Nici vorbă, şi la biserică… Preotul o să vă pună să ocoliţi masa cu icoane, diaconul o să cânte „Isaiia dănţuieşte”, o să-ţi aşeze cunună pe cap…

Olesia şi-a lăsat ochii în jos, a zâmbit uşor şi a clătinat din cap.

— Nu, dragul meu… Poate că n-o să-ţi placă ce-ţi spun acum, dar să ştii că-n neamul nostru nimeni nu s-a cununat.

Şi mama şi bunica au trăit fără cununie… De altfel, noi nu putem intra în biserică…

— Tot din pricina vrăjitoriei?

— Da, din pricina ei, a răspuns ea calmă şi serioasă. Cum aş putea îndrăzni să intru în biserică, dacă sufletul meu îi e vândut lui, de la naştere?

— Olesia… draga mea… te înşeli… E caraghios ceea ce spui! N-are nici o noimă!

Pe chipul Olesiei a apărut aceeaşi expresie stranie pe care o mai văzusem o dată, a unei supuneri pline de convingere şi mâhnire faţă de o predestinare tainică.

— Nu, nu… dumneata nu poţi să înţelegi, dar eu simt… aici, a râs ea, punându-şi mâna pe piept. Simt asta în sufletul meu. Tot neamul nostru e blestemat în vecii vecilor. Judecă şi dumneata – cine ne ajută, dacă nu el? Un om oarecare ar putea să facă ce fac eu? Toată puterea noastră vine de la el.

Ori de câte ori atingeam subiectul acesta neobişnuit, discuţia noastră se termina în acelaşi fel. Zadarnic foloseam toate dovezile pe care credeam că o să le înţeleagă, îi vorbeam zadarnic în cuvinte simple despre hipnotism, sugestie, medici psihiatri, fachiri indieni, mă străduiam fără nici un folos să-i explic pe cale ştiinţifică unele din experienţele ei, ca, de pildă, oprirea sângelui dintr-o rană, la care ajungi atât de uşor printr-o apăsare îndemânatică a venelor. Ea, care primea cu foarte mare încredere lămuririle mele în orice alte probleme, în chestiunea aceasta respingea cu încăpăţânare toate argumentele şi explicaţiile mele… „Bine, bine, să zicem că ai dreptate când e vorba de oprirea sângelui, spunea ea, ridicând glasul în focul discuţiei. Dar celelalte? Parcă eu ştiu numai să opresc sângele? Dacă vrei, îţi scot dintr-o casă într-o singură zi toţi şoarecii şi gândacii. Numai cu apă de izvor îţi vindec în două zile boala cea mai rea, chiar dacă doctorii voştri spun că bolnavul e pierdut. Pot, dacă vrei, să te fac să uiţi cu desăvârşire un anumit cuvânt. Şi de ce mă pricep să tălmăcesc visele? Şi să ghicesc viitorul?”

Totdeauna încheiam discuţia prin a nu mai spune nici un cuvânt, uşor porniţi unul împotriva celuilalt. E adevărat că din cauza cunoştinţelor mele ştiinţifice reduse nu găseam explicaţia multor elemente ale magiei practicate de ea. Nu ştiu şi n-aş putea spune dacă Olesia stăpânea măcar jumătate din tainele despre care vorbea cu o încredere atât de naivă, dar unele lucruri, cărora le fusesem şi eu martor, de multe ori, mă convinseseră pe deplin că ea poseda acel soi de cunoştinţe bizare, inconştiente, instinctive, nebuloase, dobândite printr-o experienţă întâmplătoare, care, depăşind cu secole ştiinţa exactă, dăinuiesc împletite cu credinţe ridicole şi barbare în masă întunecată şi închisă a poporului, transmiţându-se drept cea mai mare taină, din generaţie în generaţie.

În ciuda neînţelegerilor noastre destul de adânci în acest domeniu, ne legăm tot mai mult unul de celălalt. Nu se rostise încă nici un cuvânt de dragoste, dar a fi împreună era pentru noi o necesitate şi, de multe ori, în clipele de tăcere, când privirile noastre se întâlneau, ochii ei se umezeau, şi vinişoara albastră de pe tâmpla începea să-i pulseze vizibil…

În schimb, legăturile mele cu Iarmola se înrăutăţiseră de tot. Aflase pesemne că mă duc în coliba din pădure şi că mă plimb seara cu Olesia. Ştia totdeauna cu o uimitoare exactitate tot ceea ce se petrecea în pădurea lui. De câtva timp, observasem că mă ocolea. Când mă pregăteam să mă duc în pădure, ochii lui negri, plini de mustrare şi nemulţumire, mă urmăreau de departe, deşi nu-şi exprima nemulţumirea prin nici o vorbă. Întrerupsesem şi lecţiile noastre hazlii, dar şi temeinice. Iar dacă-l chemam uneori seara să înveţe, făcea doar a lehamite cu mâna.

— Ce rost are? Nu-i treabă serioasă, conaşule, zicea el alene şi dispreţuitor.

Nici la vânătoare nu mai mergeam. Ori de câte ori aduceam vorba despre vânătoare, găsea câte un pretext să nu se ducă.

Ba că puşca îi e stricată, ba că-i câinele bolnav, ba că n-are timp. „N-am timp, conaşule… astăzi ar ogorul”, răspundea el de cele mai multe ori la invitaţia mea, deşi eu ştiam foarte bine că n-o „să-şi are ogorul”, ci o să dea târcoale cât e ziua de lungă prin preajma cârciumii, cu nădejdea destul de nesigură că doar-doar l-o cinsti careva. Duşmănia asta ascunsă, tăcută mă cam obosea şi chiar mă gândeam să mă lipsesc de serviciile sale, la primul prilej potrivit… dar mă oprea un sentiment de milă pentru familia lui numeroasă, care trăia în sărăcie şi căreia simbria de patru ruble a lui Iarmola îi ajută să nu moară de foame.