XI.

POVESTEA NAIVĂ ŞI FERMECĂTOARE a dragostei noastre a durat aproape o lună şi chiar şi astăzi, pe lângă chipul încântător al Olesiei, în sufletul meu trăiesc a fel de viu înserările sângerii, scăldate în razele asfinţitului, dimineţile înrourate, cu mireasma lor de ghiocei şi de miere, pline de prospeţime şi de ciripit răsunător de păsări, zilele calde, toropitoare de iunie… în toată vremea asta nu am ştiut ce-i plictiseala, nu am simţit nici oboseală şi nici veşnica mea pasiune pentru viaţa de hoinar. Lumina, căldura, bucuria conştientă a vieţii şi dragostea liniştită, sănătoasă, senzuală, mă desfătau ca pe un zeu păgân sau ca pe un animal tânăr şi viguros.

După însănătoşirea mea, bătrâna Manuiliha se făcuse atât de nesuferită, mă întâmpina cu atâta mânie făţişă şi zdrăngănea cu atâta înverşunare oalele de pe sobă cât timp mă aflam în colibă, încât preferam să ne întâlnim seara în pădure… Farmecul verde, majestuos, al codrului împodobea ca un cadru preţios dragostea noastră lipsită de griji.

Pe zi ce trecea, descopeream cu tot mai multă uimire că Olesia – care crescuse în mijlocul pădurii şi nici nu ştia măcar să citească – dovedeşte în multe împrejurări sensibilitate, delicateţe şi un tact deosebit, înnăscut. Dragostea – în sensul ei direct, grosolan, are totdeauna laturi urâte, care constituie chinul şi ruşinea firilor sensibile, înclinate spre frumos. Dar Olesia ştia să le evite cu atâta virtuoasă simplitate, încât legătura noastră nu a fost pângărita niciodată de vreo asociere nelalocul ei sau de vreo clipă de cinism.

Treptat, se apropia timpul plecării mele. La drept vorbind, îmi terminasem obligaţiile de serviciu la Perebrod şi amânam cu bună ştiinţa ziua întoarcerii mele în oraş. Olesiei nu-i spusesem încă nici o vorbă, temându-mă chiar să-mi închipui cum va primi vestea plecării mele. În general, mă aflam într-o situaţie grea. Obişnuinţa prinsese în mine rădăcini foarte adânci. S-o văd zilnic pe Olesia, să-i aud glasul drag şi râsul voios, să simt farmecul duios al mângâierilor ei, devenise pentru mine mai mult decât o necesitate. În puţinele zile când vremea proastă nu ne îngăduia să ne vedem, mă simţeam parcă pierdut, lipsit de tot ceea ce era mai important în viaţa mea. Orice treabă mă plictisea, mi se părea inutilă şi întreaga mea fiinţă năzuia spre pădure, căldură, lumină, spre chipul drag al Olesiei.

Mă gândeam tot mai des s-o iau de nevastă, deşi la început căsătoria cu ea îmi apărea doar arareori ca singura soluţie posibilă şi cinstită a legăturii noastre. Un singur amănunt mă speria şi mă oprea: nu îndrăzneam nici măcar să-mi închipui cum va arăta Olesia îmbrăcată într-o rochie la modă, stând de vorbă în salon cu soţiile colegilor mei, smulsă din cadrul de vrajă al bătrânei păduri plină de legende şi de puteri tainice.

Dar cu cât se apropia ziua plecării mele, cu atât mai mult mă cuprindeau tristeţea şi groaza de singurătate. Hotărârea de a mă căsători cu ea mi se întărea pe fiecare zi în suflet şi până la urmă nu mai vedeam în ea o provocare cutezătoare a societăţii. „Nu s-au însurat oare oameni onorabili şi învăţaţi cu croitorese, cu servitoare şi au trăit minunat, binecuvântând până la sfârşitul zilelor lor soarta care-i îndemnase să ia această hotărâre?” încercam eu să mă consolez. De ce să fiu eu mai nefericit decât alţii?

O dată, pe la mijlocul lui iunie, pe seară, o aşteptam ca de obicei la cotitură cărării din pădure, lângă nişte tufişuri; de păducel înflorit. I-am recunoscut de departe pasul uşor şi iute.

— Bună ziua, iubitul meu, a zis ea, îmbrăţişându-mă şi” respirând greu. Pesemne că mă aştepţi de mult? Abia am izbutit să scap… M-am războit cu bunica.

— Tot nu s-a potolit?

— Nici gând! „O să te nenoroceşti din pricina lui, zicea ea… Se satură de tine şi te părăseşte. Nu te iubeşte de loc…”

— De mine vorbea?

— De tine, dragul meu… Dar eu n-o iau în seamă.

— Ştie totul?

— Nu sunt sigură… Cred că ştie. De altfel, nu vorbesc niciodată cu ea de asta, dar pesemne că bănuieşte. Hai s-o lăsăm în plata Domnului şi să mergem.

A rupt o crenguţă cu flori bogate, albe, şi-a înfipt-o în păr şi am pornit încet pe cărarea trandafirie sub razele soarelui ce stă să apună.

În ajun, noaptea, hotărâsem ca în ziua aceea să-mi descarc sufletul. Dar o sfială ciudată îmi încleştase gura. Mă întrebam dacă Olesia o să mă creadă când îi voi spune de plecarea mea şi de căsătorie. N-o să i se pară că propunerea mea ţinea doar să domolească prima durere pe care i-o pricinuiam? „Când ajungem la arţarul cu trunchiul zdrelit, o să-i vorbesc”, m-am hotărât eu. Dar când am ajuns acolo şi, palid de emoţie, îmi trăgeam suflarea ca să-i vorbesc, mi-am pierdut curajul, m-au apucat nişte bătăi de inimă iuţi şi dureroase şi mi-am simţit gura încleştată. „Douăzeci şi şapte este numărul meu norocos, mi-am zis după câteva minute. Să număr până la douăzeci şi şapte şi…” Număram în minte, dar când ajungeam la douăzeci şi şapte, nu mă puteam hotărî. „Nu, mi-am spus eu în cele din urmă, e mai bine să număr până la 60. O să fie un minut întreg şi atunci neapărat că, neapărat că…”

— Ce ai astăzi? m-a întrebat Olesia. Te gândeşti la ceva neplăcut? Ce s-a întâmplat?

Atunci am început să vorbesc, dar cu un ton de care-mi era şi mai scârba, cu o nepăsare artificială, nefirească, de parcă ar fi fost vorba de un lucru de nimic.

— Într-adevăr, e o mică neplăcere… Ai ghicit, Olesia… Vezi tu, am terminat ce aveam de făcut aici, şi şefii mei mă cheamă la oraş.

I-am aruncat o privire piezişă. A pălit şi buzele au început să-i tremure, dar nu a spus nimic. Câteva minute am mers alături, tăcuţi. Greierii târâiau pătrunzător în iarbă, iar de undeva, de departe, se auzea scârţiitul monoton şi aspru al unui cristei.

— Tu înţelegi, sunt convins, Olesia, că nu pot rămâne aici şi nici slujbei nu-i pot da cu piciorul, am început eu iar.

— Nu… Nici vorbă… Ce pot să spun, a zis ea, liniştită în aparenţă, însă cu o voce atât de surdă şi fără de viaţa, încât m-am îngrozit. Dacă-i vorba de serviciu, negreşit… Trebuie să pleci.

S-a oprit lângă un copac şi s-a sprijinit cu spatele de el. Stătea, palidă, cu braţele atârnând fără vlagă de-a lungul trupului, pe buze cu un zâmbet jalnic, chinuitor. Paloarea ei m-a înspăimântat. M-am apropiat de ea repede şi i-am strâns mâinile cu putere.

— Olesia… Ce-i cu tine? Olesia… draga mea!

— Nu-i nimic… Iartă-mă… O să-mi treacă. Aşa… Mi-a venit ameţeală…

A făcut un efort şi a pornit mai departe, fără să-şi retragă mina dintr-a mea.

— Olesia, de ce mă crezi atât de rău? am mustrat-o eu. Să-ţi fie ruşine! Crezi că aş putea într-adevăr să plec şi să te părăsesc? Nu, draga mea. Ţi-am vorbit de asta, tocmai din cauză că vreau să mă duc chiar astăzi la bunica ta să te cer de soţie.

Împotriva tuturor aşteptărilor, Olesia nu s-a mirat aproape de loc.

— Soţia ta? a clătinat ea încet şi cu tristeţe din cap. Nu, Vanecika, dragul meu, asta nu e cu putinţă.

— De ce, Olesia? Spune, de ce?

— Nu, nu… Doar îţi dai şi tu seama că ar fi caraghios chiar şi numai să ne gândim la aşa ceva. Ce nevastă ţi-aş fi eu? Tu eşti boier, om deştept, cu carte, pe când eu? Nu ştiu nici măcar să citesc, nu ştiu să mă port… O să te fac doar de râs…

— Astea-s prostii! i-am întors eu vorba cu înflăcărare. Peste şase luni nici n-o să te mai recunoşti. Nici nu bănuieşti câtă inteligenţă înnăscută şi cât spirit de observaţie ai. O să citim împreună multe cărţi bune, o să cunoaştem oameni cumsecade, deştepţi, o să vedem împreună toată lumea asta largă, Olesia… O să mergem până la bătrâneţe, până la moarte mina în mină, aşa cum mergem acum şi n-o să-mi fie ruşine cu tine, ba chiar o să mă mândresc cu tine şi-o să-ţi fiu recunoscător!

La vorbele mele înflăcărate, Olesia a răspuns cu o strângere de mina recunoscătoare, dar a stăruit în hotărârea ei.

— Dac-ar fi numai atât! Poate că nu şti încă, nu ţi-am spus niciodată… N-am tata… Sunt copil din flori…

— Destul, Olesia… Asta mă interesează mai puţin decât orice. Cum să-mi pese de familia ta, când tu-mi eşti mai dragă decât tatăl şi mama mea, mai dragă decât lumea întreagă? Astea-s fleacuri, vorbe fără temei!

Ea şi-a lipit, plină de tristeţe, umărul de umărul meu.

— Iubitul meu… Ar fi fost mai bine dacă nu am fi vorbit de asta… Eşti tânăr, liber… Crezi că m-ar răbda inima să te leg de mâini şi de picioare pe toată viaţa? Dacă mai târziu o să-ţi placă alta? O să mă urăşti, o să blestemi ziua şi ceasul când m-am învoit să te urmez. Nu re supăra, dragul meu! a exclamat ea, rugătoare, văzând după faţa mea că nu-mi plăceau vorbele ei. Nu vreau să te jignesc, mă gândesc numai la fericirea ta. Şi-apoi, ai uitat-o pe bunica. Gândeşte-te şi tu, ar fi frumos din partea mea s-o părăsesc?

— La urma urmei… o să se găsească un loc la noi şi pentru ea, am zis eu (mărturisesc că la gândul bunicii nu m-am simţit de loc în apele mele). Şi dacă n-o vrea să stea cu noi, nu-i nimic, în orice oraş există nişte case… care se cheamă aziluri… unde bătrânii se bucură de linişte şi sunt bine îngrijiţi…

— Cum te poţi gândi la aşa ceva? Ea n-o să-şi părăsească pădurea în ruptul capului. Se teme de oameni.

— Atunci, Olesia, fă cum crezi tu că e mai bine. Ai de ales între mine şi bunica ta. Dar să ştii că fără tine o să-mi fie scârbă de viaţa.

— Dragostea mea! a zis ea, cu o duioşie de nedescris. Îţi mulţumesc pentru cuvintele acestea… Mi-ai încălzit inima… Dar n-o să te iau de bărbat… Mai bine vin să stau aşa cu tine, dacă nu m-alungi… însă nu te grăbi şi te rog, să nu mă grăbeşti nici pe mine. Dă-mi răgaz două zile, să mă gândesc… Trebuie să vorbesc şi cu bunica.

— Ascultă, Olesia, nu cumva te temi iar… de biserică? am întrebat-o eu, bănuind că asta ar putea s-o reţină.

Poate că ar fi trebuit, de fapt, să încep cu întrebarea aceasta. Aproape în fiecare zi o mustram, străduindu-mă s-o fac să înţeleagă absurditatea convingerii sale, că neamul ei ar fi blestemat pentru puterea iluzorie de a face vrăji. În fond, în fiecare intelectual rus există dorinţa de a lumina oamenii din popor. Obiceiul acesta îl avem în sânge, ni l-a insuflat întreaga literatură rusă din ultimele decenii. Cine ştie, poate dacă Olesia ar fi fost o habotnică, ar fi respectat cu scrupulozitate posturile şi nu ar fi lipsit de la nici o slujbă, aş fi ironizat-o (într-o oarecare măsură, fiindcă am fost totdeauna un om credincios) pentru religiozitatea ei şi aş fi încercat să dezvolt în ea simţul critic. Dar ea mărturisea cu o naivitate şi cu o convingere de neclintit legătura ei cu forţele oculte şi înstrăinate de Dumnezeu, pe care chiar se temea să-l pomenească.

Mă străduiam în zadar să-i zdruncin superstiţiile. Toate argumentele logice, toate ironiile mele, uneori brutale şi răutăcioase, se sfărâmau de convingerea ei că are o menire misterioasă şi fatală.

— Te temi de biserică, Olesia? am întrebat-o eu încă o dată.

Ea şi-a aplecat, tăcută, capul.

— Crezi că Dumnezeu nu te va primi? am urmat eu tot mai înflăcărat. Crezi că n-o să fie milostiv cu tine? Cel care, deşi cârmuia milioane de îngeri, a coborât pe pământ ca să moară de o moarte îngrozitoare, ruşinoasă, pentru izbăvirea tuturor oamenilor? Cel care n-a dispreţuit căinţa ultimei dintre femei şi a făgăduit unui tâlhar şi ucigaş că va fi în aceeaşi zi cu el în rai?

Toate acestea i le mai spusesem Olesiei, dar în ziua aceea nici n-a vrut să m-asculte. Cu o mişcare iute, şi-a scos basmaua de pe cap, a făcut-o ghem şi mi-a aruncat-o în obraz. Am început să ne hârjonim. Am încercat să-i iau din păr crenguţa înflorită, ea s-a împotrivit, a căzut, trăgându-mă după ea, rizând plină de bucurie şi întinzându-mi buzele umede şi dragi…

Târziu, noaptea, după ce ne-am luat rămas bun şi ne-am îndepărtat unul de celălalt, i-am auzit deodată glasul:

— Vanecika! Stai o clipă… Vreau să-ţi spun ceva!

Am pornit în întâmpinarea ei. Olesia a venit în fugă la mine. Pe cer plutea secera subţire şi argintie a craiului nou şi la lumina lui palidă am văzut ochii Olesiei plini de lacrimi mari.

— Ce-i cu tine? am întrebat-o neliniştit.

Mi-a apucat mâinile şi a început să le sărute, pe rând.

— Dragul meu, cât eşti de bun! Cât eşti de bun! a zis ea cu voce tremurătoare. Mergeam şi mă gândeam la tine că mă iubeşti atât de tare. Şi-atunci m-a copleşit dorinţa să fac ceva care să te bucure foarte, foarte mult.

— Olesia… Fetiţa mea scumpă, linişteşte-te…

— Spune-mi, a urmat ca, ai fi mulţumit dacă m-aş duce o dată la biserică? Dar să-mi spui adevărul, adevărul adevărat.

Am rămas câteva secunde pe gânduri. În minte mi-a răsărit deodată un gând superstiţios: dar dacă din pricina asta o să se întâmple o nenorocire?

— Pentru ce taci? Spune mai repede, te-ar bucura sau ţi-ar fi totuna?

— Ce să zic, Olesia? am început eu, tărăgănind. Cred că mi-ar face plăcere. Doar ţi-am spus de atâtea ori că nu-i nimic dacă un bărbat nu crede în Dumnezeu, are îndoieli, ba chiar râde pe socoteala religiei… dar o femeie… O femeie trebuie să fie evlavioasă, să creadă, fără să întrebe. În încrederea plină de simplitate şi duioşie cu care ea cere ocrotirea lui Dumnezeu găsesc totdeauna ceva mişcător, feminin şi frumos.

Am tăcut. Olesia tăcea şi ea, cu capul alipit de pieptul meu.

— Dar pentru ce m-ai întrebat? am iscodit-o eu, curios.

Ea a tresărit.

— Aşa… Fără pricină… Nu mă lua în seamă. La revedere, scumpul meu. Te aştept mâine.

A dispărut. Am mai rămas multă vreme cu ochii aţintiţi în întuneric, ascultând zgomotul paşilor ei iuţi, care se tot îndepărtau. În clipa aceea m-a cuprins o presimţire îngrozitoare. M-a năpădit dorinţa nestăvilita să fug după ea, s-o ajung din urmă şi s-o rog, s-o implor, iar dacă va fi nevoie chiar să-i pretind să nu se ducă la biserică. Însă mi-am stăpânit pornirea neaşteptată şi-mi amintesc că, pe când mă îndreptam spre casă, chiar am zis cu glas tare: „Dragul meu Vanecika, mi se pare că te-ai molipsit şi tu de superstiţii”.

O, Doamne! Pentru ce nu am dat atunci ascultare acestei porniri nedesluşite a inimii, care – acum sunt ferm convins – nu greşeşte niciodată în presimţirile ei tainice.