CAPITOLUL XV.

La Cana ajunseră prea târziu pentru a mai putea auzi pe Miriam cântând, dar Marcellus îşi zise că probabil e mai bine aşa, deoarece Iona era atât de ostenit şi de somnoros, încât abia-şi mai putea ţine capul drept.

Abia terminaseră cu ridicarea corturilor şi culcarea băiatului, după ce se spălară de praful adus de pe drum şi mâncară ceva frugal, când în apropierea lor se auzi freamăt de glasuri: oamenii din sat se întorceau la vetre de la întâlnirea lor obişnuită împrejurul izvorului pe deasupra căruia tremura lumina lunii.

Justus ieşi în drum şi apucă la vale. Marcellus se simţea ostenit şi se întinse în aşternut, dar puţin după aceea auzi pe Justus că stă de vorbă cu cineva. Nu trecu mult şi-l văzu că intră în cort. Aflase de la olarul Harif că Iusuf, fiul lui Benoni, va pleca dimineaţa următoare la ierusalim, aşa că fără îndoială ar putea să ducă şi scrisoarea către Demetrius.

— Foarte bine, încuviinţă Marcellus şi, după ce-i întinsese sulul, scoase punga şi-i desfăcu baierele: Cât crezi c-ar trebui să-i dau pentru această osteneală?

— Eu zic că zece ţechini vor fi tocmai de ajuns, răspunse Justus şi pe obrazul lui tremură o lumină de mulţumire, probabil din pricină c-a putut constata că Marcellus îi predă scrisoarea fără să ezite. Prin urmare nu putea fi nimic primejdios pentru gruparea lor. Probabil Iusuf trebuie să sosească imediat, adăugă el. Harif îl va informa, căci casele lor sunt foarte aproape una de alta.

— Te rog să vorbeşti cu el, zise Marcellus. M-a toropit somnul şi aş prefera să dorm.

De fapt adormi imediat, dar după o bucată de timp în conştiinţa lui îşi făcu loc un murmur de glasuri ce se auzeau în apropiere. Se ridică într-un cot şi pe sub aripa ridicată a cortului văzu, la lumina lunii, pe Justus, împreună cu un tânăr oacheş cu părul zbârlit, bine legat la trup şi cu picioarele încrucişate sub el. Iusuf, fiul lui Benoni, îi povestea cu glasul gutural pricina pentru care trebuia să plece la Ierusalim: voia să vadă târgul de cămile ce se ţinea în fiecare an după sărbătorile Paştilor. Numeroase caravane, după ce vindeau mărfurile aduse, vindeau şi cămilele, deoarece negustorii erau de părere că sunt mai câştigaţi dacă le vând în loc să se întoarcă cu ele acasă fără a duce poveri pentru care să fie plătiţi. O cămilă de trei ani sănătoasă şi puternică o puteai cumpăra la cel mult optzeci de ţechini, spunea Iusuf. De astă dată făcuse planul să cumpere tocmai şase. În oraşul Tiberiada le va putea vinde cu o sută de ţechini de cap, poate chiar cu mai mult. El face în fiecare an drumul acesta. Va duce bucuros scrisoarea lui Justus şi o va preda grecului aceluia care lucrează în dugheana lui Ben Iosif. Iar când Justus îl întrebă cât îi cere, Iusuf îi răspunse că nu cere nimic, deoarece nu va avea nevoie de nici o osteneală.

— Trebuie să ştii că scrisoarea aceasta nu este a mea, îi explică Justus. O trimite tânărul roman Marcellus Gallio, care a venit în părţile acestea ca să cumpere ţesături. Doarme în cortul acesta de aici.

— O, va să zică despre acesta e vorba. Maică-mea a pomenit ceva despre el. Mi se pare straniu că omul acesta se interesează de ţesăturile noastre, care nu au nimic deosebit. Până acum nimeni nu şi-a închipuit despre ele c-ar putea să aibă o valoare. Ei bine… Dacă scrisoarea este a lui şi nu a ta, va trebui să-mi plătească opt ţechini.

— Îţi va da zece, zise Justus şi Marcellus auzi clincătul banilor pe care-i prăvăli în palma întinsă a lui Iusuf.

— Opt îmi ajung, protestă Iusuf. Pe ceilalţi doi păstrează-i tu.

— Eu n-am făcut nimic pentru ca să mi se cuvină, protestă Justus. Sunt ai tăi. Şi cred că romanul ţine ca să-ţi dea zece.

Iusuf începu să râdă… Dar într-un fel nu tocmai plăcut.

— De când au devenit romanii atât de darnici? Murmură el. Sper că în această scrisoare nu va fi nimic neobişnuit. Mi-au spus cei care ştiu că în închisoarea din Ierusalim colcăie păduchii. Ce zici de asta, Justus? Tu eşti bine informat, ca orice om păţit, zise Iusuf şi începu să râdă singur de gluma lui sinistră. Primăvara trecută ai petrecut şi tu vreo două săptămâni acolo.

Marcellus nu putu auzi răspunsul lui Justus, care probabil se mulţumise să zâmbească sau să se încrunte auzind vorbele lui Iusuf.

— Poţi avea toată încrederea în omul acesta, declară Justus. Este un bărbat bine intenţionat. Trebuie să ştii, Iusuf, că nu toţi romanii sunt netrebnici. Cred că atâta lucru ai fi putut constata şi tu.

— Aşa este, consimţi Iusuf. A mers vorba că fiecare evreu îşi are romanul său. Din întâmplare al meu este unul cu numele Hortensius.

— Vorbeşti despre centurionul din Capernaum pe al cărui sclav Isus l-a vindecat de paralizie? Ce fel de afaceri ai cu el, Iusuf!

— Puţin după întâmplarea aceasta cu sclavul său, i-am vândut patru cămile. Trei dintre ele i le-am vândut cu câte o sută, iar pe a patra i-am spus că i-o las cu şaizeci de ţechini, deoarece are bolfe la picioare. „De şchiopătat nu şchiopătează? Cât ai dat pe ea?” întrebă el. I-am răspuns c-am plătit-o cu optzeci de ţechini, dar n-am ştiut că bolfa este în stare atât de gravă decât după ce am făcut cu ea două zile de drum. „Acum pare vindecată”, zice el. I-am răspuns că acum este odihnită. Dar va începe să şchiopăteze din nou dacă va face un drum lung cu o povară cât de mică. Centurionul mi-a spus: „Vorbele acestea n-ar fi trebuit să mi le spui. Nu cumva cunoşti pe Isus?” I-am răspuns că-l cunosc. „Mi-am închipuit că aşa trebuie să fie! Haide să facem paguba pe din două. Îţi voi da şaptezeci de ţechini”. Eşti foarte generos, zic eu, apoi l-am întrebat dacă şi el cunoaşte pe Isus. „Nu-l cunosc, zice el, dar într-un rând l-am auzit vorbind”. Apoi l-am întrebat ca şi când am fi fost de o seamă. „Nu cumva faci parte dintre noi”? Ei începuse să numere banii şi nu mi-a răspuns la întrebare. Dar când mi-a întins punga – asta s-a întâmplat acum patru ani şi arătam mult mai tânăr decât acum – mi-a spus: „Continuă să urmezi învăţăturile lui Isus, tinere! Nu vei deveni bogat niciodată, dar nu vei fi nici sărac!”

— Îţi mulţumesc, Iusuf, că mi-ai vorbit despre întâmplarea asta, zise Justus. Înţelegi ce s-a întâmplat acolo? Hortensius a auzit pe Isus vorbind despre felul în care oamenii trebuie să se poarte unul faţă de altul. Probabil s-a întrebat dacă există cineva care este în stare să-i urmeze învăţătura. Tu i-ai spus adevărul privitor la cămila care suferea de bolfe, aşa că a început să creadă în puterea lui Isus.

Iusuf începu să râdă.

— Prin urmare îţi închipui că această cămilă ar putea să aibă vreo legătură cu vindecarea sclavului său?

— Şi de ce să nu aibă? Ripostă Justus, care-şi zise că este rândul său să râdă. Probabil centurionul şi-a zis că cel care este în stare să determine un hăitaş de cămile să spună adevărul referitor la o bolfă, acela va fi în stare să vindece şi bolile de care suferă oamenii. Dar – şi de astă dată glasul lui Justus deveni solemn – e cert că Hortensius a crezut şi a crezut cu toată convingerea! În ziua aceea, Iusuf, eu am fost de faţă. Centurionul era un bărbat impunător şi îmbrăcat în uniformă de gală. Apropiindu-se, s-a înclinat în faţa lui Isus cu tot respectul şi i-a spus că sclavul său este pe moarte, aşa că-l roagă să-l vindece: „Nu va fi nevoie să te osteneşti trecând pragul casei mele, stăpâne”, spune el. „Dacă vei zice ca slujitorul meu să se vindece, atât va fi de ajuns”. Isus a rămas mulţumit, căci aşa ceva nu se întâmplase niciodată înainte de aceea. Nimenea dintre noi nu putea fi atât de categoric în credinţa sa. Isus i-a răspuns: „Mare este credinţa ta. Întoarce-te în drumul tău, căci făcutu-s-a ţie aşiJderea dorinţei tale!”

— Şi după aceea – se spune – toţi cei care erau adunaţi împrejurul lui Isus au plecat în goană spre casa lui Hortensius.

— Aşa este, încuviinţă Justus, dar fiecare dintre ei spunea altceva despre ceea ce a văzut. Unii spuneau că sclavul vindecat al lui Hortensius a ieşit în poartă ca să întâmpine pe stăpânul său. Alţii spuneau că l-au găsit vindecat şi aşezat pe marginea patului său de suferinţă. Un altul spunea că în momentul când centurionul s-a întors acasă l-a găsit punând şaua pe cal pentru a pleca la Capernaum. Cred că ştii foarte bine cum se răspândesc zvonurile. Eu însă cred că nimeni dintre oamenii aceia care s-au repezit spre casa centurionului pentru a vedea ce s-a întâmplat n-a putut să pătrundă în curţile lui.

— Bine, dar în aceeaşi zi sclavul s-a vindecat de boala de care a suferit, nu-i aşa? Întrebă Iusuf.

— Este adevărat că s-a vindecat! Declară Justus. L-am auzit afirmând el însuşi acest adevăr. Dar să lăsăm asta! Spune-mi, crezi că Hortensius va fi numit comandant al fortului Capernaum acum după ce bătrânul Iulian a fost numit în locul lui Pilat?

— Galileea nu va avea un astfel de noroc! Murmură Iusuf cu părere de rău. Toată lumea iubeşte pe Hortensius. Este un om drept şi ar fi binevoitor pentru cauza noastră. Dar ticălosul acela de Irod va interveni ca locul de comandant să fie dat altuia, care să fie mai accesibil pentru ticăloşii decât Hortensius. Pe mine mă miră cum de trândavul acela bătrân care este Iulian a putut să fie numit procurator ai Palestinei!

— Probabil tocmai din pricină că Iulian este un trândav, cei de la conducerea templului au cerut să le fie dat procurator, răspunse Justus. Cu cât el va fi trândav şi mai nepăsător, cu atât puterea preoţilor se va desfăşura mai nestânjenită. Va lăsa pe Caiafa să facă tot ce pofteşte. Sunt şi vremuri, Iusuf, continuă Justus îngândurat, când oamenii slabi, trândavi şi nehotărâţi – dar bine intenţionaţi – devin şi lasă ca nedreptăţile şi persecuţiile să se desfăşoare neîmpiedicate. Adevărul este că în mâinile lui Pilat cauza noastră şi noi, care suntem în slujba ei, ne-am fi simţit mult mai în siguranţă.

— Ştie cineva ce s-a ales de Pilat? Întrebă Iusuf.

— Am aflat c-a fost trimis din nou în Creta. Acolo clima este mult mai favorabilă. Circulă zvonul că Pilat din Pont ar fi bolnav. Nu a mai apărut în public de mai bine de un an.

— Asta înseamnă că din ziua răstignirii! Se dumiri Iusuf. Vrei să spui că Pilat nu s-a mai arătat din ziua aceea?

— Aşa spune toată lumea. Ben Iosif este de părere că boala lui Pilat ar fi de ordin spiritual.

— În cazul acesta schimbarea aerului nu-i va fi de nici un folos, zise Iusuf. Harif spune c-ar fi auzit despre mutarea comandantului din Minoa la Capernaum.

— Imposibil! Aşa ceva n-ar îndrăzni să facă nimeni! Declară Justus. Pe Isus l-a răstignit Legiunea din Minoa.

— Da, ştiu, răspunse Iusuf. Nici mie nu-mi vine să cred c-ar putea fi altceva decât un zvon. Harif nu mi-a spus de unde a aflat această ştire. I-a spus cineva că Paulus din Minoa ar putea să devină noul nostru comandant. Dacă aşa se va întâmpla, atunci vom fi obligaţi să fim mult mai prevăzători decât am fost înainte de asta.

Justus oftă adânc şi se ridică în picioare.

— Nu vreau să te mai ţin de vorbă, Iusuf. Ai de făcut drum foarte lung. Salută pe Ben Iosif din partea mea şi tot aşa pe cei care s-au întors în oraş acum după ce sărbătorile Paştilor s-au terminat. Şi uită-te cu atenţie – adăugă el punându-i mâinile pe umeri – în lungul drumurilor, căci nimeni nu ştie dinainte ziua şi ceasul… Glasul lui adânc se stinse în şoaptă. Apoi îşi strânseră mâinile şi Iusuf se depărta.

Când Justus intră cu paşi uşori în cort, găsi pe Marcellus întors cu spatele spre ieşire, prefăcându-se că doarme. Rămase treaz vreme îndelungată şi se gândi la vorbele pe care le auzise. Prin urmare nici lui Pilat nu-i fusese tocmai uşor. Îşi spălase mâinile în vasul de argint, dar sângele galileeanului nu se desprinsese de pe ele. Va să zică bătrânul Iulian a fost numit procurator în locul lui, ceea ce înseamnă că de aici înainte Caiafa va face tot ce va voi. Iulian nu va afla şi nu-l va interesa, chiar dacă va afla despre persecuţiile dezlănţuite împotriva micului grup de oameni care voiau să păstreze neştearsă amintirea lui Isus. Nu va trece mult până când Ben Iosif şi misterioşii săi vizitatori vor fi obligaţi să renunţe la întâlnirile lor. Şi probabil Paulus va fi trimis aici în Galileea anume ca să păstreze ordinea. S-ar putea de asemenea ca faţă de oamenii aceştia să nu se poarte atât de crud cum îşi închipuie ei. Paulus nu era un scelerat. El fusese obligat să participe la răstignirea lui Isus. Dar asta nu înseamnă că el a fost de acord cu osânda ce i s-a dat. Nu este exclus ca el să se intereseze de soarta prietenilor din Galileea ai lui Isus. Dar ei nu-i vor acorda niciodată încrederea lor. Însăşi prezenţa lui li se va părea înspăimântătoare, după cât se putea vedea destul de limpede din vorbele pronunţate de Justus. Un bărbat care s-a făcut vinovat de pironirea pe cruce a acestui Isus, pe care ei l-au adorat, nu va putea să se bucure niciodată de încrederea lor, indiferent de felul binevoitor în care se va purta de aici înainte faţă de ei şi de puţinii care au crezut în învăţătura lui.

Marcellus îşi dădu acum seama că partea de vină pe care a avut-o el în această întâmplare ar putea fi iertată de Miriam când va constata sincerul său interes faţă de viaţa lui Isus. Fusese destul de naiv ca să-şi închipuie că Miriam – care era o fată cu calităţi excepţionale – ar putea să compare valoarea credinţei lui în faptele săvârşite de Isus şi că aceasta ar putea să precumpănească faţă de greşeala pe care a săvârşit-o înainte de asta. Presimţea totuşi că Miriam ar fi dispusă să-l ierte. Pentru o fată ca ea iertarea aceasta era firească, dar afară de asta ea ţinea la el. Probabil nu va fi obligat nici să-i mărturisească tot ce s-a întâmplat. Va fi de ajuns să-i spună c-a fost de faţă la judecarea lui Isus şi că l-a văzut murind. După felul în care va reacţiona în timpul cât îi va face această mărturisire, va putea constata dacă mai e nevoie să-i dezvăluie şi partea ce a avut-o el în această ruşinoasă întâmplare.

Astăzi însă îşi dădea seama că o astfel de conversaţie cu Miriam nu s-ar putea imagina. Până şi Justus, ale cărui vederi erau atât de largi şi căruia era convins că-i poate face orice mărturisire, se revoltase când auzise că un ofiţer din Minoa ar putea să fie trimis pentru păstrarea ordinii în Galileea. „Nu vor îndrăzni să facă aşa ceva!” protestase el, scrâşnind din dinţi.

Nu va putea să spună nimic lui Miriam. Probabil va fi mult mai prudent din partea lui să se ferească de a rămâne singur cu ea.

Olarul Harif, de la care cei din Cana îşi obţineau toate informaţiile, se trezise în zorii zilei preocupat de gândul că Ruben îi spusese c-ar avea nevoie de câteva vase pentru păstrat vinul. Deşi până la culesul viilor mai aveau de aşteptat trei luni încheiate, astăzi ar fi fost tot atât de bine ca în oricare altă zi să întrebe pe Ruben ce ar dori să-i facă. În acelaşi timp lui Ruben îi va face plăcere să afle că Barsaba Justus a sosit aseară la Cana împreună cu nepotul său – cel care se născuse infirm, dar astăzi era tot atât de sănătos ca oricare alt băiat din satul lor – şi cu tânărul roman care pentru motive neînţelese cumpără ţesături de casă la preţuri mai bune decât cele pe care le pot obţine în târgul din Ierusalim. Afară de asta îi va putea spune că Iusuf, fiul lui Benoni, a fost însărcinat de Marcellus să-i ducă o importantă scrisoare la Ierusalim. După ce-i va comunica toate aceste ştiri, îi va mai spune că în dimineaţa aceasta Justus are de gând să aducă pe nepotul său ca să vadă pe Miriam.

Astfel se întâmplă că spre amiază, când cei trei vizitatori intrară în curtea bine îngrijită a lui Ruben, în loc să facă familiei o surpriză, constatară că sosirea lor este aşteptată.

Presimţind că micului Iona îi va face plăcere să aibă un tovarăş de joacă, Miriam trimisese după nepotul ei Andrei, care avea nouă ani şi stătea ceva mai în interiorul provinciei. Marta, mama văduvă a lui Andrei, fusese poftită şi ea, astfel că femeia se simţi mulţumită, deoarece în ultimele luni nu avusese ocazie să mai vadă pe Justus. Ar fi vrut să-i pună o mulţime de întrebări.

Se adunaseră cu toţii într-un foişor împrejurul lui Miriam, care şi de astă dată era ocupată cu veşnica ei broderie. Arăta foarte bine în dimineaţa aceasta şi obrazul îi radia de mulţumire, aşa că lui Marcellus i se păru mai drăguţă decât înainte de asta. După ce se salutară şi-i prezentă pe cei care abia sosiseră – cu o spontaneitate care tăcu pe Marcellus să-şi simtă zvâcnirea grăbită a sângelului prin vine – se aşezară pe scaune în apropierea ei. Miriam întinse mâna delicată spre Iona şi-i zâmbi, aşa că băieţaşul se apropie de ea cu toată încrederea.

— Iona, tu trebuie să fii un băiat foarte voinic, zise ea, dacă eşti în stare să ţii pas cu oamenii aceştia pentru a face lungul drum de la Sepforis până aici.

— Majoritatea drumului l-am făcut călare pe un măgăruş, răspunse el cu mândrie, apoi adăugă cu încredere: Eu am avut un măgăruş mult mai frumos; îl chema Gaspar şi întinse un deget spre Marcellus fără să se întoarcă spre el. El mi-a dat pe Gaspar, iar eu l-am dat lui Toma din pricină că el este infirm.

— O, ce faptă vrednică de laudă ai săvârşit! Exclamă Miriam. Ochii îi fugiră pe deasupra lui Iona, ca să se oprească asupra lui Marcellus cu o privire care-i încălzi sufletul, de la el trecură la Justus, care sta întunecat, ca şi când ar fi vrut s-o prevină. Cred că Toma are nevoie de un măgăruş, adăugă ea, înţelegând ce vrea să spună Justus. Fără îndoială te-ai simţit foarte mulţumit de gestul pe care l-ai făcut faţă de el.

Iona zâmbi melancolic, îşi aşeză un picior cafeniu peste celălalt şi tvâru că se gândeşte la răspunsul pe care va trebui să i-l dea. Miriam fcânui Sa ce se gândeşte şi-şi zise c-ar fi mult mai bine să schimbe vorba.

— Andrei, strigă ea, de ce nu iei cu tine pe Iona ca să-i arăţi iepuraşii? Avem câţiva mici de tot, Iona, care n-au făcut încă ochi.

Propunerea ei fu primită cu entuziasm şi, după plecarea copiilor, Naomi se întoarse spre Marcellus.

— Ce este povestea asta cu măgăruşul? Întrebă ea zâmbind. Marcellus mişcă din picioare şi-şi zise c-ar fi fost mai bine să-l fi trimis şi pe el să vadă iepuraşii.

— Cred că Iona v-a spus tot ce ar fi de spus în legătură cu această întâmplare. Am găsit un măgăruş leneş, la care nu ţinea nimenea şi l-am dat lui Iona. În vecini era un băiat olog şi Iona a crezut de cuviinţă să-i dăruiască lui măgăruşul pe care-l primise de la mine. Ne-am zis că fapta aceasta a lui este foarte frumoasă, mai ales pentru un băiat de şapte ani cât are el.

— Dar n-am vrea ca din cauza asta să devină închipuit, interveni Justus categoric. Chiar acum se simte adânc impresionat de fapta lui.

— Nu uita, Barsaba Justus, protestă Miriam, că Iona nu este decât un copil.

— Sigur că este copil! Interveni Marta.

— Ştiu, murmură Justus netezindu-şi barba, dar n-aş vrea să devină un răsfăţat, Miriam. Dacă ţi se va oferi ocazia, te rog să vorbeşti cu el despre această chestiune… Ei, ia să ne spui, Ruben, ce recoltă vei avea anul acesta în via ta?

— Va fi mai bună decât în ceilalţi ani, Justus, răspunse Ruben şi se ridică încet de pe scaun. Nu vrei să vii cu mine în vie ca să vezi butucii?

Plecară împreună şi puţin după aceea Naomi îşi aduse aminte că are ceva de lucru la bucătărie. Mătuşa Marta dădu din cap şi zâmbi, spunând c-ar putea să dea şi ea o mână de ajutor. Miriam plecă fruntea spre broderie după ce le văzu că trec de colţul casei.

— M-ai preocupat foarte mult, Marcellus, zise ea cu glasul blând după o lungă tăcere, pe care niciunul dintre ei nu era dispus s-o întrerupă spunând o banalitate.

— După cum vezi, am dorit să trec din nou pe aici, răspunse Marcellus şi-şi apropie scaunul pe care era aşezat.

— De vreme ce eşti aici, zise Miriam şi uitându-se în ochii lui îi zâmbi, despre ce vrei să vorbim mai întâi?

— Mă interesează foarte mult viaţa teslarului aceluia care a făcut atâtea fapte în interesul neamului tău.

Ochii lui Miriam străluciră de mulţumire.

— Am presimţit că acesta va fi răspunsul pe care mi-l vei da! Exclamă ea.

— Cum se poate să fi presimţit? Întrebă Marcellus.

— O, răspunse ea cu îndrăzneală, din o mulţime de lucruri mărunte pe care le-am cântărit laolaltă. Tu nu te pricepi la ţesăturile rurale şi, dacă e să judeci bine, nici bătrânul Justus nu se prea pricepe. Nu ştii nici să te târguieşti când e vorba de preţ. Prin urmare se vedea limpede c-ai venit în Galileea pentru alte motive.

— Este adevărat, dar ce te-a determinat să-ţi închipui c-aş putea să mă interesez de viaţa lui Isus?

— Faptul c-ai ales pe Justus să te călăuzească. El a trăit în apropierea lui Isus tot atât de mult ca oricare altul, afară de Simon şi Zevedeu, tinerii aceia doi care au fost nedespărţiţi de el. Dar prezenţa ta aici m-a pus pe gânduri, adăugă ea şi începu să râdă domolită. Romanii sunt priviţi cu bănuială, aşa că n-am înţeles motivul pentru care Justus s-a învoit să te aducă aici. Pe urmă am constatat că pe grecul care a lucrat în atelierul lui Ben Iosif îl cunoşti. Probabil acesta a pus la cale întâlnirea cu Justus, căci nu se poate ca aici să fie o simplă întâmplare. Cei care se întâlnesc în dugheana lui Ben Iosif sunt foştii prieteni ai lui Isus. Prin urmare toate aceste amănunte le-am adunat împreună şi…

— Şi ai ajuns la concluzia că eu m-am învoit cu Justus să mă călăuzească pentru ca în felul acesta să pot obţine informaţii referitoare la Isus, adăugă Marcellus. Ei bine, deducţia este exactă, deşi trebuie să-ţi spun că Justus cunoaşte o mulţime de amănunte pe care n-a fost dispus să mi le spună şi mie.

— I-ai spus lui Justus care este motivul că te interesează viaţa lui Isus? Întrebă Miriam şi, uitându-se în ochii lui, aşteptă să-i răspundă.

— Nu în întregime, răspunse Marcellus, după câteva clipe de ezitare. Dar el nu se îndoieşte de bunele mele intenţii.

— Probabil că dacă ai spune lui Justus fără nici o reticenţă care sunt motivele ce te-au determinat să te interesezi de Isus, ar deveni şi el mai comunicativ, îi propuse Miriam; dar când văzu că Marcellus nu se grăbeşte să-i răspundă, adăugă: Sunt şi eu foarte curioasă să cunosc aceste motive.

— Miriam, aceasta este o poveste foarte lungă, murmură Marcellus.

— Eu ani vreme de ajuns ca să te pot asculta, răspunse ea. Începe şi spune, Marcellus.

— Acum un an am primit ordin să plec la Ierusalim… În interes de serviciu, începu el cu glasul nesigur.

— Dar nu pentru a cumpăra ţesături, interveni ea când constată că s-a oprit.

— Eram în serviciul guvernului, continuă Marcellus. N-am stat în oraş mai mult de câteva zile. În timpul acesta în oraş era mare frământare din pricina arestării unui galileean care era acuzat de trădare. Am fost de faţă la judecarea lui şi omul a fost osândit la moarte. Se vedea limpede că este nevinovat, însuşi procuratorul a tăcut această afirmaţie. M-am străduit în toate chipurile ca să uit ce s-a întâmplat. Totul dovedea că Isus a fost un om excepţional. Prin urmare, astă-primăvară, când mi s-a oferit din nou ocazia să vin la Ierusalim, am luat hotărârea să petrec câteva zile în Galileea şi să aflu ceea ce se va putea afla în legătură cu el.

— Ce te-a impresionat atât de adânc în legătură cu Isus? Întrebă Miriam cu glasul tremurând de încredere.

— Curajul lui, care părea pornit din convingere; cel puţin aşa cred, zise Marcellus. Toţi erau împotriva lui: guvernul, cei de la conducerea templului, negustorii, cămătarii şi toţi cei care reprezentau puterea banului. Nimeni nu s-a ridicat să-l apere. Prietenii săi îl părăsiseră. Totuşi în faţa acuzărilor necruţătoare – deşi cauza lui era pierdută şi ştia că-l aşteaptă moartea sigură – am constatat că nu se teme de nimic. Urmă o pauză în timpul căreia păru că se gândeşte: Ar fi fost imposibil să nu rămâi impresionat în faţa unui astfel de om. Simţeam un irezistibil îndemn să aflu ce fel de bărbat a fost şi cum a trăit, conchise Marcellus şi făcu un gest din care putea să înţeleagă că a terminat ce are de spus.

— Ceea ce mi-ai spus nu este tocmai mult, cum afirmai la început, declară Miriam cu ochii plecaţi asupra broderiei. Mă mir ce te-a determinat să nu mărturiseşti motivul chiar de la început. Poate ai omis să povesteşti lui Justus ceva din ceea ce mi-ai spus mie acum?

— Nu, răspunse Marcellus, în linii generale i-am spus cam acelaşi lucru.

— Mi se pare că adineauri spuneai că mărturisirile nu le-ai făcut în întregime! Acesta a fost răspunsul pe care mi l-ai dat la întrebarea pe care ţi-am pus-o.

— În sfârşit… Ceea ce am spus lui Justus este tocmai de ajuns. Probabil va fi necesar să mai adaug că interesul meu faţă de această chestiune este pe deplin sincer, declară Marcellus, în orice caz Justus pare mulţumit. Sunt câteva întâmplări prin care a trecut Isus, dar el refuză să mi le spună şi mie, deoarece îşi închipuie că eu nu sunt încă destul de pregătit pentru a mi le putea spune. Ieri i-a părut rău că mi-a spus întâmplarea aceea cu nunta, la care nuntaşii au băut apă şi au crezut că este vin.

— N-ai crezut vorbele lui! Zise Miriam şi zâmbi. Nu mă mir deloc. Probabil Justus are dreptate. Dumneata nu erai pregătit să auzi o astfel de întâmplare. Obrajii i se îmbujorară uşor când adăugă: Şi cum s-a întâmplat de a început să-ţi vorbească despre nunta Annei?

— Eu crezusem că vom putea ajunge la Cana tocmai la timp pentru a te putea auzi cântând, răspunse Marcellus cu entuziasm şi mulţumit că a schimbat subiectul conversaţiei, în mod firesc de aici am ajuns să discutăm despre constatarea dumitale neaşteptată că poţi să cânţi. Justus îmi spusese de mai înainte că asta s-a întâmplat tot în ziua unei nunţi. Când am stăruit, a admis că întâmplarea aceasta neobişnuită a intervenit chiar în aceeaşi zi.

— Apa prefăcută în vin ţi s-a părut probabil ceva mai mult decât ai fi în stare să crezi că s-a întâmplat, zise Miriam şi începu să râdă cu bunăvoinţă. Nu mă miră deloc. Dar cu toate acestea ai crezut în constatarea mea neaşteptată că sunt în stare să cânt. Cântecul mi-a transformat întreaga viaţă. Trebuie să ştii, Marcellus, că imediat după această constatare am devenit cu totul altă persoană. Eram un temperament bolnăvicios, abătut, sătul de viaţă, neliniştit şi lipsit de cumpăt. Dar astăzi, după cum vezi, sunt fericită şi mulţumită. Crezi că asta este mai uşor de crezut decât că apa a fost prefăcută în vin?

— Prin urmare, Miriam, aş putea să cred că în cazul tău s-a întâmplat o minune?

— Crezi ce vrei, răspunse ea după o clipă de ezitare.

— Ştiu că preferi să nu vorbeşti despre această chestiune, zise el, aşa că nu-ţi voi mai pune întrebări. Dar, presupunând că Isus a spus o vorbă care ţi-a dat darul să cânţi, de ce n-a pronunţat şi cuvântul care ţi-ar fi dat facultatea de a umblă? Se spune că el a îndreptat piciorul micului Iona.

Miriam lăsă broderia din mână şi-şi împreună braţele pe piept, apoi încruntă din sprâncene şi se uită îngândurată la Marcellus.

— Eu nu sunt în stare să-ţi explic cum mi-a venit darul acesta de a cânta, dar nu-mi pare rău că sunt infirmă, zise ea. Probabil oamenilor din Cana cântecele pe care le cânt aşezată în targa cu care mă poartă le folosesc mai mult decât le-ar folosi dacă aş fi teafără fiziceşte. Toţi îşi au grijile, durerile şi amărăciunile lor. Dacă aş fi fost teafără, probabil şi-ar fi zis: „Pentru Miriam este uşor să cânte şi să se bucure. Ea n-are nici o grijă şi nu-i lipseşte nimic. Dar noi ce pricină am putea avea ca să cântăm?”

— Eşti o fată curajoasă! Declară Marcellus. Miriam clătină din cap.

— Nu cred să fiu vrednică de laudă, Marcellus. A fost o vreme când infirmitatea mea a fost un mare chin, deoarece eu am contribuit ca să mi se pară chin. A fost un chin nu numai pentru mine, ci şi pentru părinţii şi toate prietenele mele. Astăzi, când nu mai este chin, a devenit un fel de binecuvântare. Oamenii sunt foarte buni faţă de mine. Astăzi vin şi mă vizitează. Îmi aduc mici daruri. Şi, cum spunea adeseori Isus, este mult mai plăcut să dai decât să primeşti. Eu am avut noroc, prietene. Trăiesc în mijlocul unei atmosfere îmbuibate de dragoste. Oamenii din Cana sunt certăreţi, dar cu mine nu se ceartă niciodată. Faţă de mine se poartă cât se poate de cuviincios. Ce zici, nu-i aşa că sunt bogată? Întrebă ea şi-i zâmbi.

Marcellus nu-i răspunse, dar, ascultând de un îndemn neaşteptat, întinse mâna cu palma deschisă spre ea, iar Miriam îşi aşeză mâna în palma lui cu aceeaşi încredere ca un copil.

— Ascultă, Marcellus, vrei să-ţi mai spun o întâmplare neobişnuită? Întrebă ea cu glasul liniştit. Fără îndoială Justus ţi-a spus că după ce Isus a săvârşit câteva fapte neobişnuite prin satele din Galileea s-a răspândit vestea în toată provincia şi în toate părţile pe unde se ducea era urmat de mari mulţimi de oameni; sute şi mii de oameni îl urmau în lungul drumurilor pe care le făcea în fiecare zi. Oamenii care lucrau în ţarină lăsau sapa şi alergau în drum ca să-i vadă când trec; apoi se amestecau şi ei printre aceştia şi uneori lipseau cu săptămânile de acasă, dormind în aer liber şi expuşi foamei şi frigului. Dar nimic altceva nu-i interesa decât să fie în apropierea lui Isus, într-una din zile tocmai se pregătea să intre în Ierihon. N-ai fost până acolo, nu-i aşa? Nu puteai să fii, deoarece ai venit încoace, trecând prin Samaria. Ierihonul este unul dintre oraşele mai mari din Iudeea. Era urmat, ca de obicei, de o mare mulţime de oameni şi, când s-a răspândit vestea că se apropie, toţi oamenii au ieşit în strada mare. Pe vremea aceea vameşul din Ierihon era un bărbat cu numele Zaheu…

— Un grec? Interveni Marcellus.

— Nu… El era ismaelit. Numele lui adevărat era Zăceai, dar fiind în slujba administraţiei romane… Miriam se opri sfioasă şi obrazul i se îmbujora puţin, dar Marcellus zâmbi cu înţelegere şi-i spuse:

— Nu e nevoie să-mi explici. Funcţionarii provinciali au obiceiul să-şi schimbe numele imediat ce obţin câte o concesie de la stăpânii lor. Astăzi este obiceiul să-ţi iei un nume grecesc, deoarece este mult mai distins şi mai sigur decât un nume roman. Cred că ştiu ceva despre Zăceai, zis Zaheu, chiar fără să-l cunosc. Trebuie să fie un vameş ticălos; unul care nu respectă pe nimeni, nici pe cei de la guvern şi nici pe conaţionalii săi, când este vorba de câştigul său propriu. Astfel de oameni avem în toate părţile imperiului. Nu se poate, Miriam, să stăpâneşti un imperiu fără ca în slujbele principale din interiorul provinciilor să nu întâlneşti sceleraţi. Crezi că bătrânul Tiberiu ar fi putut stăpâni Spania şi Aquitania fără ajutorul unor bărbaţi de acolo care au trădat pe proprii lor concetăţeni? Fără asta nu se poate. Dacă funcţionarii provinciali ar fi oameni cinstiţi, imperiul s-ar duce de râpă. Te rog să mă ierţi că te-am întrerupt… Şi pentru că ţi-am ţinut această lungă peroraţie. Vorbeşte-mi despre Zaheu.

— Era foarte bogat. Populaţia din Ierihon se temea de el şi-l ura. Avea spioni în faţa tuturor uşilor pentru a descoperi orice uneltire de rebeliune. Toţi cei care protestau împotriva guvernului erau loviţi de biruri grele, iar dacă continuau să fie nemulţumiţi erau acuzaţi de trădare. Zaheu îşi clădise un palat impunător pe vârful unei coline din partea de miazăzi a Ierihonului, unde trăia ca un prinţ. Acolo avea grădini şi havuzuri şi zeci de servitori care să-l slujească.

— Dar n-avea nici un prieten, zise Marcellus.

— Nici dintre cei bogaţi, nici dintre cei săraci; dar lui Zaheu nu-i păsa de asta. Pe cei care-l urau, el îi dispreţuia, în sfârşit… În ziua cu pricina, aflând că Isus se îndreaptă spre Ierihon, Zaheu a ieşit în oraş ca să-l vadă şi el, cel puţin în trecere. Mulţimea curioşilor era atât de înghesuită, încât a coborât din carigă şi s-a aşezat într-un loc de unde putea vedea nesupărat. Un legionar l-a recunoscut şi l-a ajutat să încalece în furca crengilor unui copac, deşi ceilalţi oameni nu avuseseră voie să urce în copaci. Puţin după aceea Isus a apărut la capătul străzii, urinat de mulţimea care-l însoţea şi s-a oprit în apropierea copacului acestuia. A strigat pe Zaheu, spunându-i pe nume, deşi nu se văzuseră niciodată şi l-a întrebat:

— Nu s-ar putea ca astăzi să cinez împreună cu tine în casa ta?

— Şi ce a zis poporul din Ierihon despre fapta asta? Întrebă Marcellus.

— A rămas indignat, fireşte, zise Miriam. Până şi prietenii cei mai apropiaţi ai lui Isus s-au simţit mâhniţi. Zaheu era cel mai ticălos om din oraş şi dintre toţi Isus îl alesese tocmai pe el. Unii dintre ei spuneau: „Nici galileeanul acesta nu este mai bun decât preoţii templului, care se dau mereu în vânt de dragul oamenilor bogaţi”.

— Cred că lui Zaheu nu i-a păsat de nemulţumirea lor, zise Marcellus.

— S-a simţit foarte măgulit şi a coborât din copac şi a mers alături de Isus, legănându-se mândru în mers cu mulţimea de oameni care mergeau pe urma lor. După ce au ajuns în faţa proprietăţii lui, a dat poruncă oamenilor ca să intre în grădină şi să aştepte.

— Până când el şi musafirul său vor cina, zise Marcellus. Probabil oamenilor nu le-a făcut nici o plăcere aşteptarea asta.

— Oamenilor nu le-a făcut, căci se simţeau jigniţi, dar cu toate acestea au aşteptat şi s-au uitat după Isus, care a intrat în impunătoarea clădire de marmură a lui Zaheu. După ce au aşteptat vreme de aproape un ceas, Zaheu a ieşit din casă şi le-a făcut semn. Oamenii aşezaţi în grădină s-au ridicat în picioare şi s-au apropiat ca să-l poată auzi ce le va spune; arăta profund tulburat şi şi-au dat imediat seama că s-a întâmplat c£va cu el. Pe obrazul lui nu se mai vedea mândria şi îndrăzneala. Isus se oprise ceva mai la o parte în apropierea lui, stând grav şi fără să zică nimic. Lumea aştepta şi fiecare om îşi ţinea respiraţia şi se uita la obrazul neobişnuit al lui Zaheu. Imediat după aceea a început să vorbeasă, umilit şi abătut. Spunea că a hotărât ca jumătate din averea lui s-o împartă săracilor pentru a se putea hrăni, iar celor pe care i-a năpăstuit le va restitui tot ce le-a luat.

— Bine… Dar ce s-a întâmplat? Întrebă Marcellus. Ce i-a spus Isus?

Miriam clătină din cap.

— Nu ştie nimeni ce i-a spus, murmură ea; apoi, întorcând privirea în altă parte, adăugă mai mult pentru ea însăşi: Poate nu i-a spus nimic. Sau poate s-a uitat în. Ochii lui fără să clipească, până când Zaheu a putut să-şi vadă imaginea aşa cum ar fi trebuit să fie el în realitate.

— Cuvintele acestea mi se par stranii, zise Marcellus. Cred că nu te înţeleg pe deplin.

— Foarte mulţi au avut ocazie să treacă prin această senzaţie, răspunse Miriam cu glasul domolit. Când Isus te privea în luminile ochilor… Se opri pe neaşteptate şi-şi plecă trupul pentru a se putea uita la el din apropiere. Marcellus, continuă ea cu glsul stins şi impresionat, dacă te-ai fi întâlnit vreodată cu Isus faţă în faţă şi te-ar fi privit în luminile ochilor până când începeai să-ţi dai seama că nu mai poţi scăpa din puterea lui, nu ţi-ar fi venit deloc greu să crezi că el putea face orice… Orice ar fi vruţi Dacă ţi-ar fi poruncit: „Aruncări cârjele în care te sprijini!”, le-ai fi aruncat. Sau dacă ar fi zis: „Plăteşte banii pe care i-ai furat!”, i-ai fi plătit celor care aveau dreptul să-i primească.

Închise ochii şi se propti din nou în pernele patului. Mâna care rămăsese tot într-a lui Marcellus începuse să tremure uşor.

— Iar dacă ar fi zis: „Acum vei putea cânta imnuri de mulţumire”, îndrăzni Marcellus, ai fi cântat?

Miriam nu deschise ochii, dar buzele îi tresăriră de un zâmbet. Imediat după aceea îşi îndreptă trupul şi-şi retrase mâna, îşi netezi părul şi se uită la el ca şi când ar fi vrut să-i dea să înţeleagă că acum ar prefera să vorbească despre altceva.

— Vorbeşte-mi despre grecul acela care a lucrat în atelierul lui Ben Iosif, îi propuse ea. Probabil Isus îl interesează şi pe el, căci altfel cei care se întâlnesc acolo n-ar fi avut încredere în el.

— Îmi va veni foarte uşor să vorbesc despre Demetrius, zise Marcellus, deoarece el este cel mai bun prieten al meu. Ca înfăţişare este înalt, de forţă atletică şi frumos. Ca inteligenţă este foarte vioi şi bine informat şi dispune de temeinice cunoştinţe în domeniul clasicilor. Cât despre fondul sufletesc, este credincios şi plin de curaj.

Despre felul lui de a se purta îţi voi spune că n-am aflat despre el niciodată să fi săvârşit vreo faptă nedemnă de un bărbat. Marcellus făcu o pauză, apoi continuă cu toată energia: În ziua când am împlinit şaptesprezece ani, tatăl meu mi l-a dăruit de ziua naşterii.

— Spui că-ţi este cel mai bun prieten! Se miră Miriam. Cum de se poate aşa ceva? El nu se simte nemulţumit de situaţia lui de sclav?

— Miriam, cred că este firesc să nu ceri unui bărbat ca să fie mulţumit de sclavie; dar după ce ai fost odată sclav nu-mi vine să cred că libertatea ce ţi se va oferi ar putea să-ţi fie de prea mare folos. Eu am oferit lui Demetrius această libertate. Este liber să vină şi să plece unde vrea.

— Probabil eşti un stăpân foarte îngăduitor, zise Miriam cu glasul blând.

— Nu întotdeauna. Câteodată – dar mai ales anul trecut – s-a întâmplat de foarte multe ori ca Demetrius să se simtă nefericit din pricina purtărilor mele. Eram capricios, neliniştit, abătut şi bolnav.

— Din ce cauză? Întrebă Miriam. Crezi c-ai putea să-mi spui şi mie?

— Prefer să nu-ţi spun astăzi, când mă simt atât de mulţumit, răspunse Marcellus. Afară de asta, acum sunt vindecat. Şi nu vreau nici să te întristezi din pricina mea.

— Vei face cum vei vrea, încuviinţă fata. Dar cum s-a întâmplat ca Demetrius să lucreze în atelierul lui Ben Iosif?

— Aceasta este o poveste lungă, Miriam.

— Constat că toate întâmplările prin care ai trecut sunt lungi, ripostă ea uşor nemulţumită.

Marcellus se prefăcu că tresare şi zâmbi.

— În cazul acesta îţi voi spune mai pe scurt. Am fost împreună ia Atena. Fără să aibă el vreo vină, ci numai pentru c-a luat apărarea unor oameni nevinovaţi, Demetrius s-a bătut cu cineva care avea o importantă situaţie oficială, dar care nu-şi dăduse seama că sclavul acesta grec ar fi în stare să doboare un taur cu o singură lovitură de pumn. A fost o bătaie meritată, deşi unilaterală şi de scurtă durată. Totuşi ne-am zis că va fi mult mai prudent ca el să nu piardă timpul înainte de a mări cât mai mult distanţa dintre el şi închisoarea din Atena. Astfel a ajuns la Ierusalim şi pentru că se pricepea puţin la tors şi la depănat…

— Dar meseria aceasta unde a învăţat-o? Întrebă Miriam, care începuse din nou să brodeze.

— În atelierul unui ţesător din Atena, începuse să înveţe limba aramaică cu ajutorul acestui bătrân şi în timpul pauzelor încercase să devină şi el de folos.

— Spune, Marcellus, tot la acelaşi ţesător ai învăţat şi tu limba aramaică? Întrebă ea.

— Da, la acelaşi.

— Ai învăţat şi să torci şi să depeni?

— Nu, răspunse Marcellus, numai aramaică aşa cum o vorbesc acum.

— Aceasta în vederea călătoriei de acum prin Galileea, zise Miriam. Şi după ce vei afla tot ce doreşti să afli despre Isus ce vei face?

— În această privinţă n-am luat încă nici o hotărâre, răspunse Marcellus cu oarecare sfială. Va trebui să mă întorc la Roma, deşi plecarea mea nu este urgentă. Fireşte, aş vrea să-mi revăd familia şi prietenii, dar…

Miriam făcu câteva împunsături mărunte înainte de a ridica Fruntea şi a-l întreba cu glasul aproape stins:

— Dar ce?

— Ceva mă determină să presimt că acolo la Roma mă voi simţi cu lotul străin, declară el. Mă simt profund impresionat de învăţăturile propovăduite de acest vrednic galileean despre relaţiile dintre oameni. Mi se par atât de juste şi de chibzuite. Dacă acestea se vor putea răspândi în mase mai largi, nu este exclus ca acestea să schimbe structura lumii. Şi noi va trebui să avem o lume nouă, Miriam. Situaţia de acum nu va putea continua, în orice caz nu va dura multă vreme de aici înainte!

Miriam lăsă broderia din mână şi începu să-l asculte cu toată atenţia. Până acum nu-l auzise încă niciodată vorbind atât de grav.

— În timpul ultimelor zile pe care le-am petrecut în părţile acestea, am început să judec lumea cu totul din alt punct de vedere, continuă el. Nu pentru că înainte de asta nu m-aş fi gândit la nedreptăţile ce le-am văzut împrejurul meu, la risipa şi la întâmplările tragice din viaţă. Dar aici, în mijlocul acestei regiuni liniştite, stau treaz în timpul nopţii şi mă uit la stele, ca imediat după aceea să-mi aduc aminte de Roma, de lăcomia şi îmbuibarea ei, de sărăcia şi degradarea în care se zbat oamenii, de deznădejdea celor care zac în temniţele umede, de cei care sunt legaţi de butucii galerelor şi asudă la muncile silnice. Şi totuşi Roma stăpâneşte lumea, împăratul este un zăpăcit. Prinţul regent este un scelerat. Ei guvernează universul. Armatele lor împilează milioane de oameni! Făcu o pauză, îşi şterse fruntea de sudoare, apoi murmură: Iartă-mă, dragă prietenă, că te plictisesc cu astfel de vorbe.

— Cât ar fi de frumos dacă asupra acestei lumi ar stăpâni Isus!

Exclamă Miriam.

— Imposibil! Protestă Marcellus.

— Poate totuşi nu este atât de imposibil, răspunse Miriam liniştită.

Se uită în ochii ei pentru a se convinge dacă vorbeşte în mod serios şi rămase mirat de sinceritatea gravă a trăsăturilor ei.

— Nu se poate să vorbeşti serios, îngână el. Afară de asta, Isus este mort.

— Eşti sigur de ceea ce spui? Întrebă ea fără să ridice privirea.

— Admit că învăţăturile lui trăiesc şi că acestea ar trebui răspândite cât de mult printre oamenii dispuşi să le urmeze.

— După ce te vei întoarce la Roma ai intenţia să vorbeşti despre el prietenilor tăi?

Marcellus oftă:

— Îşi vor închipui despre mine că sunt nebun.

— Crezi că tatăl tău îşi va închipui despre tine că eşti nebun?

— Sunt convins că aşa se va întâmpla. Părintele meu este un bărbat drept şi generos, dar dispreţuieşte pe cei care se gândesc la religie. S-ar simţi plictisit şi nemulţumit dacă ar constata că eu discut astfel de lucruri cu prietenii noştri.

— Nu eşti de părere c-ar putea să-şi închipuie despre tine că eşti un tânăr curajos?

— Curajos! Nicidecum. Şi-ar închipui despre mine că felul în care procedez este lipsit de tact.

Justus şi Ruben apărură împreună din vie şi păreau preocupaţi de subiectul conversaţiei lor desfăşurate în şoaptă.

— Câtă vreme vei mai întârzia aici, Marcellus? Întrebă Miriam fără să-şi ascundă curiozitatea. Voi mai avea ocazia să te revăd, hai să zicem, mâine?

— Nu mâine. După cât mi-a spus Justus, mâine vom pleca la Capernaum. Aş vrea să cunosc un moşneag cu numele Natanail. Ai auzit vreodată despre el?

— Sigur că da! Moşneagul acesta îţi va plăcea. Dar vei mai trece prin Cana înainte de a te întoarce la Ierusalim?

— Mi-ar face plăcere.

— Te rog! Şi acum îngăduie-mi să vorbesc singură cu Justus, vrei?

— Justus, începu Marcellus după ce-l văzu că se apropie, eu voi coborî în sat şi te voi aştepta acolo până când te vei întoarce.

Întinse lui Ruben mâna şi acesta i-o strânse cu bunăvoinţă. Fără îndoială Justus îi vorbise în mod favorabil despre el.

— La revedere, Miriam, zise el şi se întinse după mâna ei. Mă voi întoarce săptămâna viitoare.

— La revedere, Marcellus! Răspunse fata. Eu te voi aştepta. Bărbosul galileean din apropierea lor constată că se uită îndelung unul Ja altul. Ruben încruntă uşor din sprâncene, ca şi când situaţia aceasta i-ar fi fost neplăcută. Probabil nu era de acord ca fiica lui să înceapă să sufere din nou. Acest tânăr roman va pleca în drumul lui şi va uita, dar Miriam îşi va aduce mereu aminte.

— Prin urmare vă veţi întoarce tot pe aici, se adresă Ruben lui Justus după ce Marcellus dispăru din vedere.

— Aşa se pare, răspunse Justus şi zâmbi.

— Îngăduie să spun lui Naomi că vei rămâne ca să frângi pâinea împreună cu noi, zise Ruben.

După ce rămaseră singuri, Miriam făcu semn lui Justus să se aşeze pe scaunul din apropierea patului ei.

— De ce n-ui spui lui Marcellus tot ce s-a întâmplat? Întrebă ea. Pe el chestiunea aceasta îl interesează foarte mult şi cunoaşte atât de puţine amănunte. A fost la Ierusalim şi a participat la procesul din palatul procuratorului, a auzit pronunţarea osândei şi ştie c-a fost răstignit. Atât este tot. Pentru el povestea lui Isus s-a terminat în ziua aceea. De ce nu i-ai spus?

— Am intenţia să-i spun, Miriam, în momentul când va fi pregătit pentru a asculta ceea ce-i voi spune. Dacă aş încerca să-i spun acum, el nu mă va putea crede, zice Justus şi venind mai aproape de ea adăugă în şoaptă: Mi-am închipuit că probabil îi vei spune tu.

— Puţin a lipsit să-i spun. Pe urmă m-am întrebat dacă nu cumva ai motive – pe care eu nu le cunosc – pentru a păstra secretul acesta. Cred că Marcellus are acum dreptul să afle tot ce s-a întâmplat. Este de părere că e mare păcat că nu s-a luat până acum nici o măsură pentru a răspândi învăţăturile lui Isus. Nu s-ar putea să-i vorbeşti despre activitatea ce se desfăşoară la Ierusalim, la Joppa şi în Cezarea? El nici nu bănuieşte ce se petrece acolo.

— Bine, încuviinţă Justus. Îi voi spune totul.

— Îi vei spune chiar astăzi! Stărui Miriam.

— Spune, fata mea, zise Justus şi ridică ochii miraţi spre ea, nu cumva îţi vei pierde cumpătul de dragul acestui străin?

Miriam făcu câteva împunsături repezi cu acul înainte de a ridica fruntea ca să uite în ochii lui tulburaţi.

— Pentru mine Marcellus nu este deloc străin, răspunse ea cu glasul blând.

După ce intră în cort fără nici un gând anume, Marcellus începu să aleagă şi să aşeze ţesăturile pe care le cumpărase, întrebându-se ce va face cu ele. Acum când nu mai avea nici un motiv să se prefacă în faţa oamenilor că-l interesează astfel de mărfuri, cele cumpărate până astăzi nu puteau să mai aibă nici o valoarea pentru el. Prin minte îi trecu gândul – şi acesta îi făcu plăcere – că ar putea să le ducă pe toate lui Miriam. Ea va fi mulţumită să le poată împărţi săracilor.

Ridică în mână o levită neagră şi o examina la lumină. Era făcută din lână de bună calitate şi bine ţesută. O plătise cu douăzeci de ţechini. Cincisprezece ar fi fost tocmai de ajuns, dar femeia care i-o vânduse era săracă. Afară de asta ţinuse să facă şi lui Justus o impresie favorabilă, străduindu-se să se dovedească generos faţă de prietenii săi.

Se aşeză apoi pe marginea patului, ţinând veşmântul în mână şi începu să se gândească la valoarea lui. Dacă ar fi fost să judeci ceasurile de lucru pe care le întrebuinţase şi priceperea cu care îl ţesuse femeia, făcea cam vreo treizeci de ţechini. Dar nu în localitatea Sepforis, unde trăia femeia aceasta şi unde astfel de articole nu erau căutate, în satul ei putea să valoreze cel mult doisprezece ţechini. Un străin ar fi oferit cincisprezece, dar el îl plătise cu douăzeci, căci pentru el atât valorase, deşi acum nu mai valora nimic.

Îl va da lui Miriam, care nu are nevoie de el, prin urmare tot aşa nu va valora nimic până când îl va dărui cuiva căruia să-i trebuiască. Imediat după aceea veşmântul va începe să aibă din nou valoare, dar nici atunci nu se va putea determina. Dacă cel care-l va primi se va simţi îndemnat ca după ce-l va îmbrăca să-şi spele mâinile, să se spele pe obraz şi să-şi repare sandalele rupte – contribuind astfel şi el la încrederea pe care i-o acordă oamenii – veşmântul acesta ar putea să aibă o valoare mai mare decât cea plătită pentru el. Dar dacă se va întâmpla ca cel care-l va primi să fie un trântor şi un netrebnic, fără îndoială îl va vinde şi va lua foarte puţin pe el, căci un om care se respectă nu va fi dispus să cumpere veşmântul unui vagabond, care probabil este plin de insecte. Făcând teorii de felul acesta, ai putea să-ţi pierzi o zi întreagă, gândindu-te la fluctuaţia valorii obiectelor.

De câteva zile încoace Marcellus începuse să se gândească cu totul altfel la problema proprietăţii, în conformitate cu ceea ce aflase de la Justus, Isus a vorbit adeseori despre răspunderea pe care o an cei care stăpânesc bunuri pământeşti. Bunurile adunate pot deveni cu uşurinţă un fel de ameninţare pentru cel care le stăpâneşte: focul şi furtul; posibilitatea de a fi distruse de molii şi rozătoare, toate sunt motive de teamă şi nelinişte. Oamenii au destule griji, chiar fără să mai adauge altele, adunând bunuri trecătoare. Astfel de griji îţi schimbă şi caracterul. Până şi haina pe care o ţii în dulap nu numai că este un obiect fără folos care nu poate sluji nimănui, ci reprezintă un motiv care contribuie la tulburarea vieţii pe care o duci. Or, viaţa trebuie apărată împotriva acestui fel de primejdii. Ce ar putea să folosească omul, spusese Isus, chiar dacă ar fi să câştige” toai comorile pământului, dacă-şi va pierde sufletul? Speriat de aceas.” afirmaţie, Marcellus întrebase:

— Ce a înţeles Isus când a vorbit despre importanţa de a-i i mântui sufletul şi viaţa? El a dovedit că nu-l interesează prea nun, dacă el însuşi îşi va pierde viaţa! Ar fi putut să şi-o mântuie dacă ar fi făgăduit lui Pilat şi celor de la conducerea templului că se va întoarce acasă şi se va feri să mai vorbească poporului despre convingerile sale.”

— De, stăpâne, încercă Justus să-i explice, s-ar putea ca atunci când Isus a vorbit despre viaţa omului să nu se fi gândit tocmai la ceea ce te preocupă pe dumneata acum. Trebuie să ştii că în ziua când Isus a fost răstignit ej nu şi: a pierdut viaţa, dar şi-ar fi pierdut-o dacă s-ar fi pocăit şi s-ar fi întors acasă, înţelegi ce vreau să-ţi spun, Marcellus?”

— Nu… N-aş putea să-ţi răspund că înţeleg. Ca să vorbeşti despre viaţă în felul acesta înseamnă să jonglezi cu definiţia recunoscută a acestui cuvânt. Eu sunt de părere că atunci când cineva este mort înseamnă că şi-a pierdut viaţa; probabil şi-a pierdut-o în slujba unei cauze bune şi probabil va continua să mai trăiască o vreme în amintirea celor care l-au cunoscut, au crezut într-însul şi l-au apreciat. Dacă vorbirea noastră de toate zilele poate avea şi ea o semnificaţie, atunci trebuie să recunoşti că unul care a murit înseamnă că şi-a pierdut viaţa.”

— Nu este numaidecât necesar să şi-o piardă, răspunse Justus. Şi nu o va pierde atâta timp cât sufletul său este încă viu. Isus spunea că nu trebuie să ne temem de lucrurile care ucid trupul, ci să ne temem numai de acelea care ucid sufletul.” Apoi, văzând că Marcellus ridică din umeri nemulţumit, continuă: „Trupul nu are o însemnătate deosebită: este numai un vehicul, un fel de unealtă în slujba sufletului”, zise el şi începu să râdă când constată felul în care Marcellus se uita la el. „Probabil acum îţi închipui că acestea nu sunt altceva decât vorbe de nebun?”, adăugă el şi începu să râdă îngăduitor.

— Fireşte! Şi sunt convins că tot aşa îţi închipui şi dumneata!”

— Admit că nu este atât de uşor să crezi ceea ce-ţi spun eu.”

Marcellus se oprise în mijlocul drumului – căci era în drum de la Sepforis spre Cana – şi începuse să-i ţină o cuvântare care i se păruse şi lui destul de lungă:

— Justus, începu el, va trebui să-ţi spun cu toată sinceritatea că deşi sunt dispus să cred în subtila filosofic a lui Isus, prietenul dumitale mort, sper totuşi că de aici înainte nu vei mai încerca să faci afirmaţii ca cea de adineauri. Am un sincer respect faţă de felul de a judeca al omului acestuia şi respectul acesta n-aş vrea să-l pierd.”

Se aşteptase ca Justus să rămână nemulţumit de cuvintele lui, dar uriaşul se mulţumise să dea din cap şi să zâmbească îngăduitor.

— N-am vrut să te jignesc cu aceste cuvinte ale mele”, adăugă Marcellus.

— Cuvintele pe care mi le-ai spus nu mă nemulţumesc deloc, răspunse Justus cu amabilitate. Vina o port eu singur. Am mers prea repede, fără să ţin socoteală de starea în care te găseşti şi ţi-am oferit pâinea când dumneata aveai neyoie de lapte.”

Lasă din mână levita neagră şi luă un şal alb cu ciucuri. Nu-şi putea imagina pe maică-sa purtând acest şal, dar cu toate acestea femeia care i-l vânduse fusese mândră de felul în care-l lucrase, în satul acela de la frontiera Samariei unde se oprise îşi aducea aminte că femeia n-a putut să se despartă decât cu mare greutate de el. Ar fi fost mai bine să i-l fi dat înapoi, deoarece pentru ea şalul acesta avea mult mai mare importanţă decât pentru oricare altul. Astfel de lucruri niciodată nu trebuie vândute şi nici cumpărate.

Marcellus se simţi înfiorat de aceeaşi părere de rău ca uneori la banchetele din Roma, unde se serveau vinuri răcite cu gheaţă adusă de curieri speciali din regiunile din miazănoapte şi de multe ori aceşti curieri mureau pe drum din pricina oboselii şi a grabei. Nici un om cinstit nu trebuia să bea astfel de vinuri. Procurarea lor costa un preţ prea mare.

În sfârşit… Toate aceste cumpărături le va da lui Miriam, care le va întrebuinţa cu folos. Dar oare ce va zice Miriam când va constata că aceste obiecte lucrate cu atâta grijă de conaţionalii ei nu merită nici cel puţin să fie păstrate de cumpărătorul lor?

— Acestea sunt daruri, îi va răspunde el şi oamenii care le vor primi vor putea să le folosească.”

În cazul acesta ea ar avea dreptul să-i răspundă, dar probabil Miriam nu-i va răspunde:

— Cum ar putea să fie daruri, Marcellus, când în realitate sunt lucruri fără valoare de care vrei să scapi?”

Dar, presupunând că Miriam i-ar da acest răspuns, ar putea şi el să adauge:

— De vreme ce oamenii pe care-i interesează aceste lucruri vor fi dispuşi să le primească, vor fi daruri; nu eşti de aceeaşi părere?”

— Nu, dragul meu, va zice ea; nu vor putea fi niciodată daruri. Ascultă Marcellus…” şi va începe să-i explice ce părere a avut Isus despre darurile pe care le faci semenilor tăi.

Începu să împăturească sulul şi să-l aşeze peste celelalte lucruri, apoi ridicând privirea văzu în faţa intrării cortului un bărbat înalt şi oacheş, cu obrazul tras, care se uita la el şi zâmbea. Marcellus îl pofti să intre. Omul se aşeză pe un scaun de campanie, îşi încrucişa picioarele lungi şi-i spuse că pe el în cheamă Harif.

— Fără îndoială ai venit să vorbeşti cu Justus, zise Marcellus amabil. Este în casa lui Ruben. Dacă vrei să revii în timpul după-amiezii, cred că-l vei putea găsi.

Harif dădu din cap, dar nu se mişcă; începu să-şi legene piciorul ridicat în aer, apoi îşi propti coatele pe genunchi şi se uită pe rând la obiectele din cort, la grămada de ţesături din apropierea lui şi la străinul acesta venit din Roma.

— Mi se pare că am auzit pe Justus vorbind despre dumneata, zise Marcellus, presimţind că dacă Harif are intenţia să mai stea va fi obligat să-i spună ceva. Dacă nu mă înşel, eşti olar şi faci vase pentru apă şi pentru păstrat vinul, blide şi alte lucruri pentru casă.

Harif dădu din cap şi zâmbetul îi deveni mai larg.

— Ia spune, aici este obiceiul să întrebuinţezi pentru păstrarea vinului aceleaşi vase pe care le întrebuinţezi şi pentru apă? Întrebă Marcellus.

— Da, stăpâne, răspunse Harif cu mândria caracteristică meseriaşului priceput. Multă lume procedează în felul acesta. Apa sau vinul este acelaşi lucru. Tot aşa şi uleiul. Se întrebuinţează acelaşi fel de vas.

— Bine, dar cred că după ce ai întrebuinţat un vas pentru ulei nu-l vei mai putea întrebuinţa şi pentru vin, zise Marcellus, convins că aceste cuvinte sunt întemeiate.

— Nu… Căci n-ar fi acelaşi lucru, încuviinţă Harif. Vinul ar avea gust de ulei.

— Cred că tot aşa s-ar întâmpla şi cu apa pe care ai păstra-o într-un vas în care a fost vin, continuă Marcellus. Apa ar avea gust de vin.

Harif încetă să-şi mai legene piciorul şi se uită cu coada ochiului spre uliţa din apropiere, iar creţurile subţiri dimprejurul tâmplelor sale părură că s-au mai adâncit. Marcellus îşi zise că acum probabil se întreabă dacă poate discuta cu el această chestiune. Olarul se întoarse spre el şi-l întrebă:

— Justus ţi-a spus?

— Da!

— Şi ai crezut? Întrebă Harif.

— Nu! Răspunse Marcellus categoric. M-ar interesa să aflu ce crezi dumneata în această împrejurare.

— Uite ce, stăpâne, lucrurile s-au întâmplat în felul următor: la ospăţul fiicei mele Anna terminasem vinul, dar când a sosit Ii|us a prefăcut apa în vin. Nu ştiu cum a procedat. Singurul lucru pe care-l ştiu este că a făcut vin din apă.

— L-ai gustat?

— Da, stăpâne, în viaţa mea n-am băut un astfel de vin, nici înainte, nici de atunci încoace.

— Ce fel de vin a fost, un vin vârtos şi parfumat?

— Nu, stăpâne, răspunse olarul, gândindu-se cum să-i explice. Era un vin uşor şi avea mireasmă de floare.

— Roşu? Întrebă Marcellus.

— Nu. Era alb, răspunse Harif.

— Alb ca apa?

— Da, stăpâne! Privirile lui Harif întâlniră zâmbetul lui Marcellus, apoi se pierdură departe. Vreme îndelungată niciunul dintre ei nu mai zise nimic.

— Am aflat că toată lumea ţinea la Isus, zise Marcellus.

— Acesta este adevărul, stăpâne! Încuviinţă Harif. În ziua aceea a sosit târziu. Ar fi trebuit să fii de faţă ca să vezi cum l-au primit şi să auzi cum l-au salutat. Partea cea mai mare dintre ei s-a ridicat de la masă şi s-a îngrămădit împrejurul lui. Aşa se întâmpla în toate părţile pe unde trecea. Nimeni nu mai da atenţie celor din apropierea lui.

— Spune, Harif, în vasele acelea ai ţinut vreodată vin? Întrebă Marcellus.

— Da, stăpâne, admise Harif. Marcellus dădu din cap şi zâmbi.

— Bine, îţi mulţumesc că mi-ai spus, zise el. Eram aproape sigur că aceasta va fi explicaţia, apoi se ridică în picioare, îmi pare bine c-ai venit, Harif. Vrei să-i spun lui Justus cate vei întoarce?

Harif nu se ridică nici de astă dată. Pe obrazul lui tremura un fel de sfială.

— Dacă nu s-ar fi întâmplat decât atât şi dacă nu s-ar fi întâmplat decât o singură dată, declară el fără să ţină socoteală de atitudinea lui Marcellus, care se aşeză din nou pe marginea patului şi încercă să-şi concentreze atenţia asupra cuvintelor ce i le va spune: Dar începând din ziua aceea, continuă Harif, întâmplările neobişnuite au venit una după alta.

— Tot aşa am auzit şi eu, zise Marcellus. Dă-mi voie să te întreb: ai fost martor la vreuna dintre aceste întâmplări neobişnuite sau numai le-ai auzit de la alţii? Trebuie să ştii că întâmplările neobişnuite sunt întotdeauna exagerate când ţi le spune altul.

— Ţi-a povestit vreodată cineva, întrebă Harif, despre felul în care Isus a hrănit o adunare de cinci mii de oameni, deşi nu avea cu el altceva decât un coşuleţ de pâine şi doi peşti?

— Nu… Dar te rog să-mi povesteşti dumneata, zise Marcellus nerăbdător.

— Probabil Justus îţi va povesti dacă-l vei ruga. El a fost de faţă şi a văzut cum s-au petrecut lucrurile.

— Ai fost şi dumneata de faţă, Harif?

— Da, dar eu mă găseam departe, la marginea grupului de oameni adunaţi împrejurul lui.

— Spune-mi numai ce ai putut vedea? M-ar interesa foarte mult părerea dumitale în această împrejurare. Unde s-a desfăşurat întâmplarea aceasta?

— Asta s-a întâmplat la scurtă vreme după nunta noastră. Isus începuse să cutreiere satele şi să vorbească oamenilor, care îl urmau în număr mare în toate părţile unde se ducea.

— Pentru a-l asculta ce spune? Întrebă Marcellus.

— Îmi parte pentru asta, dar mai ales pentru că se spunea despre el că vindecă toate bolile şi dă vedere orbilor…

— Crezi că aşa ceva se poate… Să dea vedere orbilor?

— Da, stăpâne! Declară Harif. Am văzut chiar eu un om care vede tot atât de bine ca şi dumneata.

— Îl cunoşti de mai demult?

— Nu, stăpâne, admise Harif. Dar vecinii lui spuneau că a fost orb de foarte mulţi ani.

— Pe ei i-ai cunoscut… Înţeleg pe vecinii lui?

— Nu, stăpâne, căci oamenii aceia erau din împrejurimile localităţii Sihar.

— Astfel de mărturii nu cred c-ar putea să aibă valoare prea mare în faţa unui pretoriu; dar fără îndoială trebuie să ai motive temeinice pentru a putea crede… În sfârşit, continuă, te rog, cu povestea despre ospătarea oamenilor care au fost împreună cu Isus.

— Ei era urmat în toate părţile de mare mulţime de oameni, continuă Harif fără să se simtă nemulţumit din pricina îndoielii ce o vedea la el. Uneori era greu să-i poţi stăpâni. Fiecare dintre oamenii aceştia ar fi vrut să fie de fiecare dată destul de aproape pentru a putea vedea ce se petrece; dar nimeni nu putea prevedea când se va întâmpla ceva. Nu este un lucru de nimic – se întrerupse Harif şi se uită la el -să vezi că unul dintre vecinii noştri care a crescut împreună cu ceilalţi copii din sat şi care a lucrat la bancul de teslar începe să vorbească cum n-a vorbit încă nimeni înainte de el; apoi să vezi un moşneag din primele rânduri cum stă şi ascultă cu gura căscată şi mâinile proptite după urechi ca să poată auzi ce spune şi după aceea să înceapă să chiuie şi să joace: „Aaah! Acum aud, aud, aud!” numai pentru că Isus, în timpul cuvântării sale, a întins un deget spre el. Isus nu s-a oprit, ci doar a întins un deget spre el şi atât a fost de ajuns ca moşneagului să i se redea auzul.

— Harif, ai văzut vreodată pe Isus săvârşind astfel de fapte?

— Nu, stăpâne! Dar sunt mulţi din cei care l-au văzut; oameni pe a căror vorbă te poţi întemeia şi dumneata.

— Bine, consimţi Marcellus îngăduitor, începe şi spune-mi despre felul în care a hrănit cei cinci mii de oameni, întâmplarea asta spui c-ai văzut-o?

— Asta s-a întâmplat la Capernaum în felul următor: se dusese vestea despre o mulţime de lucruri neobişnuite şi lumea se adunase în mare număr; toţi se frământau şi strigau, deoarece nu se găsea nimeni care să-i stăpânească şi începuseră să se înghesuie şi să se calce unul pe altul în picioare.

— E de mirare că pentru păstrarea ordinii n-au chemat legionarii, mai ales că în Capernaum există şi un fort.

— Aşa este… Printre oamenii aceştia se găseau şi mulţi legionari, dar nu cred că preoţii şi cărturarii oraşului să fi dorit ca cineva să păstreze ordinea. Probabil îşi închipuiau că se va întâmpla ceva, vreun accident sau ceva asemănător, pentru a putea aresta pe Isus din pricină c-a tulburat liniştea.

— El n-a avut împrejurul său un grup de prieteni care să fi cerut poporului să nu se frământe?

— Ba da, stăpâne, Isus avea mulţi prieteni buni. Dintre aceştia a ales doisprezece inşi care să fie ucenicii săi. Dar aceştia nu aveau atâta autoritate pentru a putea stăpâni o astfel de adunare, în realitate toţi păreau ca şi-au pierdut cumpătul şi nu ştiau ce să mai facă. Eu şi Ruben plecasem la Capernaum, cum plecaseră toţi ceilalţi, pentru a vedea ce s-a întâmplat. Când am sosit noi, am găsit poporul frământându-se în piaţa oraşului. Eu nu mai văzusem în toată viaţa mea o astfel de îngrămădeală, împrejurul nostru erau bărbaţi şi femei cu copii bolnavi în braţe, pe care lumea îi împingea din toate părţile cu violenţă; orbi şi bolnavi pe jumătate goi, pe care prietenii lor îi aduseseră cu targa; printre aceştia erau şi leproşi, dar nimeni nu ţinea socoteală de suferinţele acestora.

— Mă mir cum de nu s-a gândit nimeni să-i aresteze, zise Marcellus.

— De, stăpâne, când se întâmplă ca un lepros să iasă la drum, nici un legionar nu îndrăzneşte să pună mâna pe el şi să-l aresteze. Afară de asta nu se poate să condamni nici pe bieţii leproşi, deoarece toţi veniseră cu nădejdea că se vor vindeca.

— Isus a vindecat şi leproşi? Întrebă Marcellus, al cărui glas era plin de îndoială.

— Da, stăpâne… În sfârşit, când Isus a băgat de seamă că nu poate să mai liniştească mulţimea, a început să se îndrepte încet spre ţărmul lacului. Câţiva dintre ucenicii săi plecaseră înainte ca să tocmească o Corabie. Astfel, înainte ca oamenii să-şi fi putut da seama de ceea ce se întâmplă, Isus împreună cu cei doisprezece ucenici ai săi au început să se îndepărteze de ţărm.

— Nu eşti de părere că gestul acesta a fost exagerat?

— A încercat mai întâi să vorbească oamenilor, dar zgomotul era atât de mare, încât nimeni nu-l putea auzi. De altfel oamenii îngrămădiţi împrejurul lui nu veniseră ca să-l asculte vorbind, ci pentru a vedea ceva neobişnuit. Nu făcuseră loc nici pentru a putea trece infirmii, orbii şi cei bolnavi pe care-i aduseseră cu targa. Afară de asta tocmai atunci Isus primise şi veşti rele. Unul dintre cei mai buni prieteni ai săi, pe care Irod Antipa îl băgase la închisoare, fusese decapitat. Ştirea aceasta i-o aduseseră tocmai în momentul când Isus încerca să liniştească mulţimea. Prin urmare nu se poate să-i faci o vină din pricină c-a încercat să se depărteze.

— Tocmai dimpotrivă, Harif, declară Marcellus. Faptul că aflase o veste tristă justifică purtarea lui. Noroc că s-a găsit o corabie prin apropiere. Probabil lumea s-a revoltat şi a început să vocifereze?

— Fiecare dintre ei s-a purtat în felul său, răspunse Harif. Unii au început să ameninţe cu pumnii şi să blesteme. Alţii clătinau din cap şi plecau. Alţii plângeau. Unii nu s-au mişcat din loc şi nici n-au zis nimic, ci se uitau după corabia care devenea din ce în ce tot mai mică.

— Dumneata şi Ruben ce aţi făcut?

— Ne-am zis că va fi mai bine să ne întoarcem acasă. Apoi cineva dintre oameni a băgat de seamă că vasul se îndreaptă spre ţărmul din partea de miazănoapte. S-a ridicat un chiot uriaş şi oamenii s-au repezit în fugă spre locul unde trebuia să ancoreze. Probabil cei din corabie căutau un loc de unde se puteau apropia mai cu uşurinţă de ţărm, prin apropiere de Betsaida.

— La ce depărtare putea să fie localitatea aceasta?

— Pentru corabie, care mergea de-a dreptul, vreo şase mile, dar pentru cei care alergau în lungul ţărmului şi trebuiau să facă ocol puteau să fie vreo nouă. Regiunea din partea aceea este în cea mai mare parte a pământului deşert. Dar toţi au plecat şi era un spectacol jalnic să-i vezi târându-se printre colţurile de stâncă şi printre scaieţii uscaţi de arşiţă. Trecuse demult de amiază până să putem da de urma lor.

— Isus n-a fost nemulţumit când a constatat că oamenii an dat de urma lui?

— Nu… Dar am băgat de seamă că era mâhnit, murmură Harif. Obrazul lui era trist. Poporul care venise la el era acum ostenit şi nu se mai îmbrâncea, căci drumul pe care-l făcuse reuşise să-l liniştească, zise el şi râse domolit.

— Nu i-a certat pentru felul în care se purtaseră la Capernaum?

— Nu, stăpâne; vreme îndelungată n-a spus nimic. Oamenii s-au întins pe pământ ca să se odihnească. Justus mi-a spus după aceea că Simon a stăruit pe lângă Isus ca să vorbească oamenilor, dar el a aşteptat până când s-au adunat toţi cei care veniseră la el, deoarece unii dintre ei veneau cu tărgile în care erau bolnavii; mai erau şi cei infirmi, care rămăseseră departe în urmă. Nu a scos nici o vorbă până când s-au apropiat toţi. Apoi s-a ridicat în picioare şi a început să vorbească. Nu ne-a ocărât din cauză că l-am urmărit atât de departe şi nici n-a pomenit nimic, aşa cum s-ar fi cuvenit, despre felul necuviincios în care ne purtasem. Ne-a vorbit spunându-ne cum trebuie să ne purtăm unul faţă de altul, căci toţi suntem membrii aceleiaşi familii. Oamenii tăceau şi nu se auzea nimic altceva decât glasul lui Isus, îmi aduc aminte că împrejurul lui se adunaseră atunci cam la cinci mii.

Bărbia lui Harif începuse să tremure şi-şi drese glasul. Marcellus se uită cu atenţie la expresia obrazului său.

— Eu, stăpâne, nu sunt omul care ar putea plânge prea uşor, adăugă el cu glasul sugrumat. Dar în cuvintele care le pronunţa a fost ceva care te făcea să-ţi simţi ochii plini de lacrimi. Toţi cei din apropierea lui nu erau acum altceva decât un grup de copii neputincioşi şi osteniţi… În faţa nostra el singur părea bărbat chibzuit, iar ceilalţi nu erau altceva decât nişte copii fără minte, certăreţi, pizmoşi şi egoişti. Glasul lui se ridica liniştit şi ţi se părea un balsam aşternut pe o rană. În timpul cât el vorbea mi-am zis: „Până în această clipă eu n-am trăit cu adevărat. N-am ştiut cum trebuie să trăiesc. Vorbele omului acestuia sunt dătătoare de viaţă!” Mi se părea că însuşi Dumnezeu a coborât din cer ca să vorbească oamenilor! Toţi erau profund emoţionaţi. Pe obrazurile chinuite ale celor dimprejurul meu lacrimile curgeau şiroaie.

Harif îşi şterse ochii cu dosul palmelor.

— Puţin după aceea Isus a tăcut şi a făcut semn unora care se găseau în apropierea lui, oameni care veniseră de foarte departe şi aduseseră cu ei un bolnav. Aceştia au ridicat targa şi au aşezat-o la picioarele lui Isus. L-am văzut că se uită la bolnav şi-i spune ceva. Bolnavul s-a ridicat în picioare. Şi tot aşa ne-am ridicat şi ceilalţi, ca şi când vorbele lui Isus ne-ar fi ridicat pe toţi şi ne-am minunat de ceea ce vedeam cu ochii. Harif zâmbi şi se uită la Marcellus cu ochii rugători ca ai unui copil. Crezi ceea ce-ţi spun eu acum, stăpâne?

— E foarte greu de crezut, Harif, răspunse Marcellus cu glasul blând. Dar sunt convins că dumneata crezi ceea ce mi-ai spus. Probabil se poate găsi o explicaţie a acestei întâmplări.

— Se poate, stăpâne, admise Harif cu amabilitate. Pe urmă au venit alţii, foarte mulţi, care s-au oprit în faţa lui Isus pentru a fi vindecaţi de bolile lor, dar acum nu se mai îmbrânceau, ci aşteptau să le vină rândul, zise el, apoi ezită şi adăugă sfios: Dar cred că va fi mai bine să nu te plictisesc cu vorbele mele de vreme ce şi aşa nu crezi ce-ţi spun.

— Spuneai că-mi vei povesti felul în care a hrănit pe oamenii aceştia, stărui Marcellus.

— Da, stăpâne. Se făcu târziu după-amiază. Eu mă simţeam atât de mişcat de ceea ce văzusem şi auzisem, încât nici nu băgasem de seamă că mi s-a făcut foame. Ruben şi eu ne-am dat seama că aici, în mijlocul deşertului, nu vom putea găsi nimic de mâncare, aşa că înainte de a pleca ne-am oprit în faţa unei tarabe din Capernaum şi am cumpărat o pâine şi peşte afumat. Dacă am fi fost împreună cu alţi oameni, am fi scos merindea aceasta şi am fi mâncat. Dar acum, după ce am simţit foamea, mi-a fost ruşine să mănânc de faţă cu oamenii aceştia adunaţi împrejurul meu, deoarece, cum ţi-am spus, Isus ne spusese că toţi suntem membrii aceleiaşi familii şi cum am fi putut împărţi ceea ce aveam cu ceilalţi flămânzi? Aş fi fost dispus să împart cu cel din apropierea mea, dar abia aveam atât ca să-mi poată ajunge mie. Prin urmare n-am mâncat şi tot aşa n-a mâncat nici Ruben.

— Fără îndoială, printre oamenii de acolo erau mulţi care se gândeau în felul acesta, zise Marcellus.

— Ucenicii se adunaseră împrejurul lui Isus şi-i spuneau să dea drumul poporului pentru a se duce prin satele din apropiere ca să-şi cumpere merinde. Ceva mai târziu Justus mi-a spus că Isus a clătinat din cap şi le-a răspuns că poporul va fi hrănit. Ucenicii păreau speriaţi şi îngânduraţi. În apropierea lor era un băieţaş care i-a auzit ce vorbesc. Avea cu el un coşuleţ nu tocmai mare, în care-şi adusese mâncarea; tocmai de ajuns cât îi trebuia unui copil. S-a apropiat de Isus şi i-a întins coşuleţul, spunând că el ar vrea să împartă mâncareî lui cu ceilalţi.

Ochii lui Marcellus se aprinseră şi-şi plecă trupul spre el ca să-poată auzi mai bine.

— Continuă! Zise el. Ceea ce-mi spui este extraordinar.

— Da, stăpâne, este extraordinar. Isus a luat coşuleţul şi l-a ridicat deasupra capului ca oamenii să-l poată vedea. Apoi le-a spus că băiatul acesta ar vrea să-şi împartă merindea cu toţi ceilalţi oameni A ridicat ochii spre cer şi a mulţumit lui Dumnezeu pentru daru băiatului, împrejurul nostru, stăpâne, se făcuse linişte adâncă. Isus i început să frângă pâinile în bucăţi mici şi peştele l-a făcut fâşii şi pe toate acestea le-a întins ucenicilor săi, spunându-le să le împărţi poporului.

— Probabil oamenii au început să râdă? Întrebă Marcellus.

— Nu, stăpâne… N-am râs, deşi aproape toţi au zâmbit gândindu-se că această uriaşă mulţime de oameni ar putea fi hrănit? Cu aproape nimic, cum s-ar spune. Ţi-am pomenit adineauri că mie mi-a fost ruşine să scot merindea pe care o aveam, dar acum? Prinsesem curaj, aşa că, scoţând pâinea şi peştele, am rupt câte c bucată şi am dat-o celui de lângă mine!

— Admirabil! Exclamă Marcellus. A fost mulţumit?

— Avea şi el ceva merinde, zise Harif, apoi continuă grăbit. Dai între cei de faţă erau foarte mulţi care nu aduseseră nimic cu ei. Îr ziua aceea Isus i-a hrănit pe toţi. După ce au terminat de mâncat, an umplut vreo douăsprezece coşuri cu ceea ce prisosise.

— Pesemne, în afară de dumneata şi Ruben, printre cei adunaţi fuseseră şi alţii mai prevăzători care aduseseră cu ei merinde din belşug, zise Marcellus. Ar fi fost imposibil să meargă în mijlocul deşertului cu coşurile goale. Povestea aceasta, Harif, mi se pare neobişnuită!

— Crezi, stăpâne, ceea ce ţi-am spus? Întrebă Harif mulţumit.

— Da, cred! Şi cred că s-a întâmplat o minune! Atitudinea lui Isus a determinat pe oamenii aceia zgârciţi să se poarte frăţeşte unul faţă de altul. Adevărul este că ai nevoie de un bărbat cu însuşiri excepţionale pentru a face o familie înţelegătoare dintr-o adunare de oameni atât de deosebiţi unul de altul. Nu sunt în stare să înţeleg în ce fel a vindecat pe cei bolnavi, dar cred că pe oameni i-a hrănit. Şi-mi pare bine, Harif, c-ai fost dispus să-mi spui.