CAPITOLUL IX.

În zorii zilei următoare, când se trezi, Marcellus rămase extaziat, după ce constată că nu mai simte povara care-l oprimase vreme atât de îndelungată. Abia acum îşi dădea seama pentru prima dată de semnificaţia deplinei libertăţi.

Oprindu-se în faţa uşii deschise de la camera credinciosului său sclav, al cărui zbucium fusese tot atât de greu ca şi al lui însuşi, constată mulţumit că mai doarme încă. Era foarte bine aşa; Demetrius merita această odihnă şi merita şi să-i ceara iertare pentru felul în care se purtase faţă de el.

Din ziua când la vârsta de cincisprezece ani îşi făcuse convalescenţa după o boală grea de care suferise, Marcellus nu avusese ocazia să mai simtă profunda semnificaţie a vieţii. Temperatura ridicată îl lăsase sleit de puteri şi slăbit fiziceşte; dar îşi aducea aminte că în timpul acelei convalescenţei toate simţurile lui fuseseră neobişnuit de treze. Mai ales în toate zvonurile mai limpezi, toate mirosurile mai insinuante şi mai puternice, pentru a-i aduce aminte de miresmele pe care le cunoscuse.

Înainte de aceea auzise păsările ciripind şi şuierând, fiecare în felul ei, dar i se părea caraghios să afirmi despre ele că ar cânta. De astă dată însă îşi dădu seama că ele cântă cu adevărat într-un fel de cor. Atmosfera era saturată de mireasma florilor de fân cosit, de mirosul dulceag al caprifoilor, al iasomiei şi al narciselor, ca şi când ar fi încercat să cânte un imn de slavă pentru întoarcerea lui în viaţă şi la plăcerile pe care i le oferea. Câte o răbufneală uşoară de vânt cu miros de frunze veştede şi pământ jilav îl făcea să se trezească la realitate, aşa că se simţea mulţumit c-a reuşit să scape de contactul mai intim cu aceste două elemente.

În timpul celor câteva zile de convalescenţă din tinereţea sa, Marcellus se simţise profund impresionat de legătura existentă între el şi toate fiinţele dimprejurul său. Se simţea mai liniştit şi mai încrezător, constatând că este atât de strâns integrat în toate elementele firii. Dar pe măsură ce-şi recâştiga puterile această stranie sensibilitate încetă să mai funcţioneze. Culorile şi miresmele îi mai făceau şi astăzi plăcere, tot aşa cântecul fluid al păsărilor şi zumzetul gâzelor din ierburi, dar sentimentul înţelegerii faţă de intenţia lor se destrămase în timpul preocupărilor de altă natură şi al jocurilor de copil ce urmaseră după aceea. Nu se aştepta nici să mai guste acelaşi extaz trecător. Probabil senzaţia aceasta nu era accesibilă decât în momente când rezistenţa fizică a individului este aproape sleită şi când fragilitatea se înfrăţeşte cu alte lucruri tot atât de fragile şi trecătoare, cum este ciripitul păsărilor şi unda parfumului de lăcrămioare.

În dimineaţa aceasta însă se simţi din nou copleşit de luciditatea senzaţiilor de odinioară care-i umpleau sufletul de o stranie mulţumire. Trupul şi sufletul îi trepidau de acelaşi extaz.

În timpul nopţii plouase şi frunzele uriaşilor sicomori luceau vesele, reflectând scăpărările aurului din soare. Atmosfera era saturată de mireasma trandafirilor învioraţi. Probabil pe o astfel de dimineaţă, îşi zise Marcellus, şi-a scris Aristofan celebra apostrofă Păsările Atenei.

Fără îndoială cele întâmplate în după-amiaza zilei din ajun contribuiseră la provocarea acestor multiple reacţii. Imediata consecinţă a contactului cu cămaşa fusese un sentiment de spaimă şi mirare, după care urmase o mulţimire hotarnică cu extazul. Dar tensiunea lui nervoasă se prelungise atât de mult, încât destinderea bruscă pe care o simţise i se păruse sinonimă cu o epuizare aproape totală, în aceeaşi seară se culcase fără să cineze şi dormise ca legănat.

Când deschise ochii, simţindu-se pe deplin treaz, în suflet cu o senzaţie de purificare şi primenire, simţise dorinţa să-şi împreuneze mâinile şi să mulţumească unei fiinţe binevoitoare căreia îi datorează acest nepreţuit dar pe care i-l făcuse. Aşezat în boschetul de trandafiri, îşi repetă în gând numele tuturor zeilor şi zeiţelor clasice care ar merita această ofrandă de recunoştinţă. I se făcuse un dar nepreţuit, dar cel de la care venise darul acesta trebuia să rămână anonim. Pentru prima dată în viaţa sa Marcellus se gândi cu pizmă la naivii care sunt în stare să creadă în zei. El însă era incapabil să creadă în existenţa lor.

Dar această experienţă neaşteptată dintre el şi cămaşă nu era un incident pe care ar fi putut să-l elimine cu un simplu: „Nu înţeleg ce poate să fie… Prin urmare va fi mai bine să consider problema aceasta drept ceva definitiv terminat.”

Nu… de astă dată era vorba despre o problemă care se cerea elucidată. Marcellus începu să se gândească adânc, înainte de toate, cămaşa aceasta era simbolul ruşinoasei întâmplări petrecute în Ierusalim. Omului care o purtase nu i se putea imputa nici un fel de crimă. Fusese judecat pe temeiul mărturiilor mincinoase, osândit pe nedrept şi la o moarte ruşinoasă, îşi suportase durerea şi umilinţa cu răbdare vrednică de admirat. Dar oare cuvântul „răbdare” putea să fie cel indicat? Galileeanul mai avea şi altceva afară de răbdarea care implică curaj şi bărbăţie. Acest Isus nu numai că suportase cu răbdare umilinţele şi chinurile prin care trecuse, dar despre el se putea spune că şi-a privit în faţă tragicul destin fără să clipească! A ieşit cu bună-ştiinţă în calea lui ca să-l întâmpine!

Pe urmă, în noaptea aceea, la palatul procuratorului, după ce se trezise din beţia care-l toropise toată ziua, începuse să-şi dea seama de oroarea sfidătoare a faptei lui, când executase osânda asupra omului acesta ca şi când ar fi fost un criminal de rând. În timpul banchetului dat de Pilat, ticăloşia acestei purtări se repezise asupra lui ca o vâltoare de ape. Nu fusese de ajuns că se asociase cu laşii şi sceleraţii care răstigniseră pe acest Isus, ci admisese să-şi bată joc de acest erou mort, îmbrăcând cămaşa lui pătată de sânge pentru plăcerea unei adunături de beţivi. Nu e de mirare că chinuitoarea amintire a rolului pe care-l jucase el însuşi în această crimă l-a chinuit şi i-a otrăvit sufletul! Acesta era singurul amănunt care putea fi înţeles. Şi din pricină că această cămaşă era mijlocul cu care fusese până acum torturat era firesc să se gândească la ea cu o spaimă aproape frenetică şi hotarnică cu nebunia.

În timpul după-amiezii de ieri, contactul cu această cămaşă i-a vindecat rănile din suflet. Cum va putea să aprecieze acesta întâmplare neaşteptată? Probabil era o problemă mult mai simplă decât îşi închipuia el şi dificultatea de a o înţelege se datora lui însuşi. El se temuse de această cămaşă, pentru că ea simboliza marea greşeală pe care o săvârşise şi nenorocirea sa proprie. Dar de astă dată, determinat de un îndemn irezistibil, pusese mâna pe ea şi obsesia se destrămase! Efectul ce urmase după aceea fusese el de ordin pur subiectiv sau cămaşa aceasta poseda în realitate şi o forţă supranaturală?

Această supoziţie părea absurdă şi contrară oricărei logici! În acelaşi timp era şi potrivnică principiilor în mijlocul cărora fusese crescut. Pentru a putea admite o astfel de teorie, ar fi trebuit să renunţe la toate convingerile întemeiate pe raţiune de până acum, că există o dreptate permanentă în acest univers şi astfel să devină o victimă a superstiţiilor.

Nu… El nu putea şi nici nu va consimţi la o astfel de renunţare. Cămaşa aceasta nu avea nici un fel de forţă supranaturală! Ideea aceasta nu putea fi altceva decât un rezultat al imaginaţiei. Vreme îndelungată simbolizase crima şi pedeapsa lui. Remuşcările lui se scurseseră vreme îndelungată ca nisipul printr-un ornic, iar acum ajunseseră la sfârşit, prin urmare sosise vremea ca să uite fapta pe care a săvârşit-o. Contactul cu cămaşa nu însemna altceva decât c-a sosit sfârşitul ispăşirii lui morale. El nu va admite că aceasta este învestită cu puteri supranaturale!

Astăzi se va duce să caute ţesătorul care să i-o repare, în felul acesta va putea dovedi c-o respectă şi o venerează. Pentru el nu reprezenta altceva decât un veşmânt care merita să fie tratat cu recunoştinţă şi respect! Da, va merge atât de departe! Şi ar fi dispus oricând să admită cu toată sinceritatea că venerează această cămaşă!

Demetrius se apropie de el, gata să-i ceară iertare pentru întârziere.

— Îmi pare bine c-ai putut să dormi, răspunse Marcellus şi zâmbi. Ai avut multă bătaie de cap din pricina mea. Datorită nenorocirii care m-a lovit, m-am purtat fără nici o consideraţie faţă de tine. Dar tu, Demetrius, ai fost înţelegător şi ai avut îndelungă răbdare, îmi pare rău de felul în care te-am tratat, mai ales ieri. Îmi pare foarte rău!

— Vă rog, stăpâne! Îl opri Demetrius. Sunt foarte mulţumit că vă simţiţi din nou bine!

— Cred că astăzi am putea pleca de acasă, pentru a găsi pe ţesătorul dumitale ca să repare cămaşa.

— Da stăpâne! Îmi daţi voie să merg la bucătărie şi să vă aduc prânzul?

— Mai zăboveşte puţin. Spune, Demetrius, cu toată sinceritatea, crezi că această cămaşă ar putea dispune de puteri supranaturale?

— Acesta este un mister de nepătruns, stăpâne, răspunse Demetrius, accentuând fiecare cuvânt. Mi-am zis că poate dumneata vei reuşi să elucidezi această problemă, îmi dai voie să te întreb la ce concluzie ai ajuns?

Marcellus clătină din cap.

— Cu cât mă gândesc mai îndelung la această problemă, răspunse el cu glasul domolit, mi se pare cu atât mai complicată. Apoi se ridică în picioare şi se îndreptă spre casă.

— De, stăpâne, începu Demetrius, care se luă după el, nu ne cere nimeni ca noi să înţelegem această problemă. Sunt o mulţime de lucruri în viaţă pe care nu este numaidecât nevoie ca noi să le înţelegem. Problema ce ne preocupă acum ar putea să facă parte dintre acestea.

În faţa intrării principale a Teatrului Dionysos, care era în aer liber, erau câteva mici dughene care vindeau articole mărunte de care spectatorii puteau să aibă nevoie: dulciuri, evantaie şi perniţe. La celălalt capăt era mica prăvălioară a lui Beniamin, ceva mai încolo de vecinii săi negustori, în faţa uşii prăvălioarei lui nu se vedea nici o indicaţie din care s-ar fi putut constata cu ce se ocupă; nimic altceva decât numele ars cu fierul roşu într-o scândură de cipres, care-ţi dădea să înţelegi că dacă nu ştii că Beniamin este ţesător – cel mai vechi şi mai priceput din toată Atena – asta însemna că nu faci parte dintre clienţii care ar merita atenţia lui.

În interiorul prăvăliei aerul era cald şi înecăcios. Deşi spaţiul era foarte redus, în afară de două războaie – dintre care unul era cel mai mare pe care-l văzuse Marcellus până acum în toată viaţa lui – mai era o roată de tors uriaşă, o depanatoare şi baloturi mari de material brut; coşuri pline cu coconi de mătase, baloturi de bumbac şi saci burduşiţi cu lână.

Partea cea mai mare a prăvăliei era ocupată de o masă mare, pe tăblia căreia Beniamin sta cu picioarele încrucişate sub el, ocupat cu tivirea mânecii unei haine frumoase. Era înspăimântător de slab şi de cocârjat, iar capul lui pleşuv părea prea mare pentru trupul lui puţin. Barba albă îi atârna până pe piept, iar haina ponosită cu care era îmbrăcat nu dovedea câtuşi de puţin că ar fi un ţesător priceput. Pe peretele din dosul lui era un rând de poliţe, pline de suluri de pergament, care după aspect dovedeau că au fost foarte des întrebuinţate.

Beniamin nu ridică privirea înainte de a termina firul din ac; dar după aceea îşi îndreptă trupul şi făcând un fel de strâmbătură, care ţinea loc de zâmbet, se uită la noii săi clienţi, încreţindu-şi nasul şi ridicând buza superioară, întocmai ca o cămilă căreia i-au pus o povară prea grea pe spinare. Afară de ochii lui lucitori ca nişte mărgele, căzuţi adânc în orbite, Beniamin părea bătrân ca şi Iehova şi – judecând după felul în care se uita la ei – tot atât de supărat ca şi el.

Marcellus înainta cu îndrăzneală, urmat de Demetrius.

— Veşmântul acesta, zise el ridicând cămaşa într-o mână, are nevoie să fie reparat.

Beniamin îşi ţuguie buzele rigide ca nişte curele şi, umezindu-şi degetul mare, încercă să însăileze un nou fir în ac.

— Am şi altceva de lucru, răspunse el cu glasul gutural, decât să mă ocup de găurile din hainele vechi. Apoi ridică acul în lumină şi încercă să-i nimerească urechea: Du-te la cel care ţese pânze de corabie, adăugă el nemulţumit.

— Probabil n-ar fi trebuit să vin la dumneata şi să te supăr cu acest lucru de nimic, încuviinţă Marcellus fără să se tulbure, îmi dau seama că veşmântul acesta nu prea are nu ştiu ce valoare, dar este o amintire şi mi-am zis că va fi mai bine să-l dau ca să-l repare cineva care se pricepe.

— Va să zică este o amintire! Bătrânul Beniamin întinse mâna uscată ca o surcea şi, luând cămaşa, o pipăi cu degete de expert. O amintire! Şi cum de a ajuns să fie o amintire? Întrebă el şi se uită încruntat la Marcellus. Tu eşti roman, nu-i aşa? Veşmântul acesta este tot atât de evreiesc ca şi cele Zece Porunci.

— Este adevărat, admise Marcellus îngăduitor. Eu sunt roman şi cămaşa aceasta a aparţinut unui evreu.

— Probabil un prieten al dumitale, ripostă Beniamin cu glasul plin de amărăciune şi ironie.

— Nu propriu-zis un prieten. Dar a fost un evreu cumsecade şi curajos, pe care-l respectau toţi cei care l-au cunoscut. Cămaşa lui a ajuns în mâinile mele şi aş dori ca să fie tratată cu respectul cuvenit. Marcellus se plecă spre el şi-l văzu că zgârâie cu unghia îngălbenită o pată întunecată ce se vedea pe ţesătura cafenie.

— Probabil a murit luptând… Îngână bătrânul Beniamin.

— A murit de moarte năprasnică, dar nu luptând, răspunse Marcellus. A fost un om paşnic pe care l-au răpus duşmanii săi.

— Mi se pare că eşti bine informat despre ceea ce s-a întâmplat cu el, murmură Beniamin. Dar nu este treaba mea să te întreb cum a ajuns în posesiunea dumitale. Este de la sine înţeles că nu poţi avea nici un amestec în moartea acestui evreu, căci altfel n-ai ţine atât de mult la cămaşa aceasta veche care a fost a lui. Apoi adăugă cu glasul ceva mai îmblânzit: Ţi-o voi repara şi nu te va costa nimic.

— Îţi mulţumesc, răspunse Marcellus cu glasul rece, dar prefer să plătesc cât costă. Când să vin s-o iau?

Beniamin nu-i răspunse. Obrazul lui îmbătrânit se întoarse spre fereastră şi, ridicând cămaşa în amândouă mâinile, o examina în lumină, întoarse capul peste umăr şi făcu semn lui Marcellus să se apropie.

— Ia uită-te, rogu-te. Este ţesută dintr-o singură bucată, fără nici o cusutură. Nu există decât o singură localitate unde se ţese în felul acesta. Departe, în vecinătatea lacului Ghenizaret din Galileea. Beniamin îşi flutură barba îngândurat. Au trecut ani întregi de când n-am mai văzut un veşmânt făcut în Galileea. Cred că această cămaşă trebuie să fie făcută undeva în regiunea Capernaum.

— Cunoşti această regiune? Întrebă Marcellus.

— Da, sigur o cunosc; eu mă trag din neamul samaritenilor, care trăiesc ceva mai spre miazăzi, aproape de frontieră, declară Beniamin şi începu să râdă cu înţeles. Cei din Galileea şi cei din Samaria n-au fost niciodată prea buni prieteni. Galileenii sunt oameni evlavioşi care-şi pierd partea cea mai mare a timpului în sinagogi, iar când pleacă la Ierusalim în pelerinaj îşi lasă turmele fără păstor şi ţarina fără păzitor. Cu pelerinajele acestea şi jertfele pe care le fac au ajuns foarte săraci. Samaritenii nu se interesează prea mult de templu.

— Din ce cauză? Întrebă Marcellus.

Beniamin îşi trecu picioarele subţiri peste marginea mesei şi rămase în această atitudine, pregătindu-se să-i dea o lungă explicaţie.

— Fără îndoială, începu Beniamin, ai auzit de Ilie Proarocul. Marcellus clătină din cap şi Beniamin se uită la el cu părere de rău; apoi probabil îşi zise că nu face să-şi mai piardă Vremea cu el, aşa că-şi ridică din nou picioarele pe masă şi aşezându-se în poziţia iniţială încercă înc-o dată să-şi însăileze firul în ac.

— Ilie acesta a fost un zeu al Samariei? Întrebă Marcellus. Bătrânul lăsă acul din mână şi se uită la el cu dispreţ.

— Îmi vine greu să cred că în capul cuiva, fie el chiar roman, a putut să se adune atâta ignoranţă. Pentru evrei – fie din Samaria, Iudeea, Galileea sau dintre seminţiile care s-au împrăştiat – nu există decât un singur Dumnezeu! Ilie a fost un mare profet. Eliseu, care a moştenit hainele lui, a fost şi el un mare profet. Trăiau în munţii Samariei, cu mult înainte de clădirea marilor temple şi de toată frământarea aceasta pe care o fac preoţii. Samaritenii s-au închinat întotdeauna şi au adus jertfe pe altarele ridicate în crângurile de pe coamele munţilor.

— Procedeul acesta mi se pare cât se poate de logic, răspunse Marcellus mulţumit.

— De, murmură bătrânul, vorbele acestea nu reprezintă un compliment pentru credinţa noastră, deşi îmi dau seama că ai încercat să fii amabil.

Marcellus începu să râdă şi Beniamin îşi frecă nasul lung şi coroiat cu arătătorul, apoi zâmbi şi el.

— Tinere, constat că eşti o fire blândă, zise el.

— Asta depinde de ceea ce mi se întâmplă, răspunse Marcellus, care n-ar fi vrut ca bătrânul să-şi închipuie despre el că este un slăbănog. Dumneata eşti mai în vârstă decât mine cu foarte mulţi ani.

— Aşa va să zică; de aceea-ţi închipui că un oni mai în vârstă are dreptul să fie nepoliticos.

— Probabil în această chestiune suntem amândoi de aceeaşi părere, încuviinţă Marcellus.

Beniamin se plecă adânc asupra lucrului cu care era ocupat şi începu să râdă domolit.

— Cum te cheamă, tinere? Întrebă el, după ce făcu o pauză, far? Să ridice privirea spre el; şi când Marcellus îi răspunse îl întrebă din nou: cât ai de gând să stai la Atena?

Lui Demetrius această întrebare i se păru extrem de importantă. Acum, după ce starea lui Marcellus se schimbase, probabil el se va gândi să se întoarcă la Roma cât mai curând posibil. Până acum nu-i vorbise despre intenţiile sale şi nici nu-i dădu să înţeleagă că se gândise la această problemă.

— Nu ştiu deocamdată, răspunse Marcellus. Probabil câteva săptămâni. Aici sunt o mulţime de lucruri pe care aş vrea să le văd.

— De când eşti aici în oraş? Întrebă Beniamin.

Marcellus se întoarse întrebător spre Demetrius, care răspunse în locul lui.

— Ai fost pe Colina lui Marte? Continuă bătrânul.

— Nu, răspunse Marcellus cu sfială.

— Dar la Acropole?

— Nu l-am vizitat încă.

— N-ai văzut nici Partenonul?

— Încă nu l-am văzut.

— Huhâm! Bine, dar ce ai făcut în timpul acesta?

— M-am odihnit, răspunse Marcellus, în timpul din urmă am făcut două călătorii lungi şi obositoare.

— Un tânăr sănătos ca dumneata nu are voie să se odihnească, zise Beniamin în bătaie de jocva să zică două călătorii, ei? Constat că-ţi place să călătoreşti? Pe unde ai umblat?

Marcellus încruntă din sprâncene. Bătrânul acesta părea că nu mai termină cu întrebările.

— Am venit de la Roma, declară el, în nădejdea că informaţia aceasta va fi tocmai de ajuns.

— Aceasta este o călătorie, declară Beniamin ca să-l îndemne.

— Iar înainte de plecare am făcut drumul până la Roma cu o galeră care a plecat din Joppa.

— O, va să zică din Joppa! Zise Beniamin şi continuă să coasa cu toată atenţia, dar glasul lui păru că tremură de nerăbdare, în cazul acesta ui fost şi ia Ierusalim. Câtă vreme a trecut de atunci?

Marcellus îşi tăcu socoteala şi-i dădu răspunsul cerut.

— Va să zică aşa! Încuviinţă Beniamin, în cazul acesta ai fost chiar în timpul săptămânii Paştilor. Am aflat că acolo s-ar fi petrecut lucruri neobişnuite.

Demetrius tresări şi-şi schimbă greutatea trupului de pe un picior pe altul, apoi se întoarse speriat spre stăpânul său. Beniamin se uită la e! Pe sub sprâncene şi-l văzu.

— N-ar fi nimic de mirare, răspunse Marcellus evaziv. Oraşul era plin de tot felul de oameni, aşa că se putea întâmpla tot ce pofteşti, sfârşi ei şi, săltându-şi brâul, făcu un pas înapoi: n-aş vrea să te mai reţin din lucru.

— Întoarce-te mâine… Înainte de apusul soarelui, zise Beniamin. Cămaşa te va aştepta gata. Vom bea împreună un pahar cu vin… Dacă vei fi dispus să primeşti ospitalitatea casei mele modeste.

Marcellus ezită înainte de a răspunde şi se uită repede la Demetrius, care clătină din cap aproape imperceptibil, ca şi când ar fi vrut să-i spună că va fi mai bine să se ferească de riscul de a fi obligat să-i povestească tragica întâmplare prin care a trecut.

— Eşti foarte amabil! Răspunse Marcellus, dar nu ştiu dacă mâine nu voi fi ocupat cu altceva, în cazul când nu voi putea veni, voi trimite după cămaşa aceasta. Spune-mi cât să-ţi plătesc pentru reparaţie? Băgă mâna în partea dinăuntru a tunicii, dar Beniamin continuă să coasă ca şi când nu l-ar fi auzit. Imediat după aceea însă ridică privirea şi se uită la el îngândurat, ca şi când ar fi vrut să-l întrebe ceva.

— Mi se pare, începu el cu glasul domolit şi netezind cămaşa aşezată alături de el, că nu eşti dispus să vorbeşti despre evreul acesta.

Viircellus păru că nu se simte deloc la îndemână şi abia aştepta să plece, dar totuşi îi răspunse.

— Este o întâmplare tristă.

— Toate întâmplările cu evrei sunt triste, încuviinţă Beniamin. Pot să te aştept mâine?

— Da, se învoi Marcellus împotriva voinţei.

— Aşa e foarte bine! Îngână bătrânul şi ridicând mâna uscată adăugă: Pacea să fie cu tine!

— Mu… Mulţumesc! Răspunse Marcellus care nu ştia tocmai bine dacă n-ar trebui să ureze şi el pace bătrânului evreu. Dar probabil din punct de vedere social ar însemna să facă o greşeală: Rămâi cu bine! Zise el într-un târziu, considerând că va fi mai prudent să nu mai continue.

După ce ieşiră din prăvălie, Marcellus şi Demetrius se uitară unul la altul întrebători şi trecură de cealaltă parte a drumului, unde se vedea teatrul pustiu.

— Ce bătrân caraghios! Zise Marcellus. Nu ţin câtuşi de puţin să-l revăd. Nu cumva o fi nebun.

— Dimpotrivă, răspunse Demetrius. Este un bătrân înţelept.

— Eşti de părere că aş săvârşi o greşeală dacă mâine aş trece din nou pe la el?

— Da, stăpâne! Va fi mai bine ca acum să uiţi ce s-a întâmplat.

— La urma urmelor nu e nevoie să mai vorbesc despre ceea ce s-a întâmplat la Ierusalim. I-aş putea răspunde fără nici un înconjur că nu doresc să mai discut acesta chestiune. Felul în care vorbea îţi făcea impresia că are intenţia să repete declaraţia ce o va face ziua următoare: Cred că în felul acesta nu va mai avea motive să stăruiască.

— Da, stăpâne, nu va mai avea motive, încuviinţă Demetrius, dar cu toate acestea el va găsi motive. Beniamin nu este omul care ar putea să renunţe atât de uşor.

Îşi continuară drumul pe lespezile printre care crescuse iarba şi, după ce ajunseră pe estradă, Marcellus întrebă:

— Spune, Demetrius, eşti informat despre datinile şi obiceiurile acestor evrei?

— Despre obiceiurile lor ştiu foarte puţine amănunte, stăpâne.

— Bătrânul Beniamin mi-a spus: „Pacea să fie cu tine!”. Ce ar fi trebuit să-i răspund? Există o formulă anume în scopul acesta?

— Cred că formula „Rămâi cu bine” este corectă, răspunse Demetrius.

— Pe aceasta am întrebuinţat-o şi eu! Ripostă Marcellus, care păru c-a început să se gândească la altceva.

— Da, stăpâne, încuviinţă Demetrius, ferindu-se să revină asupra reminiscenţelor dureroase ce-l preocupau.

Se întoarseră din nou spre intrarea teatrului.

— M-ar interesa să aflu ce ştie bătrânul acesta despre Galileea, zise Marcellus îngândurat.

— Vă va spune mâine.

— Bine, dar eu n-am intenţia ca mâine să merg din nou la el! Nu vreau să mai discut despre această chestiune. Vreau să-mi alung pentru totdeauna din minte întâmplarea aceasta!

— Este o hotărâre cum nu se poate mai înţeleaptă! Încuviinţă Demetrius.

Această hotărâre categorică păru că se confirmă imediat. După ce ieşiră din clădirea Teatrului Dionysos şi trecură prin agora, Marcellus se opri în faţa tarabelor, ca să schimbe câteva cuvinte cu fetele venite de la ţară şi să împartă dinari de aramă copiilor speriaţi care se adunaseră împrejurul lor. Apoi urcară Colina lui Marte şi petrecură un ceas în acest loc sacru, unde marii bărbaţi ai Eladei erau aşezaţi în atitudini împietrite.

Apucând pe o alee lăturalnică, Marcellus se aşeză pe o bancă de marmură, iar Demetrius se opri la o mică distanţă. Amândoi păreau îngânduraţi. După un timp de tăcere, Marcellus ridică mâna şi-i făcu semn spre busturile mutilate.

— Demetrius, începu el, adineauri m-am gândit că între aceştia nu există nici un războinic. Voi grecii sunteţi buni luptători când este vorba despre aşa ceva; dar eroii care au fost eternizaţi în marmură şi se găsesc în grădinile voastre publice sunt oameni paşnici. Ia gândeşte-te la Forul din Roma. Acolo vezi pe Sylla, Antoniu, Scipio, Camillus, Iuliu, August… Toţi cu coifuri pe cap, cu platoşă şi încinşi cu paloşul! Dar uită-te la şirul acesta de greci care urcă spre culmea colinei! Socrate, Epicur, Herodot, Solon, Aristotel, Polibiu! Între aceştia nu există nici un războinic.!

— Aşa este… Dar toţi par că s-au întors din război! Răspunse Demetrius în glumă.

— Da… Aceasta este o faptă pe care am săvârşit-o noi! Declară Marcellus nemulţumit. Bravele noastre legiuni romane formate dintr-o adunătură de ignoranţi! Câteva clipe rămase îngândurat, apoi continuă cutremurat de revoltă: Ascultă, Demetrius, să fie afurisiţi toţi cei care poartă război împotriva monumentelor! Prezentul poate fi al romanilor, datorită cuceririlor prin forţă, dar trecutul nu poate să le aparţină lor. O naţiune care poartă război împotriva istoriei altei naţiuni nu merită decât dispreţ şi este formată dintr-o adunătură de laşi. Cred că nu a fost nevoie de prea mult curaj pentru a veni pe această colină ca să retezi urechile lui Pericle! Fac prinsoare că nespălatul vandal care a venit aici ca să-şi ascută paloşul de nasul lui Hipocrat n-a ştiut nici să citească şi nici să scrie. Ar fi imposibil ca o naţiune să aibă simţul demnităţii când ea nu respectă cuvântul şi opera oamenilor de geniu care a dat acestei lumi toată înţelepciunea şi frumuseţea pe care o stăpâneşte astăzi!

Se ridică în picioare cutremurat de indignare şi, trecând pe cealaltă parte a aleii, se opri în faţa bustului lui Platon.

— Bărbatul acesta, de pildă, nu are naţionalitate şi nu are nici patrie. Nu aparţine nici unei rase. Nici o ţară din lumea aceasta nu poate afirma că-i aparţine ei şi nu poate nici să-l distrugă! Marcellus se opri pe neaşteptate în mijlocul acestei peroraţii şi o clipă nu mai zise nimic; apoi se întoarse spre Demetrius şi-l privi în lumina ochilor.

— Îţi aduci aminte, Demetrius, de vorbele pe care le-a spus galileeanul acela despre el însuşi?

— Da, îmi aduc, răspunse Demetrius şi dădu din cap. Spunea că împărăţia lui nu este din această lume. Dar nimeni n-a înţeles ce vrea să spună.

— S-ar putea, continuă Marcellus cu glasul visător, ca într-o bună zi să-i ridice şi lui un monument ca acesta al lui Platon… Haide, să plecăm! Ai uitat c-am luat hotărârea ca astăzi să fim veseli! Dar în realitate am început să aiurim ca nişte bătrâni filosofi.

Se făcuse târziu până când să ajungă din nou la han. Când clădirea apăru în faţa lor, Marcellus declară că va fi obligat să facă o vizită familiei Eupolis.

— Ar fi trebuit să merg la ei mai demult. Pe toţi zeii, îmi vine să cred că n-am mai văzut pe niciunul dintre ei din seara când am sosit în casa lor.

— Vor fi foarte mulţumiţi să te vadă, stăpâne. S-au interesat de nenumărate ori de starea în care te găseşti, răspunse Demetrius.

— Mă voi opri la ei, declară Marcellus categoric. Intră în apartamentul nostru şi voi veni şi eu imediat.

După ce se despărţiră, Demetrius îşi zise că această revedere, după o intermitenţă atât de îndelungată, va fi foarte interesantă pentru membrii familiei Eupolis. Probabil Theodosia va simţi nevoia să-i povestească şi lui ce s-a întâmplat.

Pe urmă se întrebă ce-şi va închipui despre el însuşi după această vizită, mai ales că-i mărturisise toate spaimele lui în legătură cu starea în care fusese stăpânul său. Dar acum Marcellus, despre care îşi închipuiau că trebuie să fie în camera lui copleşit de deznădejde, se ducea la ei să-i vadă, ca şi când niciodată în viaţa lui n-ar fi avut pricină să-şi facă gânduri negre. Nu cumva Theodosia îşi va închipui că toată povestea pe care i-a debitat-o a fost o născocire a lui proprie? Dar nu se poate să-şi închipuie aşa ceva! Nimeni n-ar fi în stare să născocească o astfel de întâmplare.

Puţin după aceea unul dintre sclavii de la bucătărie veni să-l anunţe că tribunul va cina împreună cu familia. Ieşind în peristilul casei, Demetrius zâmbi mulţumit şi se întrebă despre ce vor putea vorbi în timpul cinei. Presimţea că în această împrejurare va fi nevoie şi de oarecare tact.

Dimineaţa următoare, Marcellus îmbrăcă o tunică grosolană şi se aşternu la lucru, în faţa mesei de modelat, ca orice sculptor de profesie. Demetrius se învârti în apropierea lui pentru a-i fi de folos, până în momentul când îşi dădu seama că astăzi stăpânul său nu-i va cere altceva decât cel mult să stea liniştit sau să plece de acasă, îi ceru deci voie să plece la plimbare.

Theodosia aşezase o ţintă vopsită în culori vii în apropierea zidului şi începuse să tragă cu arcul spre ea de la depărtare de un stadiu. Arăta foarte drăguţă în tunica ei cu mâneci scurte şi cu o şuviţă de păr negru scăpată de sub banda roşie cu care se legase împrejurul frunţii. După ce se mai apropie, Demetrius rămase mirat văzând-o că întrebuinţează un arc destinat numai pentru bărbaţi, dar, deşi nu-l întindea în întregime, săgeţile ei se înfigeau răbufnind puternic în ţintă, ceea ce dovedea o vigoare neobişnuită pentru o fată de seama ei. Tot aşa săgeţile erau bine îndreptate. Demetrius îşi zise că Theodosia, dacă ar fi căutat anume, putea provoca accidente grave cu săgeţile acestea care aveau vârful de os.

Fata îi zâmbi şi-l întrebă dacă are să-i dea vreo indicaţie. Vorbele ei le interpretă drept încurajare pentru a se apropia de ea, dar pentru a nu da ocazia la nemulţumiri, Demetrius se opri în mijlocul aleii prunduite.

— Cred că tragi foarte bine la ţintă şi rezultatul este foarte bun, răspunse el. Sunt convins că nu ai nevoie de nimeni care să-ţi dea lecţii.

Se aprinse uşor la obraz şi scoase o nouă săgeată din tolba proptită de zid. Demetrius îşi dete seama că fata a rămas nemulţumită de vorbele lui, aşa că nu mai ţinu socoteală de urmări şi se îndreptă spre ea.

— Nu cumva eşti prea ocupat pentru a putea sta de vorbă cu mine? Întrebă fata fără să se uite la el.

— Tocmai mă gândeam să-ţi fac acesta propunere, zise Demetrius. Dar după cum bine ştii, aici nu se poate să stăm de vorbă.

Săgeata plecă din arc susurând şi se înfipse în ţintă.

— În cazul acesta, zise Theodosia, ne vom întâlni tot acolo unde ne-am întâlnit şi rândul trecut.

Demetrius plecă repede şi făcu un mare ocol pentru a ajunge în grădina templului. Fără îndoială hierofanţii erau ocupaţi cu îndeletnicirile lor obişnuite, căci prin apropiere nu se vedea nimeni. Inima începu să-i bată mai repede când văzu pe Theodosia ea se apropie. Constatarea că este tratat de această fată ca un egal era o senzaţie cu totul nouă, pe care nu ştia cum ar fi trebuit s-o interpreteze. Avea nevoie şi dorea prietenia Theodosiei, dar care ar fi fost felul cel mai indicat pentru a primi această prietenie pe care ea i-o oferise? Nu va avea oare nemulţumiri din pricina acestor întâlniri cu un sclav ca el? Rămânea să constate dacă această prietenie reprezintă o onoare sau numai riscul de a o compromite.

Theodosia se aşeză lângă el fără să-l mai salute şi-l examina de aproape, aşa că-i putu vedea scăpărările aurii în adâncul ochilor negri.

— Spune-mi ce s-a întâmplat în timpul cinei? Întrebă el repede, ca să poată scăpa cât mai curând de această preocupare.

— A fost ceva cu totul neobişnuit, nu-i aşa? În întrebarea ei nu se simţi nici un fel de maliţiozitate: Am putut constata că este complet vindecat.

Demetrius dădu din cap.

— Mi-am zis că poate-ţi vei închipui despre mine că toată întâmplarea pe care ţi-am povestit-o a fost născocită de mine. Nu te-aş fi condamnat deloc.

— Dimpotrivă, Demetrius, am crezut tot ce mi-ai spus şi mai cred şi acum. A intervenit ceva. S-a întâmplat ceva extrem de important.

— Este adevărat, în timpul absenţei mele de acasă a descoperit cămaşa şi s-a apropiat de ea, fiind în altă stare sufletească. Imediat ce a pus mâna pe ea, oroarea ce l-a obsedat l-a părăsit. Noaptea trecută a dormit bine. Astăzi s-a purtat exact cum se purtase înainte de accidentul pe care l-a avut. Cred că acum este pe deplin vindecat. Dar nu încerc câtuşi de puţin să înţeleg motivul acestei vindecări.

— Fireşte… Toată ziua nu m-am gândit la altceva decât la asta, recunoscu Theodosia. În cazul când el a suferit din cauza acestei cămăşi, atunci nu mai încape nici o îndoială că tot ea l-a vindecat în momentul când a văzut-o din nou sub un alt aspect. S-ar putea ca acesta să fie adevărul. Eu în fiecare seară îmi însemnez câteva lucruri de care vreau să-mi aduc aminte. Dacă s-ar întâmpla ca cineva să citească o pagină din aceste însemnări, unde mă simt fericită şi mă bucur de viaţă, şi-ar face cu totul altă imagine despre mine dacă ar citi şi pagina următoare a papirusului, unde va constata că sunt o fată cinică, stoică, indiferentă şi cu sufletul plin de amărăciune. Tu şi s aţi avut o mulţime de amintiri în legătură cu această ă. Ale tale au fost triste, dar n-au avut nici o urmare; ale lui Marcellus au avut efecte dureroase asupra lui.

Se opri şi se uită la el pentru a constata dacă este de acord cu această concluzie. Demetrius dădu din cap ca s-o îndemne să continue.

— Mi-ai spus că acest Isus i-a iertat pe toţi pentru faptele lor şi că Marcellus a fost profund impresionat de cuvintele lui. Probabil când a pus din nou mâna pe cămaşa lui, impresia pe care i-a făcut-o a fost atât de puternică, încât a uitat de toate remuşcările ce l-au chinuit. Nu eşti de părere că această presupunere este destul de întemeiată?

— Da… Dar eu cred că, după primul şoc pricinuit de contactul cu ea, această revelaţie care l-a scăpat de obsesia ce l-a chinuit ar fi trebuit să-l lase într-o anumită stare de exaltare. Este adevărat că un timp după aceea mi s-a părut extaziat, dar starea aceasta a fost de scurtă durată. În timpul zilei de ieri s-a purtat ca şi când nu şi-ar mai fi adus aminte că până acum nu s-a simţit bine.

— S-ar putea ca el să-şi ascundă emoţiile, zise Theodosia. Probabil el se simte mult mai impresionat decât îţi închipui.

— Nu are nici un motiv să se ferească de mine. A fost atât de adânc impresionat de această întâmplare, încât alaltăseară aproape s-a indignat în momentul când am încercat să i-o explic cu argumente logice.

— Probabil din cauza asta nu vrea să mai discute despre ea. Îşi închipuie că problema aceasta este prea complicată pentru voi doi, aşa că se fereşte să mai vorbească despre ea. Spui că în primul moment a fost extaziat, dar după aceea s-a purtat ca şi când n-ar fi intervenit nimic. Eu cred că procedeul acesta este foarte firesc. Nu se poate să trăieşti mereu pe culmile munţilor.

Privirile Theodosiei rătăciră în depărtări şi glasul îi deveni melancolic.

— Într-un rând când mă simţeam neobişnuit de tristă şi abătută, mătuşa mea Ino mi-a spus că viaţa este întocmai ca un drum pe care-l faci pe jos, la mari depărtări; în lungul câmpiilor întinse drumul este uşor şi banal; dar când începi să urci coastele munţilor devine mai greu şi după ce ai ajuns pe culme, în faţa ochilor ţi se aşterne o privelişte măreaţă – te simţi exaltat şi ochii ţi se umplu de lacrimi – îţi vine să cânţi şi ai vrea să ai aripi! Dar nu poţi întârzia pe culme, căci trebuie să-ţi continui drumul şi începi să cobori pe cealaltă parte, dar eşti atât de adânc preocupat de primejdia prăpastiei de la picioarele tale, încât uiţi cu totul de mulţumirea ce ai avut-o în timpul cât te-ai oprit pe culme.

— Cât de frumos ai încercat să explici această senzaţie, Theodosia, zise Demetrius cu glasul blând.

— Eu vorbeam despre explicaţiile pe care mi le-a dat mătuşa Ino.

— Îmi pare rău c-ai avut momente de singurătate şi deprimare! Zise Demetrius şi, fără să-şi dea seama de gestul pe care-l face, ridică mâna şi-şi pipăi cicatricea albă ce se vedea pe sfârcul urechii lui. Nu mi-aş fi închipuit c-ai putea să fii tristă. Vrei să-mi vorbeşti despre asta.

Ochii ei urmăriseră cu toată atenţia gestul pe care-l făcuse.

— Nu toţi sclavii îşi au sfârcul urechii despicat, zise ea îngândurată. Situaţia în care te găseşti este tragică. De asta pot să-mi dau şi eu seama, în lumea aceasta este o mare nedreptate când un bărbat ca tine este obligat să trăiască în calitate de sclav. Dar, când stai să judeci bine, oare între situaţia de sclav şi situaţia în care mă găsesc eu este atât de mare deosebire? Eu sunt fiica unui hangiu. Cât despre dumneata, Demetrius, cred că n-are nici o importanţă c-ai fost crescut într-o casă de oameni prosperi care ţi-au împărtăşit o educaţie aleasă, de vreme ce s-au găsit câţiva sceleraţi care te-au dus în sclavie, prin urmare iată realitatea! Urmez eu la rând. Deşi părintele meu este un bărbat integru, cunoscător al clasicilor şi al tuturor artelor, un bărbat respectat de concetăţenii săi ca şi părintele său Giorgios, este totuşi un hangiu. Probabil situaţia mea ar fi fost mult mai plăcută dacă nu m-ar fi obişnuit să-mi fie dragi lucrurile care sunt mai presus de situaţia noastră.

— Bine, Theodosia, toate acestea sunt privilegii care contribuie şi ele cu ceva la semnificaţia vieţii pe care o duci, zise Demetrius ca s-o îmbuneze. Ai atâtea motive ca să te simţi mulţumită: cărţile, muzica, tinereţea exuberantă, veşmintele frumoase…

— N-am unde mă duce ca să îmbrac veşmintele acestea frumoase, răspunse ea cu amărăciune şi tinereţea mea exuberantă nu-mi poate folosi la nimic. Dacă fiica unui hangiu vrea să se simtă mulţumită, va trebui să se conformeze tradiţiilor. Trebuie să fie gălăgioasă, îndrăzneaţă şi să nu se sperie de meschinării, în cazul acesta se va putea împrieteni cu tineri din clasa ei socială. Ascultă, Demetrius, uneori încep să cred că nu voi fi în stare să mai suport, zise ea şi ochii i se tulburară de lacrimi.

Îşi trecu braţul împrejurul mijlocului ei şi rămaseră vreme îndelungată fără să-şi mai spună nimic. Apoi fata îşi îndreptă trupul şi se uită la el cu ochii treji.

— De ce nu încerci să evadezi? Întrebă ea cu glasul în şoaptă. Dacă aş fi bărbat, eu aş evada.

— Unde te-ai duce? Întrebă el şi zâmbi îngăduitor.

Theodosia făcu un gest care ar fi vrut să-i dea să înţeleagă că amănuntul acesta este de o importanţă secundară.

— În orice parte, murmură ea abătută. Probabil în Sicilia. Se spune că Sicilia este o ţară foarte frumoasă.

— Sicilia este o ţară de tâlhari şi de ucigaşi. Trebuie să ştii, Theodosia, că viaţa în ţările frumoase este mult mai grea decât în alte părţi de lume. Singurele locuri – după câte ştiu eu – unde poţi trăi în linişte sunt regiunile aride, unde nu creşte nimic şi unde pe nimeni nu-l aduce cupiditatea.

— De ce nu la Damasc? Într-un rând mi-ai pomenit despre localitatea aceasta; îţi mai aduci aminte?

— În localitatea aceea aş muri de urât.

— Ai putea să mă iei şi pe mine, zise fata şi începu să râdă, pentru a-i da să înţeleagă c-a fost o glumă, dar curând după aceea tăcură din nou. Trezindu-se din adâncul gândurilor, Theodosia se ridică în picioare şi netezindu-şi banda de pe frunte îi spuse că va trebui să plece. „

Demetrius se ridică şi se uită după ea cum se îndepărtează cu mişcări graţioase, apoi dădu drum slobod gândurilor sale. Începuse să se îndrăgostească de Theodosia şi fata aceasta generoasă îi acordase prietenia şi încrederea ei. Probabil va fi mult mai bine ca de aici înainte să evite aceste convorbiri intime dintre ei, dacă se va putea, fără s-o jignească. Era o fată fermecătoare şi duioşia ei părea impresionantă. Libertatea cu care-i mărturisea toate gândurile şi inocenţa purtărilor ei îl impresionau într-un fel cu totul neobişnuit.

Până acum devotamentul lui fusese dedicat în întregime numai Luciei. Astăzi, când se gândea la ea, Lucia îi făcea aceeaşi impresie ca şi o relicvă. Theodosia era aici lângă el, dar nu va abuza de încrederea şi singurătatea ei. N-avea nici un mijloc ca s-o ajute. Erau amândoi destul de mâhniţi, fără să-şi mai facă unul altuia făgăduieli pe care nu le vor putea respecta. El era sclav, dar nu tâlhar.

Era încă foarte devreme şi n-avea nimic special de făcut; Marcellus n-avea nevoie de prezenţa lui. Probabil nu dorea să fie reţinut de nimeni în timpul cât făcea încercări cu lutul de modelat; în acelaşi timp era tot atât de probabil că avea nevoie de singurătate pentru a-şi putea formula în linişte teoriile preconcepute despre fenomenele supranaturale.

Ieşind din grădina templului, Demetrius coborî în jos pe strada care devenea din ce în ce mai zgomotoasă pe măsură ce se apropia de agora. Traversă piaţa imensă, savurând variata aromă a produselor rurale: pepeni pârguiţi, alune prăjite şi napi copţi; de aici ajunse în mijlocul unui grup de oameni şi se opri ca să asculte diversele limbi pe care le vorbeau, apoi se apropie de un bard rătăcitor fără vedere, care cânta alături de câinele său credincios; ceva mai încolo, sub porticului unui teatru părăsit, văzu un ghicitor împrejurul căruia se adunaseră curioşii; când dădu să plece din nou, fu trântit de pe trotuar de un legionar ameţit, care avea nevoie de mult loc pentru a putea trece cu încărcătura de vin ce o avea în pântece. Nu ştia ce să mai facă înainte de a se întoarce acasă.

Îşi aduse aminte c-ar putea inventa un pretext oarecare pentru a vizita pe bătrânul Beniamin. Cumpără un coşuleţ de smochine coapte şi se îndreptă spre casa ţesătorului; după ce ajunse, se opri alături de masa de lucru a bătrânului.

— Prin urmare el a luat hotărârea să nu vină? Întrebă Beniamin, fără să ridice privirea de pe lucrul cu care era ocupat. Ai venit prea devreme, încă n-am terminat. După cum vezi, chiar acum lucrez la cămaşa aceea.

— N-am venit după cămaşă, zise Demetrius şi-i întinse coşuleţul cu smochine. Ziua e lungă şi n-am nimic de lucru, aşa c-am ieşit să mă plimb. Nu vrei câteva smochine?

Beniamin îi făcu semn să pună coşuleţul pe masă în apropierea lui, apoi luă o smochină şi o mestecă încet, fără să ridice privirea. Peste câteva clipe înghiţi, ca să poată vorbi:

— Te pomeneşti că te-ai gândit: „la să duc câteva smochine ovreiului aceluia bătrân şi morăcănos”, sau ţi-ai zis: „Aş vrea să pun bătrânului Beniamin câteva întrebări; îi voi duce coşuleţul acesta de smochine, aşa că-şi va închipui c-am trecut pe la el din întâmplare şi i-am adus fructele acestea numai ca să-i fac plăcere”?

— Smochinele acestea sunt foarte bune, zise Demetrius.

— Sigur că sunt, declară Beniamin şi întinse mâna ca să-şi mai ia una. Ia şi dumneata, îl pofti el cu gura plină. De ce n-ai fost de acord ca astăzi să vină din nou la mine să stăm de vorbă? Te temeai că voi stărui să-mi vorbească despre bietul evreu care a murit răstignit. La urma urmei de ce să nu vorbească? Fără îndoială un tânăr şi mândru roman nu poate să se teamă de întrebările pe care i le-ar pune un bătrân ţesător – pe deasupra un ţesător evreu – aici în oraşul Atena, care este într-o ţară cucerită?

— Cred că este cazul ca răspunsul la această întrebare să ţi-l dea chiar stăpânul meu. Nu mi-a spus că sunt slobod să vorbesc cu dumneata despre această chestiune, zise Demetrius.

— Admit că spui adevărul, dar şi dintr-însul numai foarte puţin, zise bătrânul şi zâmbi. N-aş putea afirma că eşti exagerat de amabil. Dar la urma urmelor de ce să nu vorbim împreună cu toată sinceritatea? Ai venit la mine ca să mă întrebi ceva. Haide, întreabă-mă! Pe urmă te voi întreba şi eu. Ne vom pune întrebările pe faţă şi vom da răspuns pentru răspuns. Crezi că felul acesta de a proceda nu este destul de echitabil?

— Mi se pare că n-am înţeles tocmai bine despre ce este vorba, răspunse Demetrius evaziv.

— De… În primul rând am constatat ieri că, în momentul când ţi-ai dat seama că eu sunt informat despre ceea ce s-a petrecut la Ierusalim în săptămâna Paştilor, ai rămas mirat. Bănuiesc că acum ai vrea să afli în ce măsură sunt informat despre ceea ce s-a întâmplat acolo. Sunt dispus să te luminez, cu condiţia să-mi răspunzi mai întâi la câteva întrebări pe care ţi le voi pune eu. Beniamin ridică privirea şi se uită la el cu înţeles, apoi zâmbi, în primul rând îţi voi pune una mai uşoară. Cred că la Ierusalim ai fost împreună cu stăpânul dumitale; spune-mi, ai avut ocazia să vezi pe galileeanul care a fost răstignit?

— Da, l-am văzut, răspunse Demetrius fără să ezite.

— Foarte bine! Ce fel de om era? Întrebă Beniamin şi, lăsând lucrul din mână, îşi plecă trupul înainte şi aşteptă nerăbdător. Tu eşti un tânăr prea inteligent pentru un sclav, dar mai eşti şi păgân.

Galileeanul acela avea ceva, anumite însuşiri care să-l deosebească de ceilalţi oameni? Ai reuşit să te apropii de el? L-ai auzit vorbind?

— Pe galileean l-am văzut pentru prima dată în dimineaţa zilei când am intrat în Ierusalim. Se îndrepta spre oraş, însoţit de o mare mulţime de oameni. Nu mi-am dat seama tocmai limpede de ceea ce se petrece, deoarece eu nu înţelegeam limba pe care o vorbeau; dar mi s-a spus că mulţimea aceea de oameni veniţi de la ţară voiau să-l proclame rege al lor. Toţi strigau: „Mesia! Mesia!” Mi s-a spus că oamenii aceştia aşteaptă mereu ca să se ivească un erou pentru a-i elibera din sclavia politică şi că acest erou va fi Mesia. Astfel mulţimea care-l însoţea striga Mesia şi aşternea în calea lui crengi de palmieri şi de laur, ca şi când ar fi fost regele lor.

Beniamin îl asculta cu atenţie şi gura cu buzele subţiri şi îmbătrânite îi rămăsese deschisă.

— Continuă! Îl îndemnă el când văzu că Demetrius s-a oprit.

— Mi-am făcut loc printre oameni şi am reuşit să mă apropii de el, aşa c-aş fi putut să-l ajung cu mâna. Trebuie să ştii că mi s-a părut un bărbat impresionant, deşi era îmbrăcat în haine simple…

— În veşmântul acesta? Întrebă Beniamin şi ridică în mâna tremurândă cămaşa şi o arătă lui Demetrius, care dădu din cap şi continuă.

— Se vedea destul de limpede că lui nu-i făcea plăcere cinstea pe care i-o atribuiau oamenii aceştia; ochii lui păreau îngânduraţi şi trişti şi felul în care se uita împrejurul său dovedea că se simte singur şi părăsit de toată lumea.

— Hulii! La stai o clipă, prietene. Beniamin se îndreptă spre poliţa pe care erau înşirate sulurile de papirus, alese unul dintre ele şi găsi pasajul pe care-l căuta şi-l citi cu glas adânc şi stins:„…Un bărbat al durerilor… Care a cunoscut tristeţea…” Vorbele acestea sunt ale profetului Isaia. Continuă te rog. L-ai auzit vorbind?

— Nu l-am auzit… În ziua aceea nu l-am auzit.

— Ooo! Va să zică l-ai revăzut?

— Da, l-am revăzut la câteva zile după aceea… Când în pretoriul palatului a fost judecat pentru trădare.

— Ai fost şi tu acolo? Demetrius dădu din cap.

— Cum s-a purtat în faţa procuratorului? A spus că este nevinovat şi şi-a cerut iertare? Întrebă Beniamin.

— Nu; era foarte liniştit. N-am putut înţelege ce a răspuns, dar şi-a primit osânda fără să protesteze.

Cu mâinile tremurânde bătrânul Beniamin îi întinse vechiul său pergament:

— Ascultă, prietene! Şi întâmplarea aceasta face parte din profeţia lui Isaia: „A fost învinuit şi biciuit, dar nici n-a deschis gura ca să se apere”, zise ţesătorul şi se uită la el.

— De vorbit a vorbit, declară Demetrius, care începu să-şi aducă aminte, dar foarte liniştit şi cu toată încrederea; atitudinea aceasta a lui a părut şi ea neobişnuită, deoarece fusese biciuit crunt.

Beniamin începu din nou să citească din pergamentul său cu glasul tremurat: „A fost biciuit pentru păcatele noastre… Şi datorită suferinţelor lui noi ne-am mântuit”.

— Ale cui păcate… Ale evreilor? Întrebă Demetrius mirat.

— Isaia a fost un profet al evreilor, prietene, răspunse Beniamin şi el a prorocit sosirea unui Mesia evreu.

— Prin urmare, suferinţele acestui Mesia nu interesează pe alte neamuri? Stărui Demetrius, în cazul când acesta ar fi adevărul, atunci eu nu cred că Isus a fost Mesia! Înainte de a muri, el a iertat pe legionarii romani care-l pironiseră pe cruce!

Beniamin tresări şi ridică privirea spre el.

— Cum se face că tu ai aflat vorbele acestea? Întrebă el.

— Mi le-au repetat cei care au fost în apropierea lui, declară Demetrius. Toţi cei dimprejurul crucii le-au putut auzi.

— Faptul acesta mi se pare cu totul neobişnuit! Murmură Beniamin. Dar numaidecât după aceea se trezi din adâncul gândurilor ce-l copleşiseră şi adăugă: Acum n-ai decât să mă întrebi ceea ce te interesează!

— Cred că mi-ai şi răspuns la întrebările pe care voiam să ţi le pun. Mi-am închipuit că vei putea să-mi spui ceva în legătură cu Mesia şi mi-ai spus. În conformitate cu ceea ce se spune în scripturi, el trebuia să apară în calitate de erou al poporului evreiesc. Dar bărbatul pe care l-am văzut eu nu părea dispus să devină eroul celor care-l aclamau. Am constatat că el a rămas profund mâhnit când a văzut oamenii dimprejurul lui că stăruie să devină regele lor. În faţa judecăţii a declarat că el are o împărăţie, dar împărăţia lui nu face parte din lumea aceasta.

— Dar din care face parte… Dacă nu din aceasta? Se răsti bătrânul Beniamin.

— Tu eşti cu mult mai înţelept decât mine. Prin urmare, dacă tu nu ştii, ar fi zadarnic să-ţi închipui că un sclav, care este şi păgân, ar putea să-ţi dea vreo explicaţie, zise Demetrius.

— Ai devenit sarcastic, tânărul meu prieten.

— Dimpotrivă, sunt cât se poate de sincer, dar mă simt şi dezorientat. Cred că pe acest Isus îl interesa toată lumea! Şi că era mâhnit din cauza sorţii tuturor oamenilor! Demetrius se opri şi murmură cu sfiajă: Probabil mi-am îngăduit să vorbesc fără nici o sfială!

— Ai tot dreptul să vorbeşti în felul acesta, încuviinţă Beniamin. Eu sunt evreu, dar cred că Dumnezeul nostru este părinte al tuturor oamenilor. Prin urmare se poate foarte bine ca atunci când va apărea Mesia – pentru a domni asupra evreilor – el va face dreptate pentru toţi.

— Mi-ar plăcea să pot studia şi eu aceste vechi profeţii, zise Demetrius.

— La urma urmelor, de ce să nu le studiezi, răspunse Beniamin şi ridică din umeri. Sunt aici la îndemână. Eşti om inteligent. Timp ai de ajuns şi de lucru ai foarte puţin; încearcă şi le citeşte!

— Cum să le citesc?

— Aş putea să te ajut şi eu, răspunse Beniamin prevenitor. Apoi îşi trecu picioarele peste marginea mesei şi se ridică: Te rog să mă ierţi, adăugă el fără nici o legătură cu ceea ce vorbiseră până acum: A sosit vremea să-mi pregătesc mâncarea de amiază. Apoi, fără să-şi ia rămas bun şi fără să-i mai spună ceva, se apropie de uşa din fundul prăvăliei şi dispăru.

Probabil Beniamin terminase cu lucrul pentru ziua aceasta, deoarece masa cea mare din mijlocul atelierului era neocupată. O uşă din colţul cel mai îndepărtat, pe care Marcellus n-o văzuse prima dată când intrase în atelier, fiind în dosul războiului celui mare, sta acum larg deschisă. Marcellus se apropie numaidecât de ea.

Tocmai contrar aspectului din atelier, unde toate păreau valvârtej. Locuinţa lui Beniamin, deşi simplă, era mobilată cu gust. Covorul de culoare portocalie întins pe jos era foarte frumos. Avea trei scaune confortabile şi câteva taburete, un aşternut pe care erau o pereche de coburi de păr de cămilă care ţineau loc de perne şi un dulap încins cu cercuri de metal; pe ambele părţi ale ferestrei erau rafturi adânci, pline de suluri de pergament.

O altă uşă, care era în faţa celei pe unde intrase, da într-o curte pavată cu lespezi. Traversa camera, închipuindu-şi că bătrânul îl aşteaptă în curte. Rămase mirat văzându-l cât pare de înalt în levita lui lungă de culoare neagră şi în cap cu tichia din care atârna un ciucure, începuse să aştearnă masa în peristilul acoperit cu vrejuri de viţă.

— Sper că n-am venit la vreme nepotrivită, începu Marcellus.

— În Atena nimeni nu poate sosi la vreme nepotrivită când se întâmplă să treacă pragul unei uşi deschise. Eşti binevenit! Zise el şi-i arătă un scaun din apropierea mesei, acoperit cu un covor, apoi luă de pe o tavă două cupe de argint şi le aşeză pe masă.

— Nu ştiam că locuieşti în aceeaşi casă în care ai atelierul, zise Marcellus, neştiind ce i-ar putea spune.

— Locuiesc aici din două motive, răspunse Beniamin după ce puse un cuţit antic alături de pâinea de orz. Este mult mai comod şi mult mai prudent. În oraşul acesta nimeni nu-şi părăseşte prăvălia tară să fie păzită.

— Tot aşa şi în celelalte oraşe pe care le cunosc, ripostă Marcellus.

— Care anume? Întrebă Beniamin şi, ferind scaunul, se aşeză în faţa lui.

— De pildă Roma. Oraşul acesta este plin de sclavi şi toţi sunt nişte tâlhari care nu ţin socoteală de dreptul la proprietate.

Beniamin începu să râdă cu glasul sugrumat.

— Sclavul este din fire prădalnic, zise el nepăsător, îţi vine în casă şi pleacă cu cele mai bune sandale pe care le ai, deşi singurul lucru pe care i l-ai luat este libertatea. Ridică cupa în mână şi se înclină în faţa lui Marcellus. Să bem în cinstea zilei când omul nu va mai fi proprietatea altui om?

— Cu toată plăcerea! Răspunse Marcellus şi, ridicând cupa la gură, constată că vinul este foarte gustos. Părintele meu spune că va veni vremea când Roma va plăti foarte scump faptul c-a adus oamenii la sclavie cu puterea armelor.

— El nu este de acord cu sclavia? În cazul acesta presupun că în casa lui nu se găsesc sclavi?

Beniamin părea preocupat de tăiatul feliilor de pâine. Marcellus se aprinse la obraz când auzi vorbele lui cu înţeles.

— Dacă s-ar da un edict pentru abolirea sclaviei, tatăl meu ar ti printre cei dintâi care l-ar aproba. Evident, în situaţia actuală…

— Fireşte, tatăl dumitale ştie că măsura aceasta este nedreaptă, adăugă Beniamin. Dar ceilalţi din aceeaşi castă socială o practică. Prin urmare este de părere că e mult mai bine să fie nedrept decât excentric.

— Dacă îmi dai voie să vorbesc în numele părintelui meu, interveni Marcellus, atunci îţi voi spune că el n-a formulat până acum niciodată o astfel de teorie. Este un bărbat integru şi generos. Sclavii din casa lui sunt bine trataţi, în casa noastră probabil au hrană şi adăpost mai bun…

— Sunt dispun să te cred, îl întrerupse Beniamin. Au mâncare mai multă decât ar putea avea dacă ar fi liberi. Evident, în această privinţă situaţia lor este identică cu a cailor şi câinilor pe care-i aveţi. Dar chestiunea se pune în felul următor: oare oamenii şi dobitoacele fac parte din aceeaşi categorie? Nu există între ei nici o deosebire în ceea ce priveşte valoarea? Dacă poţi cumpăra un măgar de povară cu zece drahme, iar un bărbat sănătos la trup poate fi obţinut cu doi talanţi de argint, deosebirea dintre valoarea lor este numai cantitativă? Din acest punct de vedere sclavia omenească reprezintă pentru mine un fel de oroare. Este o jignire a măreţiei spiritului omenesc, căci dacă e să judeci pe orice om că este de aceeaşi calitate ca şi un animal de povară, atunci nu mai există nici un fel de demnitate omenească. Eu. Beniamin, sunt convins că toţi oamenii au fost creaţi după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu!

— Aceasta este o concepţie iudaică?

— Da, este!

— Evreii bogaţi au şi ei sclavi, nu-i aşa? Întrebă Marcellus ca şi când nu l-ar fi interesat din cale-afară cum şi în ce fel îi va răspunde Beniamin, dar acesta se uită la el cu toată atenţia şi păru că încearcă să se gândească la ceva.

— Ai pus degetul exact pe una dintre nemulţumirile noastre! Exclamă el. Evreii mărturisesc că oamenii sunt creaţi după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu. Prin urmare Dumnezeu este părintele lor din punct de vedere spiritual. O astfel de afirmaţie poate avea valoare numai dacă admit că toţi oamenii sunt fiii lui Dumnezeu. Fie că sunt toţi… Fie că nu este niciunul dintre ei! Eu, Beniamin, sunt de părere că toţi sunt fiii lui Dumnezeu! În cazul acesta când voi robi un om, punându-l în rândul dobitoacelor din ţarină, toate afirmaţiile mele rămân fără valoare.

Marcellus îşi frânse pâinea şi admise că nu este just ca un om să robească pe alt om. Nu este admisibil să înjoseşti pe un om, cobcrându-i atât de adânc să i se pară că nu este mai bun cu nimic decât în animal.

— Cât despre asta, declară Beniamin şi tăcu un gest cu mâna ca şi când ar fi vrut să elimine această idee, nu cred că ai putea lua caracterul divin al unui sclav, chiar dacă îl cumperi şi-l înhami la plug între un măgar şi un bou. În această împrejurare el nu are dreptul să aleagă. Nu este el însuşi care înjoseşte omenirea, ci cel care l-a cumpărat. Nimic nu-l opreşte să creadă şi după aceea că Dumnezeu este părintele său spiritual. Dumneata însă nu poţi crede. Să luăm de pild? Pe grecul acela frumos care te urmează în toate părţile. Sclavia nu l-a împiedicat să fie unul dintre fiii lui Dumnezeu, dacă vrea să se considere ca atare; dar robindu-l pe el te-ai apropiat de animale, deoarece aceasta este concepţia dumitale despre valoarea omului.

— Eu nu sunt tocmai tare în filosofie, răspunse Marcelus cu indiferenţă. Probabil după ce voi petrece o bucată de vreme aici în Atena, piimbându-mă pe Colina lui Marte şi urmărind păienjenişul sofistic al…

— Vei reuşi să legi nisipul cu o frânghie, îl întrerupse Beniamin pe acelaşi ton. Dar subiectul despre care vorbim noi este ceva mai mult decât o simplă teorie. Este o problemă de imediată actualitate. Să luăm de pildă marele Imperiu roman, care-şi trimite armatele în toate părţile pentru a jefui şi îngenunchea micile naţiuni, pentru a duce în sclavie pe cei mai buni dintre fiii acestor înlănţuiţi de butucii corăbiilor infecte, iar pe cei mai în vârstă să-i pună la muncă silnică pentru a putea plăti biruri nedrepte, într-o bună zi imperiul roman se va prăbuşi…

Tatăl meu este de aceeaşi părere, interveni Marcellus. El afirmă că datorită sistemului sclaviei romanii încep să devină din zi în zi tot mai nepăsători, mai graşi şi mai trândavi şi că va veni ziua…

— Da, va veni şi ziua, dar nu din pricina asta, declară Beniamin. Romani i vor fi zdrobiţi, dar nu din pricină că sunt prea graşi, ci din pi iema că şi-au închipuit că toţi oamenii sunt animale. Subjugând alte popoare, au renunţat la propria lor demnitate în calitate de oameni. Nu este de mirare că zeităţile romane au devenit subiectul de glumă şi de batjocură al tuturor oamenilor care au cât de puţină minte. Ce nevoie mai aveţi de zei dacă vă închipuiţi că oamenii sunt ca vitele pe care le poţi duce de frânghie? Prin analogie, de ce să te gândeşti la zei când câinele dumitale nu se gândeşte la ei?

Beniamin făcu o pauză pentru a umple din nou cupele din faţa lor. Se vedea că este emoţionat, deoarece îi tremurau mâinile.

— Eu sunt evreu, dar asta nu înseamnă că religia altor popoare nu mă interesează. A fost o vreme când zeităţile dumneavoastră romane au fost privite cu respect. Pentru străbunii dumneavoastră lovis a însemnat ceva. A venit apoi timpul când Iuliu Cezar a ajuns zeu; mult mai important decât lovis. Şi numai cei împilaţi au continuat să mai creadă în zeităţile clasice, în puterea cărora era răsăritul soarelui şi ploile, care răsplăteau şi pedepseau, care domoleau vânturile în calea marinarilor şi dădeau rod viilor. Dar ia să-mi spui şi mie, dacă-mi dai voie să te întreb, ce a determinat pe Cezar să-şi bată joc de religia romană? Fireşte, asta s-a întâmplat în momentul când romanii au avut o forţă militară destul de puternică pentru a subjuga alte neamuri, cumpărând şi vânzând sclavi pe care-i duceau ca pe vite, în cirezi. Datorită acestui procedeu, au recunoscut că oamenii – inclusiv ei înşişi – nu au nici o asemănare cu Dumnezeu. Vanitosul şi superbul Cezar a fost un zeu destul de corespunzător pentru ei în ziua când s-a decretat că toţi oamenii sunt animale.

— Nu cred că s-a găsit vreun joman cu mintea întreagă care ar fi putut să admită că Iuliu Cezar a fost zeu, protestă Marcellus.

— În intimitatea sufletului său n-a admis, încuviinţă Beniamin. Cred că nici Cezar n-a crezut c-ar fi posibil aşa ceva.

— Prin urmare eşti de părere că, dacă romanii ar aboli sclavia, s-ar putea gândi cu mai mult respect la vechile zeităţi şi că datorită cultului faţă de aceştia ar putea deveni mai nobili?

Beniamin începu să râdă sarcastic.

— Acest „dacă” face ca întrebarea dumitale să pară ridicolă!

— Întrucât mă priveşte pe mine, continuă Marcellus pe un ton din care se vedea că s-a plictisit de acest subiect, nu mă interesează zeii, fie că sunt clasici, fie că sunt contemporani.

— Cum îţi explici existenţa universului? Întrebă Beniamin.

— Nu mi-l explic deloc, răspunse Marcellus şi nici nu m-am gândit până acum că s-ar putea găsi cineva care să-mi pună o astfel de întrebare. Apoi, dându-şi seama că riposta aceasta a lui este mai curând lipsită de politeţe decât hazlie, adăugă repede: Aş fi dispus să cred în existenţa unei fiinţe supranaturale dacă cineva ar putea să se impună în această calitate. Prezenţa acesteia ar limpezi o mulţime de enigme. Ieri spuneai că poporul din care faci parte – samaritenii – se închină în faţa altarelor din munţi. Poate aş fi eu dispus să procedez în felul acesta dacă nu-mi va cere nimeni să personific răsăritul soarelui şi copacii.

— Noi nu personificăm obiectele ce le vedem împrejurul nostru, îi explică Beniamin. Credem într-un singur Dumnezeu – un duh -creator al tuturor lucrurilor.

— Am auzit undeva spunându-se, declară Marcellus îngândurat, că evreii aşteaptă să apară un mare conducător, un erou şi un rege, care-i va scăpa de robie şi va întrona o pace durabilă. Samaritenii cred în apariţia lui?

— Fireşte! Răspunse Beniamin. Toţi marii noştri profeţi au prorocit venirea lui Mesia.

— De când îl aşteptaţi să sosească?

— De multe secole.

— Şi mai credeţi şi astăzi că va veni? Beniamin îşi mângâie barba îngândurat.

— Credinţa aceasta uneori devine exuberantă şi extatică, altă dată se domoleşte, în timpuri de restrişte naţională se vorbeşte foarte mult despre venirea lui Mesia. Când încep greutăţile vieţii şi persecuţiile, evreii au încercat să găsească între ei înşişi pe câte cineva care să dea dovadă de puteri mesianice.

— Şi până acum n-a găsit pe nimeni care să dispună de aceste puteri? Întrebă Marcellus.

— Pe cel adevărat nu l-au găsit încă, răspunse Beniamin şi păru că începe din nou să se gândească. Este un amănunt foarte ciudat continuă el. În vreme de lipsuri grele, când se simte nevoia de un conducător, poporul emoţionat care nu ştie încotro să mai apuce, nu aude decât glasurile stridente ale celor cărora nu le lipseşte îndrăzneala şi refuză să asculte glasul înţeleptului, care, fiind înţelept, prin firea lui însăşi este sfios şi cumpătat. Adevărul este c-am avut mulţi pretendenţi pentru rolul mesianic. Dar aceştia au apărut şi au dispărut, întocmai ca meteorii.

— Dar cu toate aceste dezamăgiri evidente mai păstraţi credinţa că Mesia va trebui să apară?

— Va apărea, murmură Beniamin. Evident, fiecare generaţie îşi închipuie că problemele ce i se pun sunt destul de grele pentru a justifica sosirea lui. Din ziua ocupaţiei romane vechile profeţii s-au bucurat de un interes mereu în creştere în faţa maselor. Până şi templul părea că aşteaptă apariţia lui Mesia.

— Părea! Exclamă Marcellus şi ridică din sprâncene.

— Templul este forte mulţumit de situaţia în care se găseşte, murmură bătrânul. Imperiul roman stoarce vlaga populaţiei sărace, dar se fereşte să supună la biruri grele pe preoţi şi pe cei bogaţi. Cred că i cei care conduc templul s-ar simţi stingheriţi dacă ar apărea Mesia, deoarece el probabil ar introduce anumite schimbări.

Beniamin părea că vorbeşte numai pentru el însuşi, deoarece nu se strădui să explice musafirului său la ce face aluzie.

— Probabil va alunga negustorii care vând săracilor animale de jertfă la preţuri exagerate? Întrebă Marcellus fără să ezite.

— Cum se face că dumneata eşti informat despre această ticăloşie?

— Despre asta s-a vorbit şi la Ierusalim, răspunse Marcellus cu indiferenţă. Mi se pare că au fost anumite proteste în această privinţă.

— Anumite proteste? Întrebă Beniamin, ridicând dintr-o sprânceană. Fără îndoială protestele au fost destul de energice pentru a putea fi auzite chiar de un roman care se găsea numai în trecere prin acel oraş. Ce ai făcut acolo, dacă-mi dai voie să te întreb?

— Am fost trimis cu o misiune oficială, răspunse Marcellus şi, ridicându-se în picioare, îşi netezi faldurile togii. Dar îmi dau seama că nu trebuie să abuzez de ospitalitatea dumitale, sfârşi el cu amabilitate. Ai fost extrem de binevoitor şi-ţi rămân îndatorat. Poţi să-mi dai cămaşa?

Beniamin ieşi din cameră, dar se întoarse aproape imediat, în lumina domolită, Marcellus examina cămaşa pe care i-o aduse.

— Este reparată foarte bine, declară el. Nimenea n-ar putea bănui c-a fost sfâşiată.

— Afară de dumneata, îl întâmpină Beniamin cu glasul grav. Marcellus se feri din calea ochilor bătrânului care se uita la el. Petele acestea… Am încercat să le şterg, dar n-am reuşit. Nu mi-ai spus nimic despre acest biet evreu. Spuneai c-a fost un bărbat curajos şi c-a murit din vina duşmanilor săi. Nu cumva a fost din Galileea?

— Cred că a fost, răspunse Marcellus şi se frământă pe loc. Împături apoi cămaşa şi luând-o pe braţ îi întinse mâna.

— Nu cumva l-a chemat Isus? Întrebă Beniamin în şoaptă.

— Da, acesta a fost numele lui, admise Marcellus fără să vrea. Cum se face că dumneata cunoşti acest nume?

— Am aflat această întâmplare de la un vechi prieten cu numele Popygos, care este negustor de mirodenii, în săptămâna Paştilor el a fost la Ierusalim. Spune-mi, zise Beniamin, cum ai ajuns în stăpânirea acestei cămăşi?

— Crezi că amănuntul acesta ar putea să aibă vreo importanţă? Întrebă Marcellus cu mândrie.

Beniamin se înclină umil şi-şi frecă mâinile una de alta.

— Te rog să mă ierţi pentru curiozitatea mea, murmură el. Dar eu sunt om în vârstă şi n-am pe nimeni, iar în oraşul acesta sunt foarte departe de ţara mea. Sulurile mele de pergament, care reprezintă istoria rasei mele şi cuvintele marilor profeţi, sunt pentru mine ca pâinea şi sarea. Acestea reprezintă opaiţul de la picioarele mele, care-mf luminează drumul. Acestea sunt moştenirea mea. Îndeletnicirea de toate zilele nu înseamnă nimic pentru mine. Îmi dă de lucru şi-mi procură hrana cea de toate zilele; dar sufletul şi viaţa mea stau ascunse şi se hrănesc cu cuvântul scris, care este întocmai ca merele de aur dintr-o grădină de argint. Glasul lui Beniamin devenise extatic şi obrazul lui îmbătrânit strălucea de mulţumire.

— Eşti un om cu noroc, zise Marcellus, îmi place şi mie să citesc scrierile clasice rămase nouă de la marii înţelepţi… Platon, Pitagora, Parmenide…

Beniamin zâmbi îngăduitor şi clătină din cap.

— Da-da… Datorită lucrărilor acestora ai învăţat să citeşti, dar acestea nu te-au învăţat cum trebuie să trăieşti. Cei care vorbesc limba ebraică învaţă să înţeleagă cuvântul viu. Uite ce, dragă prietene, din toate aceste profeţii se desprinde o nădejde, într-o bună zi Mesia va apărea în faţa oamenilor şi va domni asupra lor. Numele lui va fi Mântuitotul cel adevărat şi împărăţia lui nu va avea sfârşit. Nu este hotărâtă o zi anume când va veni… Dar cu toate acestea va veni! Prin urmare să nu te miri că mă interesez cu atâta nerăbdare de acest Isus, despre care foarte multă lume a crezut că este Mesia.

— Mi-ar face plăcere să cunosc mai bine aceste profeţii, zise Marcellus după ce rămase câteva clipe îngândurat.

— Şi de ce adică să nu le cunoşti? Întrebă Beniamin şi ochii lui adânci se luminară. Mie-mi face plăcere să mă gândesc la ele şi ţi le-aş explica cu dragă inimă, deşi ar fi mult mai bine dacă le-ai putea citi singur.

— Limba ebraică este grea? Întrebă Marcellus. Beniamin zâmbi şi ridică din umeri.

— De… Nu este mult mai grea decât limba greacă, pe care constat că o vorbeşti foarte bine. Evident, este mult mai grea decât limba latină.

— De ce „evident”? Ripostă Marcellus şi încruntă din sprâncene.

— Te rog să mă ierţi, se scuză Beniamin. Probabil limba greacă cere un efort mai mare, deoarece scriitorii greci… Bătrânul se opri şi se uită la el cu sfială.

— Gândirea scriitorilor greci este mai adâncă, interveni Marcellus ca să-l ajute. Asta voiai să spui? Sunt de aceeaşi părere.

— N-am vrut să te jignesc, îngână Beniamin. Roma îşi are poeţii, satiricii şi eulogiştii ei. Cicero al dumneavoastră are multe studii interesante, dar puţin cam naive. Acestora le place să culeagă fiori, dar nu se avântă niciodată printre stele.

Beniamin luă un sul de pergament şi-l întinse pe masă:

— Ascultă prietene! „Când mă uit la cer, faptă a mâinilor tale, la lună şi la stelele pe care tu le-ai creat, mă întreb ce este omul ca să-ţi poţi aduce aminte de el?”.

— Cuvintele acestea mi se par pesimiste, deşi sunt destul de întemeiate, îl întrerupse Marcellus.

— Ai răbdare, dă-mi voie să-ţi citesc şi ce urmează! Stărui Beniamin. „L-ai creat pe el ca să fie ceva mai prejos decât îngerii şi i-ai făcut parte de cinste şi măreţie”. O, este atâta bogăţie în înţelepciunea ebracică! Va trebui să te străduieşti s-o cunoşti.

— Deocamdată voi fi obligat să mă mulţumesc numai cu părţile alese, pe care din când în când vei avea bunăvoinţă să mi le explici, răspunse Marcellus. Acum am început să lucrez sculptură şi preocuparea aceasta implică toată atenţia mea. Apoi scoase o punguliţă de mătase în care erau câteva piese de argint şi o puse pe masă: Te rog să primeşti arginţii aceştia pentru repararea cămăşii pe care ţi-am adus-o.

— Ţi-am spus că nu vreau să fiu plătit pentru această reparaţie, declară Beniamin categoric.

— Atunci vei împărţi aceşti bani săracilor, ripostă Marcellus.

— Îţi mulţumesc! Zise Beniamin şi se înclină în faţa lui. M-am gândit acum că dacă te interesează istoria evreilor – şi eşti prea ocupat pentru a învăţa limba ebraică de-a dreptul – ai putea să îngădui ca sclavul tău grec pe care-l ai să vină la mine şi să înveţe. Aş fi foarte mulţumit să-l ajut, căci este om inteligent.

— Da, este adevărat că Demetrius este inteligent şi ar putea învăţa această limbă, îmi dai voie să te întreb cum de ai făcut acesta constatare?

— A venit astăzi la mine şi a întârziat vreme de un ceas.

— Nu mai spune! Şi cu ce scop a venit la dumneata? Beniamin ridică din umeri, dar nu-i răspunse la întrebare.

— A trecut pe aici şi, neavând de lucru, a intrat la mine; mi-a adus un coşuleţ de smochine şi mi-a pus câteva întrebări.

— Ce fel de întrebări?

— Probabil îţi va spune el dacă-l vei întreba, răspunse Beniamin. Dumneata eşti stăpânul lui, nu-i aşa?

— Gândurile lui nu le stăpânesc eu, ripostă Marcellus. Probabil ţi-ai închipuit despre mine că sunt mai brutal decât sunt în realitate.

Bătrânul Beniamin zâmbi aproape binevoitor, clătină din cap şi puse mâna uscată pe umărul lat al tribunului.

— Nu, fiule, eu nu-mi închipui că eşti un om brutal, declară el cu blândeţe. Din nenorocire eşti reprezentantul unui sistem brutal. Dar probabil nu ai nici o vină din pricina asta.

— S-ar putea întâmpla ca în ziua când va apărea Mesia al dumneavoastră, va găsi o soluţie şi pentru această situaţie, răspunse Marcellus, care se simţea jignit de atitudinea bătrânului şi de cuvintele pe care le pronunţase.

— Spune-mi, rogu-te, după răstignirea lui Isus câtă vreme ai mai întârziat în Ierusalim, întrebă Beniamin, care-l însoţi până în pragul uşii.

— Am părăsit oraşul dimineaţa următoare înainte de răsăritul soarelui şi ne-am întors acasă, răspunse Marcellus.

— Ooo, exclamă Beniamin şi-şi mângâie barba albă. În cazul acesta n-ai mai auzit nimic… Despre el?

— Ce puteam să mai aud? El murise.

— Murise – bătrânul păru că ezită – eşti sigur că el murise?

— Da, sunt sigur! Declară Marcellus.

— Ai fost de faţă? Ochii cavernoşi ai lui Beniamin se îndreptară spre el ca şi când ar fi aşteptat un răspuns categoric, dar acesta părea că întârzie să vină.

— L-am văzut murind, încuviinţă Marcellus. I-au străpuns inima cu o suliţă înainte de a-l coborî de pe cruce.

Spre mirarea lui văzu că obrazul încreţit al lui Beniamin se luminează de un zâmbet mulţumit.

— Îţi mulţumesc, prietene! Zise el încântat, îţi mulţumesc, pentru că mi-ai spus cuvintele acestea.

— Nu mi-am închipuit că dureroasele mele cuvinte ar putea să-ţi pricinuiască o astfel de mulţumire, zise Marcellus speriat. Acest Isus a fost un bărbat curajos care merita să trăiască. Totuşi pari mulţumit de ştirea că a murit pe cruce!

— Au umblat tot felul de vorbe! Îi explică Beniamin. Un fel de zvonuri care spuneau că legionarii au plecat înainte de moartea lui şi că pelerinii galileeanului l-ar fi coborât de pe cruce şi l-ar fi readus la viaţă.

— De, din întâmplare eu ştiu că toate zvonurile acestea sunt minciuni! Declară Marcellus categoric. Cei care l-au răstignit au fost destul de beţi în ziua aceea, dar ei au ucis pe galileean şi când au plecat el era mort! Acestea nu sunt vorbe pe care le-aşi fi auzit de la alţii. Eu ştiu cu toată certitudinea!

— Fiule, ceea ce-mi spui este foarte important, zise Beniamin cu glasul tremurând de emoţie. Sunt mulţumit c-ai venit astăzi la mine! Sper că te voi vedea şi de aici înainte destul de des. Apoi ridică mâna slăbită deasupra capului lui Marcellus: „Domnul Dumnezeul nostru să te binecuvânteze şi să te păzească. Chipul lui să lumineze în calea ta şi să-ţi îndrepte paşii în drumurile ce le vei face. Ca cel fără de început să reverse darul său asupra ta şi pacea să-ţi fie dată ţie”, psalmodie bătrânul.

Urmă o lungă tăcere înainte ca Marcellus să se mişte. Se simţi năucit şi nu ştia ce va trebui să facă: apoi se înclină respectuos în faţa lui Beniamin şi fără să mai zică nimic traversă prăvălia cu paşi înceţi şi ieşi în stradă asupra căreia coborâseră umbrele serii.