CAPITOLUL VIII.

La apusul soarelui din ultima zi a lunii pe care Iuliu Cezar, când a revizuit calendarul, a numit-o după numele lui, Marcellus şi sclavul său avură parte să vadă Partenonul în timpul cât făceau drumul din port cu o cari ga dărăpănată, care ar fi meritat să fie aşezată în muzeul de antichităţi din Atena. Demetrius se apropiase cu sentimente împărţite de patria sa.

Dacă starea de spirit a lui Marcellus ar fi fost normală, legatul de odinioară al Legiunii din Minoa şi-ar fi manifestat nemulţumirea faţă de plictiseala ce-l chinuise în timpul acestui drum.

El şi Demetrius se îmbarcaseră pe corabia grecească Clytia numai pentru motivul că doreau să părăsească Roma fără întârziere şi Clytia trebuia să ridice ancora în aceeaşi zi. Nici un fel de motive nu i-ar fi putut altfel determina să ia acest vas, care la început fusese construit pentru transportul de cereale din Grecia spre cetatea imperială şi de la Roma se întorcea înapoi cu balast şi ceva mobilă şi diverse obiecte casnice, destinate funcţionarilor provinciali ai imperiului.

Vasul nu avea cabine pentru călători. Toţi nouă trebuiau să doarmă în aceeaşi sală comună. De asemenea, nu exista decât o singură punte. La proră era o bucătărie descoperită unde cei care-şi plăteau transportul îşi puteau pregăti singuri mâncarea. Articolele alimentare se găseau pe vas şi căpitanul le vindea cu câştig destul de frumos.

În imediata apropiere a bucătăriei se găsea un tare în care erau câţiva viţei, câteva oi şi un coteţ cu găini, în ziua îmbarcării luaseră cu ei şi câţiva porci, dar la două zile de drum, în apropiere de Cythera, un evreu de pe corabie îi cumpărase pe toţi şi-i oferise ca jertfa zeului Neptun, implorându-l să liniştească apele, deoarece el nu este obişnuit cu drumurile pe mare.

Cam pe la mijlocul vasului şi în apropierea catargului principal se găsea un loc liber de formă patru-unghiulară, cu câteva bănci incomode de lemn şi acesta servea ca loc de recreaţie. În imediata apropiere o scară rudimentară care cobora în sala comună, luminată şi ventilată de şase strungăreţe minuscule. La cea mai uşoară bătaie de vânt, strungăreţele erau închise, deoarece Clytia nu ţinea să-şi cocoloşească pe cei de la bord. Ar fi fost aproape imposibil să se mai găsească şi alt vas în drumul dinspre Ostia şi Pireu care să ofere atât de puţin confort călătorilor săi.

Singura calitate pe care trebuia s-o recunoşti acestei vechi corăbii era plăcerea de a lua totul foarte uşor. Făcea escală în toate porturile şi întârzia destul de mult; astfel în Corfu se opri trei zile şi trei nopţi pentru a descărca o cantitate de siliciu şi a luă un balot de şaluri de păr de cămilă; patru zile încheiate la Argostoli pentru a lua provizie proaspătă de apă în burdufuri, a debarca un pasager care se săturase de drum şi a încărca un coş cu lămâi. Coborâse chiar până în Creta, far? Altă pricină decât să descarce trei blocuri de marmură de Carrara ţi să cumpere o legătură de piei de bivol prost mirositoare, din care se făceau scuturi, în timpul cât fu obligată să aştepte în port, un vas ieşi în larg şi astfel putu să acosteze alături de o galeră legată la chei; mai trecu apoi o săptămână întreagă, până când se saturară şi călătorii şi autorităţile portului şi dădură ordin să părăsească locul, aşa că lunga călătorie a Clytiei se termină.

Dacă Marcellus ar fi fost sănătos, fără îndoială ar fi fost cel dintâi care ar fi protestat împoriva nemulţumirilor acestei călătorii. Dar, în starea de spirit în care se găsea acum, suportă toate aceste nemulţumiri fără nici un efort al voinţei, aşa că Demetrius se alarmă serios din pricina lui. Marcellus nu era omul care să suporte fără protest plictiselile, indiferent de ce categorie ar fi fost şi corintianul începuse să se gândească tot mai îndelung la indiferenţa tot mai vizibilă a stăpânului său faţă de tot ce se petrece în apropierea lui. El însuşi se simţea uneori atât de chinuit de greutatea drumului acestuia care nu se mai termina, încât ar fi fost gata în orice moment să sară peste parapetul corăbiei.

Străduinţele lui de a trezi interesul adormit al stăpânului său se dovediseră zadarnice. Senatorul avusese grijă să dea fiului său pentru drum o colecţie de cărţi alese cu grijă, în marea majoritate clasici şi Demetrius încercase cu toată prudenţa să-l îndemne la lectură, dar nu reuşise.

În timpul zilei, cât era vreme frumoasă, Marcellus sta nemişcat şi se uita la apa care fugea pe lângă flancurile corăbiei. Imediat ce-i servea prânzul, ieşea pe bord şi se aşeza pe câte un colac de odgoane şi sta nemişcat, cu coatele proptite în genunchi, cu bărbia sprijinită în palme şi cu privirile pierdute în larg. Demetrius îi lăsă timpul necesar să se aşeze confortabil, ca imediat după aceea să se ia după el, ducând câteva suluri de pergament la subsuoară şi se întindea şi el în apropiere. Uneori citea câte o pagină-două şi punea câte o întrebare, în astfel de împrejurări Marcellus întorcea capul spre el, părând că se întoarce din mari depărtări, ca să-i dea un răspuns indiferent, dar se vedea limpede c-ar prefera să-l lase în pace.

Deşi principala grijă a lui Demetrius era să-şi înveselească stăpânul, avea şi el destule motive să se frământe, înainte de asta nu i se oferise niciodată ocazia să citească fără întrerupere şi atât de mult. Îl interesa în special opera lui Lucreţiu. Iată, îşi zicea el, un bărbat înţelept.

— Aţi citit vreodată pe Lucreţiu? Întrebă el într-o după-amiază pe stăpânul său, alături de care stătuse vreme de un ceas fără să schimbe nici o vorbă unul cu altul.

Marcellus întoarse încet capul spre el şi într-un târziu îi răspunse.

— Fără interes!

— Lucreţiu este de părere că oamenii se zbuciumă din pricină că se tem de moarte, zise Demetrius. El crede că această teamă ar trebui eliminată din preocupările oamenilor.

— Ideea nu este rea, admise Marcellus nepăsător. Apoi, după o lungă pauză, întrebă: Şi cum înţelege să procedeze?

— Plecând de la premisa că nu există viaţă viitoare, îi explică Demetrfus.

— Nu e rău, admise Marcellus, presupunând că premisa aceasta va rămâne acolo de unde ai plecat.

— Vrei să spui, stăpâne, că această premisă ar putea să fie pusă greşit?

Marcellus zâmbi îngândurat, apoi, după o lungă tăcere, începu din nou.

— Pentru unii oameni, Demetrius, teama aceasta este un fel de mângâiere, căci îşi zic că după aceea nu li se poate întâmpla nimic mai înspăimântător decât ceea ce li s-a întâmplat în existenţa lor prezentă. Probabil Lucreţiu n-are nici o dovadă în sprijinul afirmaţiei că toţi oamenii se tem de moarte. Unii dintre ei îşi caută moartea cu bună ştiinţă. Cât despre mine, eu nu cunosc această teamă; moartea n-are decât să aducă tot ce pofteşte… Dar se pune întrebarea: oare Lucreţiu a avut dreptul să afirme că oamenii se tem de moarte şi ar fi îndrăznit să spună unui bărbat astfel de vorbe?

Lui Demetrius îi păru rău c-a început această conversaţie, dar nu dorea nici s-o întrerupă aşa, dintr-o dată; în orice caz nu într-o împrejurare ca aceasta.

— Lucreţiu admite că orice fel de viaţă este grea, dar se uşume ză pe măsură ce omul evoluează din starea de sălbăticie, zise Defhetrius, străduindu-se ca această observaţie să pară cât mai optimistă. Marcellus râse sarcastic.

— Pe măsură ce oamenii evoluează din starea de sălbăticie, va să zică? Dar ce îl determină să-şi închipuie că oamenii ar putea să evolueze din starea de sălbăticie? Întrebă el şi făcu un gest de nerăbdare, ca şi când ar fi vrut să elimine această afirmaţie. Lucreţiu nu prea ştia decât foarte puţin din tot ce se întâmplă în Iume. Trăia întocmai ca o cârtiţă în vizuina ei. Ca un urs care în timpul iernii trăieşte din seul său propriu. La vârsta de patruzeci de ani s-a scrântit de cap şi a murit. Evoluarea din starea de sălbăticie! Aceasta este o afirmaţie prostească! Nimic din ceea ce se petrece în viaţa primitivă nu se poate compara cu bestialitatea vieţii pe care o ducem noi astăzi, continuă Marcellus, care, deşi abia adineauri vorbise pe un ton de monolog, de astă dată începu să ţipe. Evoluarea din starea de sălbăticie! Strigă el. Tu cunoşti destul de bine adevărul, căci tu ai fost de faţă!

Demetrius dădu abătut din cap.

— A fost o întâmplare foarte tristă, stăpâne, încuviinţă el, dar cred că din pricina asta ţi-ai făcut destule imputări. N-aveai altă alegere.

Marcellus recăzuse în obişnuita sa stare letargică, dar se ridică imediat în picioare şi încleşta din pumni.

— Asta, Demetrius, este minciună şi tu ştii destul de bine că este minciună. Exista şi altă alegere! Puteam elibera pe galileeanul acela! Aveam cu mine un număr de legionari aduşi din Minoa ca să pot împrăştia adunătura aceea de ticăloşi care ceruseră osândirea lui.

— Pilat te-ar fi adus în faţa Curţii marţiale, stăpâne. Şi în cazul acesta ai fi putut să-ţi pierzi viaţa.

— Viaţa! Ţipă Marcellus. Pe aceasta am pierdut-o în orice caz. Dar ar fi fost mult mai bine dacă mi-aş fi pierdut-o în mod onorabil.

— Ei bine, încercă Demetrius să-l îmbuneze, acum ar fi cazul să uităm ce s-a întâmplat. După ce vom sosi-la Atena, stăpâne, vei avea cu totul alte preocupări. Cred că te gândeşti cu plăcere la studiul care te aşteaptă acolo?

Nu primi nici un răspuns. Marcellus se întorsese cu spatele spre el şi se uita din nou în largul mării.

A doua zi după aceea – o imprudenţă pe care mai târziu avu motive s-o regrete – Demetrius încercă din nou să se apropie de stăpânul său, care sta îngândurat, ca să continue conversaţia întreruptă.

— În cartea aceasta, Lucreţiu afirmă că cei care-şi închipuie despre zei că i-ar interesa soarta oamenilor greşesc, deoarece această credinţă nu a folosit oamenilor la altceva decât să le. Pricinuiască nenorociri.

— Sigur că da, murmură Marcellus, dar bătrânul acesta a fost un nebun când şi-a închipuit că zeii ar putea să existe cu adevărat. După ce Clytia mai înainta câteva stadii, părând că aproape nu se mişcă din loc, Marcellus adăugă: Lucreţiu a fost nebun, deoarece ştia prea multe din domeniul necunoscutului, îşi petrecea viaţa singur şi se gândea… se gândea mereu… Până când într-o bună zi s-a scrântit… Prin urmare, Demetrius, aşa se va întâmpla şi cu mine.

Dacă sufleteşte ar fi fost mai puţin tulburat – fiind şi peste măsură de obosit din pricina drumului – Marcellus s-ar fi simţit încântat de primirea călduroasă a hangiului atenian, deşi această primire nu era câtuşi de puţin un lucru la care nu s-ar fi putut aştepta.

Pe vremea când avea douăzeci de ani, Marcus Lucan Gallio venise la Atena, unde petrecuse o vară pentru a studia la celebra Academie a lui Hiparh şi fusese adăpostit la Domus Eupolis. Stăpânul hanului îşi trata clienţii ca şi când ar fi fost invitaţii săi proprii. Trebuia să fii o persoană foarte distinsă şi recomandată de oameni de încredere pentru a putea fi primit în acest han; dar, după ce reuşeai să fii primit, n-aveai nici un motiv să fii nemulţumit de felul în care te îngrijeau.

Atitudinea aceasta a bătrânului Eupolis faţă de cei care căutau locuinţă nu era un simplu snobism. Atena era mereu plină de străini. Oraşul nu avea mai mult de o sută de hanuri pentru adăpostirea acestora, dar numai douăsprezece dintre ele se bucurau de o reputaţie mai bună. Majoritatea hangiilor era formată din indivizi dubioşi, foşti tâlhari şi sceleraţi şi tot cam de această categorie erau şi clienţii lor. Pentru a-şi putea păstra reputaţia, Domus Eupolis trebuia să-şi aleagă cu cea mai mare atenţie clenţii pe care-i primea.

Fără îndoială, tânărul Gallio făcuse proprietarului o bună impresie, deoarece, când părăsi Domus Eupolis, bătrânul Georgios tăiase în două o drahmă de argint şi dăduse lui Marcus una dintre jumătăţi, iar de cealaltă legase un răboj, pentru a o putea păstra el însuşi ca mijloc de informaţie.

— Oricine, fiule, va veni în casa mea şi-mi va arăta această jumătate de drahmă va fi bine primit. Bagă de seamă să n-o pierzi.

Sosiră pe înserate şi, după ce intrară în curtea frumoasă a hanului, Marcellus scoase această jumătate de drahmă şi o dădu paznicului care ieşise în calea lor. Imediat atitudinea sclavului deveni respectuoasă. Se închină în faţa lor şi se duse la stăpânul său ca să-i arate talismanul. Proprietarul – un bărbat de vreo patruzeci de ani – se apropie zâmbind de ei şi cu mâinile întinse. Marcellus coborâse din cotiga veche care-l adusese din port şi apropiindu-se de el îi spuse că este fiul lui Gallio.

— Şi cum va trebui să vă spun când stăm de vorbă? Întrebă hangiul.

— Eu sunt tribun şi numele meu este Marcellus.

— Tribune Marcellus, amintirea tatălui dumitale se mai păstrează în hanul acesta. Sper că mai este încă în viaţă şi sănătos!

— Aşa este. Senatorul Gallio m-a însărcinat să exprim salutul lui în faţa familiei dumitale. Deşi a trecut vreme foarte lungă din ziua când el a fost pe aici, părintele meu şi-a exprimat nădejdea că salutul lui va mai putea fi împărtăşit lui Georgios.

— Venerabilul meu părinte a murit de zece ani. Dar în numele lui vă urez bună venire la Eupolis. Numele meu este Dion. Casa este a dumneavoastră. Vă rog să intraţi, căci văd că sunteţi obosit.

Apoi se întoarse spre Demetrius.

— Argatul îţi va ajuta să aduci bagajele şi-ţi va arăta unde să dormi.

— Aş prefera ca sclavul meu să poată dormi în apartamentul meu, interveni Marcellus.

— La noi nu se obişnuieşte aşa ceva, răspunse Dion puţin mirat.

— Eu însă procedez în felul acesta, adăugă Marcellus, în timpul din urmă am fost obligat să trec printr-o mulţime de încercări grele şi nu mă simt bine, îi explică el. Nu vreau să rămân singur, aşa că Demetrius va dormi în apropierea mea.

După ce se gândi câteva clipe, Dion ridică din umeri cu părere de rău şi se învoi, apoi pofti pe Marcellus să intre.

— De purtarea lui vei răspunde dumneata, zise Dion în timpul cât urcară treptele terasei.

— Dion, îi explică Marcellus oprindu-se în loc, dacă acest corintian ar fi liber, ar fi o adevărată podoabă pentru un grup de oameni din cea mai aleasă societate. A fost crescut într-o casă de oameni aleşi, are educaţie şi mai presus de orice este un băiat curajos. Prezenţa lui nu va fi un motiv ca celor din familia Eupolis să le pară rău că l-au primit în casa lor.

Împărţirea desăvârşită a spaţiosului andronitis, în care intrară de-a dreptul pe uşa din faţă, păru foarte confortabilă şi plăcuta.

— Dacă vrei, aşază-te p% un scaun, îl pofti Dion, care părea că s-a mai liniştit, în timpul acesta eu voi pleca să vorbesc şi cu ceilalţi membrii ai familiei. După aceea îţi voi arăta apartamentul, căci văd că eşti obosit. Vei rămâne la noi vreme mai îndelungată?

Marcellus făcu un gest nelămurit cu mâna şi-i răspunse:

— Cred că voi întârzia o bucată de vreme. Trei luni, patru sau şase, deocamdată nici eu nu ştiu. Vreau linişte şi am nevoie de două camere cu câte un pat, un mic salonaş şi o odaie pentru lucru. Probabil mă voi ocupa puţin şi de sculptură.

Dion dădu din cap şi-i răspunse că înţelege dorinţa lui şi-i va putea oferi un apartament corespunzător.

— Vei avea vederea spre grădină, adăugă el îndreptându-se spre ieşire. Anul acesta avem câteva specii de trandafiri foarte frumoşi.

După plecarea lui Dion, Demetrius intră în cameră şi se apropie de scaunul pe care era aşezat Marcellus.

— V-a spus, stăpâne, care sunt camerele noastre? Întrebă el.

— Ni le va arăta numaidecât, răspunse Marcellus obosit. Rămâi aici până când se va întoarce.

Nu mult după aceea familia lui Dion apăru şi se ridică în picioare ca s-o salute: Phoebe, simpatica soţie a lui Dion care aflase cine este noul sosit, fu cordială, iar Ino, sora văduvă a lui Dion, păru că descoperă o asemănare între Marcellus şi tânărul pe care odinioară îl admirase atât de mult.

— Pe vremea aceea – începu Dion şi pe buze îi tremură un zâmbet resemnat – am crezut că această admiraţie ar putea să ducă la ceva…

— Dar noi grecii nu ne putem simţi bine în nici o altă parte de lume, îi explică Ino şi Marcellus se întrebă dacă relaţiile dintre părintele său şi femeia aceasta au fost mai mult decât trecătoare.

Nimeni nu se ocupă de Demetrius, căci pesemne Dion le prevenise că tribunul este însoţit de sclavul său.

La prima pauză ce interveni în conversaţia lor, Ino se întoarse spre el şi-l întrebă dacă nu cumva este grec. Demetrius se înclină respectuos şi-i răspunse-afirmativ.

— De unde? Întrebă Ino.

— Din Corint.

— Ai fost la Atena şi înainte de asta?

— O singură dată.

— Îţi place să citeşti?

— Uneori citesc şi eu.

Ino începu să râdă îngăduitoare, întorcând privirea spre fratele ei, constată că el nu este de acord cu această conversaţie. De asemenea Marcellus nu părea nici el mulţumit. Demetrius făcu un pas înapoi şi rămase în poziţie de drepţi, exact ca o santinelă. O clipă în jurul, lor se simţi oarecare tensiune, înainte de a începe din nou să vorbească.

În timpul acesta o fată înaltă şi foarte frumoasă apăru în faţa intrării. Probabil fusese plecată undeva, deoarece era înfăşurată într-un şal cu ciucuri atât de strâns împrejurul trupului, încât i se putea distinge silueta graţioasă. Maică-sa întinse cu duioşie braţul spre ea când o văzu că se apropie.

— Este fiica noastră Theodosia, zise ea. Dragă, musafirul nostru este Marcellus, fiul lui Marcus Gallio, despre care ai auzit pe tatăl tău vorbind de atâtea ori.

Theodosia se uită la el şi zâmbi, apoi privirile ei atente se întoarseră spre Demetrius şi-l examinară cu interes, încruntă din sprâncene, dar faptul acesta determină pe Theodosia să se uite la el cu şi mai mult interes. Probabil se întreba care este motivul că nimeni nu i-l prezintă şi nu vorbeşte cu el.

Urmă un moment de tăcere grea. Marcellus n-ar fi vrut să jignească pe Demetrius. Presimţea că n-ar fi frumos să-i spună: „Omul acesta este sclavul meu”. Puţin după aceea îşi zise c-ar fi fost mai bine să procedeze în felul acesta în loc să se străduiască să pară prevenitor.

— Acesta este Demetrius, zise el.

Theodosia făcu un pas spre el şi-l privi în luminile ochilor, apoi pe buze îi apăru un zâmbet domolit, care vroia să-i spună că este de acord cu înfăţişarea lui, şi-şi ţuguie buzele. Demetrius se înclină ceremonios în faţa ei. Theodosia păru că ezită, apoi mai făcu un pas şi rămase sfioasă, neştiind ce să facă – femeile nemăritate nu puteau să strângă mâna unui bărbat decât cel mult când ar fi fost vorba de o rudă apropiată – dar întinse totuşi mâna spre el. Demetrius se uită drept înainte, prefăcându-se că n-a băgat de seamă gestul ei.

— Este un sclav, zise tatăl ei.

— Ooo! Exclamă Theodosia. N-am ştiut. Apoi se uită din nou în ochii lui Demetrius. De astă dată se uită şi el la ea şi cu un fel de ezitare murmură pe un ton care părea aproape confidenţial: Păcat că trebuie să ne purtăm în felul acesta unul faţă de altul. Sper că nu… Intenţia mea n-a fost… Se opri când văzu pe Demetrius că dă din cap ca şi când ar fi vrut să-i dea să înţeleagă că ea nu are nici o vină.

— Să vă arăt acum apartamentul dumneavoastră! Interveni Dion. Marcellus se înclină în faţa femeilor şi urmă pe stăpânul casei, împreună cu Demetrius. Theodosia se uită după ei până când dispărură din vedere. Apoi oftă uşor şi se întoarse spre mătuşa ei ca şi când ar fi vrut să-şi ceară iertare.

— Uită ce s-a întâmplat, murmură Ino cu bunăvoinţă. Tu nu puteai să ştii dinainte că ai de-a face cu un sclav; în orice caz nu era îmbrăcat ca un sclav şi nici nu arată ca un sclav. Prin casa noastră noi nu admitem să circule astfel de oamevii.

— Ar fi fost mult mai bine dacă scena aceasta nu s-ar fi întâmplat, interveni Phoebe nemulţumită. De aici înainte voi fi mai prudentă. Dacă se va întâmpla să profite de faptul că ţi-a fost prezentat, îl vei pune la locul lui aşa cum se cuvine.

— Crezi că vorbele ce i-au fost spuse adineauri n-au fost destul de grele pentru a-l pune la locul lui? Întrebă Theodosia.

— Este adevărat că vorbele au fost destul de grele, încuviinţă Ino şi zâmbi cu înţeles.

Peste o săptămână, Demetrius – care se gândise cu toată încrederea la refacerea morală a stăpânului său – începu să-şi piardă nădejdea.

La sosirea lor în casa Eupolis, Marcellus fusese primit cu atâta căldură – şi el la rândul său fusese atât de recunoscător pentru această primire – încât îşi zise că au făcut un pas înainte spre rezolvarea acestei probleme.

Aspectul locuinţei lor era aproape desăvârşit. Camerele însorite aveau vederea spre grădina plină de flori. Peristilul pavat cu lespezi avea câteva scaune confortabile care păreau că te invită la odihnă şi la citit. Fără îndoială nimeni dintre cei care se interesau de sculptură n-ar fi putut cere un confort mai desăvârşit decât cel pe care ţi-l oferea această locuinţă.

Dar orice străduinţă era zadarnică, deoarece melancolia lui Marcellus era prea adâncă pentru a putea fi risipită. Nu-l interesa nici propunerea lui Demetrius de a vizita Acropole, sau Colina lui Marte, sau alte colecţii de artă şi gliptoteci celebre.

— Ce ai zice să coborâm în agora? Întrebă Demetrius într-una din zile. Este întotdeauna interesant să vezi populaţia rurală venind să-şi vândă produsele pe care le are.

— De ce nu mergi dacă-ţi face plăcere? Întrebă Marcellus.

— Pentru că nu pot să te las singur, stăpâne!

— Asta este adevărat; nici mie nu-mi place să rămân singur.

Nu se duse nici să vadă Templul lui Hercule, care era pe cealaltă parte a străzii, la cel mult distanţa cât ar bate o săgeată de la locul unde se aşeza el în grădină ca să-şi examineze unghiile. Demetrius se aştepta din partea lui să-l vadă achitându-se într-un fel oarecare de atenţia ce le-o acorda familia Eupolis. Dion venise în două rânduri la ei să-i vadă şi rămăsese mirat văzând că musafirul său este atât de îngândurat şi de tăcut, într-o dimineaţă, Theodosia apăruse la capătul cel mai depărtat al grădinii, iar Marcellus, care o văzuse, plecase din peristil anume ca s-o poată evita.

Demetrius era conştient de motivul care determina pe stăpânul său să se ferească de familia Eupolis. Nu putea prevedea niciodată momentul când va fi copleşit din nou de apatia lui misterioasă, ca să înceapă să asude şi să se oprească în mijlocul unei fraze care să le adreseze întrebarea neaşteptată: „Ai fost de faţă?”. Prin urmare de ce să te mai miri că el a încercat să evite o conversaţie cu Theodosia.

E adevărat că nu era abosolut necesar să cultivi relaţiile cu familia stăpânului casei. Mâncarea le-o trimitea în apartamentul lor şi sclavii aveau grijă să scuture şi să cureţe camerele, Demetrius n-avea aproape nimic de lucru, decât să stea şi să aştepte, urmărind în fiecare clipă şi cât se poate de discret, toate mişcările făcute de stăpânul său. Dar inactivitatea aceasta era chinuitoare şi-l plictisea de moarte.

În dimineaţa zilei a opta luă hotărârea să întreprindă ceva.

— Stăpâne, dacă nu sunteţi dispus să începeţi să modelaţi ceva, aţi fi de acord să încerc eu să întrebuinţez lutul?

— Sigur că da, murmură Marcellus, îmi dau seama că e foarte greu să duci felul acesta de viaţă. Procură-ţi în orice caz lutul de care ai nevoie!

În aceeaşi după-amiază Demetrius aşeză masa grea de modelat în mijlocul camerei şi începu să frământe cu mişcări stângace o mică statuetă. Puţin după aceea, Marcellus se întoarse din peristil, unde stătuse copleşit de obişnuita lui apatie şi se aşeză pe un scaun din colţul camerei ca să-l vadă ce face. Începu să râdă, nu vesel şi nici de plăcere, dar în orice caz râse. Presimţind că pasiunea pentru modelarea lutului ar putea să aibă un efect favorabil asupra stăpânului său, Demetrius continuă foarte serios să modeleze un bust, la care dacă te uitai îţi venea să te tăvăleşti de râs.

— Dă-mi voie să-ţi arăt cum va trebui să procedezi, zise Marcellus şi se apropie de masă. Înainte de orice, lutul este prea vârtos, începu el cu o uşoară severitate în glas. Adu puţină apă. Dacă în general vrei să te ocupi de modelat, atunci va fi mai bine să procedezi aşa cum trebuie.

De astă dată, îşi zise Demetrius, am reuşit să rezolvăm problema noastră. Se simţea atât de mulţumit, încât, numai cu mare greutate reuşi ca acesta mulţumire să nu i se oglindească şi pe obraz, deoarece ştia că Marcellus nu s-ar fi simţit deloc mulţumit dacă i-ar spune ceva. Toată după-amiaza lucrară împreună; sau, mai bine zis, de lucrat lucră Marcellus şi Demetrius îl urmări cu privirea, în aceeaşi seară Marcellus mancă cu poftă şi se culcă devreme.

Dimineaţa următoare, după ce prânziră, Demetrius se simţi mulţumit văzând pe stăpânul său că intră în atelier, îşi zise că va fi preferabil să-l lase singur, căci în felul acesta va lucra mai cu plăcere dacă nu va simţi pe nimeni în apropierea lui.

Dar peste jumătate de ceas Marcellus ieşi în peristil şi se aşeză pe un scaun. Era palid ca un mort şi pe frunte i se vedeau broboane de sudoare. Mâinile îi tremurau. Demetrius oftă îndurerat şi încercă să-l evite. Apoi luă hotărârea ca în aceeaşi seară să recurgă la ultimul mijloc ce-l mai avea la îndemână în cazul când toate celelalte încercări vor da greş. Probabil încercarea va fi riscantă, dar nu-i rămânea altă alegere. Starea de deprimare în care se găsea Marcellus ar fi putut deveni fatală, dar în orice caz de aici înainte nu va mai putea continua să rămână în felul acesta. Prin urmare încercarea ce o va face merita orice risc.

După ce stăpânul său plecă la culcare, Demetrius se duse la bucătărie şi întrebă pe Glycon, şeful bucătar, de numele unui ţesător priceput: ar vrea să-i dea să repare o haină a stăpânului său. Glycon îi răspunse numaidecât. Un ţesător priceput? Fireşte! Cine ar putea să fie altul decât bătrânul Beniamin? Stă în apropiere de Teatrul Dionysos. Imediat ce ajungi în vecinătatea teatrului, orice trecător îţi va putea arăta prăvălia lui.

— Numele acesta de Beniamin pare să fie evreiesc, zise Demetrius.

— Este chiar, încuviinţă Glycon şi bătrânul e un om foarte cumsecade; se spune despre el că este cărturar. Am auzit despre acest Beniamin că dacă nu-i place omul care-i intră în prăvălie nici nu stă de vorbă cu el.

— Probabil nu va fi dispus să stea de vorbă cu un sclav, zise Demetrius.

Toată ziua următoare până la amiază, Marcellus stătu îngrămădit în scaunul din faţa intrării şi se uită indiferent la tufele grădinii, în atelierul din apropiere, Demetrius frământa lutul umed şi sta la pândă, ca să prindă orice mişcare ce s-ar fi auzit din micul peristil. În două rânduri ieşise afară, ca să pună stăpânului său unele întrebări referitoare la încercarea lui de a modela, în nădejdea că va putea trezi curiozitatea stăpânului său, dar încercările acestea rămăseseră fără rezultat.

Situaţia de acum i se părea atât de gravă, încât îşi zise că a sosit tocmai timpul ca să facă încercarea la care se gândea, îşi simţi inima bătând speriată în momentul când ieşi din atelier pentru a se întoarce în camera sa. Mâinile începură să-i tremure când răscoli fundul de la desaga de pânză de catarg în care păstra cămaşa preţioasă a galileeanului.

Trecuseră săptămâni întregi de când nici el n-o mai văzuse. Pe bordul corabiei Clytia nu fusese nici un moment singur, aşa că această cămaşă, care avusese o influenţă atât de nefastă asupra stării sufleteşti a lui Marcellus, nici nu fusese desfăcută din ziua când plecaseră din Roma.

Aşezându-se pe marginea aşternutului său, Demetrius o desfăcu şi o întinse cu sfială pe genunchi. Nu admisese niciodată că un obiect neînsufleţit ar putea dispune de o anumită forţă. Cei care credeau în puterea magică a unor obiecte fără viaţă înseamnă fie că sunt ei înşişi nebuni, fie că au ajuns într-o stare de emotivitate care-i face să devină victime ale imaginaţiei lor înfierbântate. Nu putea suferi nici pe cei care aveau obiceiul să poarte câte o pietricică în buzunare în credinţa că aceasta le poartă noroc. Era foarte mulţumit să constate că, deşi este sclav, mintea lui totuşi nu este înlănţuită de astfel de superstiţii.

Adevărul era – indiferent de ceea ce se va întâmpla de aici înainte – că de fiecare dată când punea mâna pe cămaşa aceasta a galileeanului începea să se simtă mai liniştit şi nu se mai frământa din pricina spaimei; la început, când constatase pentru prima dată această senzaţie, îşi zisese că efectul acesta ar putea fi explicat şi cu ajutorul simţurilor cunoscute. Cămaşa aceasta fusese purtată de un bărbat neobişnuit de curajos şi în mod implicit păstrase ceva din această virtute. Demetrius îl văzuse în timpul cât fusese judecat; era liniştit şi sigur de sine, deşi vedea că toată lumea este împotriva lui; cei dimprejurul lui vociferau să fie osândit la moarte şi în apropiere nu se găsea niciunul dintre prietenii săi. Atât oare nu ar fi fost de ajuns ca această cămaşă a lui să devină un simbol de energie şi curaj?

În ultimele săptămâni Demetrius n-avusese nici un fel de ocupaţie care să-l reţină, aşa că putuse să se gândească în linişte şi ajunsese la explicaţia logică a propriei sale atitudini faţă de veşmântul acesta sfâşiat de ghimpii mărăcinilor; era un simbol de forţă morală, exact cum şi inelul pe care-l avusese el de la maică-sa fusese un simbol de duioasă afecţiune.

Dar în clipa aceasta, ţinând cămaşa în mâinile care nu-i mai tremurau, i se păru că teoria aceasta a lui nu este tocmai atât de sigură cum şi-a închipuit el la început. Această cămaşă galileeană, ţesută la ţară, dispunea de o forţă ce nu putea fi explicată cu argumente logice. De fapt ar fi fost îndrăzneală să încerci să explici efectul ce-l exercita asupra emoţiilor sale.

Aşezând-o pe braţ, Demetrius se apropie cu toată încrederea de uşa deschisă. Marcellus întoarse încet capul şi se uită la el, pe obraz, cu o expresie de calmă întrebare. Apoi ochii i se căscară înspăimântaţi şi obrazul său deveni un fel de mască a spaimei şi mirării, înghiţi de câteva ori în mod convulsiv, trupul i se frânse peste braţul scaunului şi i se contractă, văzând motivul pentru care el se găsea în starea de acum.

— Am aflat adresa unui ţesător priceput, stăpâne, începu Demetrius cu glasul liniştit. Dacă nu vei avea nimic împotrivă, aş vrea să-i duc această cămaşă ca s-o repare.

— Ţi-am spus – începu Marcellus, care se străduia din toate puterile ca să poată vorbi – ţi-am poruncit să distrugi obiectul acesta. Glasul îi deveni ţipător: la-o de aici! Arde-o! Şi cenuşa s-o îngropi! Apoi, ridicându-se în picioare, se retrase până în colţul cel mai depărtat al peristilului, legănându-se pe picioare întocmai ca un invalid, apoi, înfăşurându-şi un braţ împrejurul unei coloane, adăugă: Nu mi-aş fi închipuit că eşti în stare să faci aşa ceva, Demetrius, când Cunoştea! Foarte bine pricina deznădejdii inele. Iar acum apari în faţa mea cu acest obiect care mă obsedează, ca să-mi aduci aminte de tot ce s-a întâmplat. Cred că ai mers prea departe cu neascultarea şi indiferenţa ta. Eu te-am tratat întotdeauna ca pe un prieten, tocmai pe tine care eşti sclavul meu. Dar acum am terminat cu tine! Te voi vinde în piaţă! Cutremurat de revoltă, Marcellus se lăsă pe banca de piatră din apropierea lui şi adăugă: Pleacă! Nu mai pot suporta! Gemu el cu glasul stins. Lasă-mă singur şi pleacă!

Demetrius se retrase cu paşi înceţi şi intră din nou în casă, unde clătină din cap. Încercarea lui dăduse greş. Făcuse exact gestul pe care n-ar fi trebuit să-l facă. Încercarea pregătită încet şi cu mare greutate pentru a vindeca pe Marcellus nu dăduse nici un rezultat. Dimpotrivă, acum se simţea mult mai rău, aşa că aproape nu mai era nici o posibilitate să-şi revină.

După ce ajunse din nou în odăile lui, Demetrius se aşeză, ţinând strâns în braţe cămaşa şi se întreba ce va avea acum de făcut, l se părea straniu că supărarea lui Marcellus nu-l speriase deloc, ci rămăsese foarte liniştit, iar ameninţarea lui că-l va duce în agora ca să-l vândă nu era decât o simplă erupţie datorită enervării, căci ştia că Marcellus nu va face aşa ceva. În acelaşi timp i-ar fi fost imposibil să considere cuvintele stăpânului său drept o jignire, deoarece era conştient că, mai mult decât oricând, Marcellus are nevoie de el.

Deocamdată însă era mai bine să nu facă nimic. Marcellus va avea nevoie de timp pentru a se putea reculege, în starea de acum ar fi zadarnic să încerce să discute cu el. În acelaşi timp ar fi zadarnic să-i ceară iertare. Va fi deci mult mai bine dacă pentru câtăva vreme îl va lăsa în pace.

Aşeză cămaşa împăturită peste celelalte lucruri ce le avea în voluminoasa lui desagă şi, ieşind uşor pe uşa din faţă, apucă printre cireşii aleii care da în drum. Fiind preocupat de propriile sale gânduri, nu băgă de seamă că Theodosia este în foişorul grădinii decât după ce ajunsese prea aproape de ea pentru a se mai putea feri. Fata îşi îndreptă trupul şi lăsând cusătura ce o avea în mână îi făcu semn. Se simţea destul de abătut pentru ca acest semn de prietenie să i se pară binevenit, deşi n-ar fi vrut să dea loc la nemulţumiri părinţilor ei. Se vedea destul de limpede că Theodosia aceasta este o fată încăpăţânată şi obişnuită să ignore obiceiurile consacrate ale celor din tagma ei socială.

Se apropie cu sfială de foişor şi se opri la o mică distanţă pentru a asculta ce vrea să-i spună. N-ar fi vrut să intre amândoi în vreo încurcătură; în orice caz Theodosia aceasta era foarte drăguţă, îmbrăcată în pephim-ul ei alb şi încinsă cu un brâu cu paftale de argint, peste frunte cu o panglică roşie care-i scotea în evidenţă culoarea obrazului, iar în picioare avea sandale brodate cu mărgele care păreau atât de fragile, încât aproape îţi venea să crezi că nu pot sluji scopului pentru care sunt destinate.

— Cum se face că pe stăpânul dumitale nu-l întâlnim niciodată? Întrebă ea, şi-i zâmbi prieteneşte. Nu cumva l-am jignit cu purtarea noastră? Nu este de acord cu procedeele noastre? Spune-mi, te rog, deoarece sunt nerăbdătoare să cunosc şi eu motivul.

— Stăpânul meu nu se simte bine, răspunse Demetrius grav.

— Aici trebuie să mai fie şi un aIt motiv, declară Theodosia şi clătină din capul cu părul negru. Constat că şi dumneata eşti tulburat, prietene. Ar fi zadarnic să tăgăduieşti. Eşti speriat din pricina stăpânului dumitale. Nu-i aşa?

Se vedea destul de limpede că fata aceasta este obişnuită să facă întotdeauna numai ceea ce-i place ei. Era o fire atât de vioaie, încât îi treceai cu vederea până şi îndrăznelile. Demetrius rămase mirat când se pomeni că-i răspunde fără nici o reticenţă.

— Este adevărat! Încuviinţă el. Sunt atât de speriat din pricina lui, încât nici nu mă simt în stare să-ţi spun ce este.

— Nu te-am putea ajuta cu ceva? Întrebă Theodosia nerăbdătoare şi se uită la el cu toată simpatia.

— Nu! Răspunse Demetrius abătut.

— Purtarea lui mi s-a părut şi mie neobişnuită, în seara când aţi sosit, mi-a făcut impresia că ar încerca anume să se ferească de ceva. Vedeam că nu-i face plăcere să stea de vorbă cu noi. Cred că ai văzut şi dumneata, încerca să fie amabil, dar părea nerăbdător să scape cât mai repede de prezenţa noastră. Nu cred că atitudinea aceasta s-ar putea datora faptului că nu i-am fost simpatici. Părea că se teme de ceva, dar sunt convinsă că nu se ascunde din calea autorităţilor, deoarece casa noastră nu este locul indicat pentru ca un fugar să se poată ascunde.

Demetrius nu-i răspunse imediat, deşi Theodosia făcu o pauză destul de lungă, pentru a-i da ocazia să vorbească. Se gândea adânc şi în timpul acesta asculta supoziţiile fetei, apoi îşi zise că probabil Theodosia ar putea să-i dea un sfat de folos dacă ar şti despre ce este vorba, în orice caz pentru ea era mult mai bine să cunoască adevărul decât să-şi închipuie despre Marcellus c-ar putea să fie un scelerat, în acelaşi timp era conştient că din privirile ochilor lui fata aceasta a ghicit că este gata să-i spună adevărul, căci îi zâmbi ca să-l încurajeze.

— Haide, Demetrius, murmură ea cu toată încrederea. Spune-mi ce este şi fii sigur că eu nu te voi trăda.

— Este o poveste lungă, răspunse el abătut. Şi ar fi o imprudenţă ca fiica lui Eupolis să fie văzută stând atât de îndelung de vorbă cu un sclav. Apoi continuă mai mult în şoaptă. Tatăl dumitale a fost chiar de la început nemulţumit, văzându-te că încerci să fii amabilă faţă de mine.

Theodosia îşi ţuguie buzele şi rămase îngândurată.

— Nu-mi vine să cred că ne-ar putea urmări cineva, zise ea, uitându-se cu atenţie în partea unde era casa. Dacă vei ieşi repede în stradă, ca şi când ai avea un scop anume şi vei coti pe după primul colţ spre dreapta şi tot la dreapta pe după cel care urmează, vei ajunge în apropierea unui zid înalt care împrej mu ieste grădina din dosul templului vechi ce se găseşte acolo. După ce ai ajuns, vei intra în grădină şi mă vei aştepta.

Demetrius clătină din cap cu îndoială.

— De obicei preoţii sunt aproape întotdeauna iscoade. Cel puţin aceasta este constatarea pe care am făcut-o despre cei de la Roma şi tot aşa şi despre cei din Corint. Probabil nici aici la Atena nu sunt altfel. Cred că templul ar fi ultimul loc pe care cineva l-ar putea alege pentru o conversaţie discretă. Probabil am da pricină şi-şi vor închipui c-am venit să uneltim ceva.

Theodosia se îmbujora uşor la obraz şi-i zâmbi şăgalnic.

— Nu ne vor bănui de nici o uneltire, îi făgădui ea. De asta voi avea eu grijă, în grădina aceea se vor aşeza doi prieteni buift, care n-au intenţia să pună otravă în mâncarea prefectului, ci vin ca să-şi spună unul altuia vorbe plăcute.

Inima lui Demetrius tresări, dar cu toate acestea se încruntă.

— Nu eşti de părere, întrebă el prevăzător, că exagerezi încrezându-te atât de mult în cinstea unui sclav?

— Ba da. Dar acum te rog pleacă repede şi voi veni şi eu pe urma dumitale, răspunse Theodosia.

Impresionat de perspectiva acestei întâlniri, la care totuşi se gândea cu spaimă, Demetrius se supuse. Atitudinea gravă a Theodosiei îl făcea să bănuiască aproape cu certitudine că aici nu poate fi vorba de o simplă cochetărie şi nici nu se putea îndoi de sinceritatea privirilor ei când se uitase la el. În sfârşit, va vea ocazia să constate dacă în realitate pe ea o interesează Marcellus său vrea să-şi petreacă o după-amiază, împărtăşindu-se şi de o mică aventură, în acelaşi timp se putea foarte bine ca ea să urmărească şi una şi alta.

Apropiindu-se de zidul vechi al grădinii, îşi trase peste urechi bandajul cenuşiu de pe frunte, ca să nu se vadă că el nu are dreptul să stea de vorbă cu o femeie liberă, înfăţişarea lui părea destul de îndrăzneaţă, dar nu nepotrivită pentru o întâlnire de felul celei de acum. Intrând pe poarta deschisă, se îndreptă spre celălalt capăt al grădinii şi se aşeză pe o bancă de marmură din apropierea unui boschet. Un preot bine hrănit, îmbrăcat într-o rasă cafenie, se uita la el nepăsător şi continua să smulgă buruienile de pe marginea aleii.

Nu trebui să aştepte prea mult, deoarece o văzu că apare din interiorul templului, legănându-se în mers şi umblând cu fruntea sus.

Demetrius se ridică în picioare ca s-o aştepte. Acesta era un vechi obicei, de care nu se putea dezbăra aşa dintr-o dată şi atitudinea lui părea rigidă.

— Aşază-te pe bancă! Zise ea în şoaptă. Şi nu te uita la mine atât de grav.

Auzind cuvintele ei, nu se sfii să zâmbească, deoarece ordinul acesta i se păru plin de haz. Fata se aşeză alături de el şi-i întinse amândouă mâinile. Preotul îşi văzu de buruienile lui şi le întoarse spatele, zâmbind cu înţeles. Apoi păru că ezită şi, lăsând sapa din mână. Tăie un trandafir frumos şi apropiindu-se de ei îi privi întrebător. Apoi ochii lui mici şi încrucişaţi îi cercetară cu atenţie, ca la urmă să zâmbească aproape sinistru şi întinse Theodosiei trandafirul. Fata îi mulţumi şi, ridicând trandafirul la obraz, inhala parfumul cu lăcomie. Preotul se retrase imediat, deşi curiozitatea lui părea tot atât de nedomolită.

— Ia-mă de mijloc, murmură Theodosia fără să-şi desprindă trandafirul de pe obraz şi ţine-mă strâns, ca şi când ai proceda serios.

Demetrius se supuse, dar atât de delicat şi totuşi cu atâta pricepere, încât preotul se întoarse definitiv la buruienile lui. Imediat după aceea plecă ducându-şi sapa de-a târâşul şi dispăru sub intrarea chiliilor templului, lăsându-i singuri în grădină.

Cu părere de rău Demetrius îşi retrase braţul, când simţi că Theodosia îşi îndreptă trupul şi se uită la ea dintr-o parte:

— Nu cumva ticălosul acesta ne urmăreşte şi acum din dosul unei firide pe care noi n-o putem vedea?

— Nu-mi vine să cred, răspunse Theodosia cu îndoială şi zâmbi uşor.

— Mai bine să ne păzim, zise Demetrius şi o strânse mai aproape de el.

Fata se sprijini pe braţul lui fără să mai protesteze.

— Ei. Acum te rog să începi de la început şi să-mi spui tot ce ştii despre afacerea asta, zise ea nerăbdătoare. Tribunul se teme de ceva… Sau de cineva. Ce este? Sau cine este?

Lui Demetrius îi venea greu să înceapă. Căldura trupului fetei care sta strânsă lângă el începuse să-l preocupe.

— Te-ai purtat foarte amabilă faţă de mine, începu el cu glas stins.

— Mi-ar fi făcut plăcere să am şi eu un frate, murmură ea. Haide, să zicem că-mi eşti frate – mă gândesc la dumneata cum m-aş gândi la un frate adevărat – ca şi când te-aş cunoaşte de vreme foarte îndelungată. Făcu un efort şi, după ce se reculese, Demetrius începu să-i spună ce s-a întâmplat, dar nu de la început, ci de la sfârşit.

— Marcellus se teme de o anumită cămaşă: o cămaşă cafenie ţesută în casă şi pătată de sânge, purtată de un bărbat pe care l-au osândit la răstignire. Omul acesta a fost nevinovat şi Marcellus ştie.

Fu o poveste lungă, aşa cum o prevenise chiar de la început, dar Demetrius îi spuse totul, începând de la Minoa şi drumul spre Ierusalim. Din când în când Theodosia îl întrerupea ca să-i pună câte o întrebare.

— Spune, Demetrius, ce avea acest Isus de vi s-a părut atât de neobişnuit? Spuneai că ţi s-a părut un bărbat singur şi îndurerat în timpul cât grupul pelerinilor încerca să-l proclame rege al lor; ce a făcut pentru a putea fi admirat de atâţia oameni?

Demetrius fu obligat să admită că el nu ştie.

— E foarte greu să dai o explicaţie, îngână el. Părea mâhnit din pricina oamenilor acestora. S-ar putea, Theodosia, ca vorbele mele să nu fie întemeiate, dar oamenii aceştia arătau ca nişte copii rătăciţi care, plângând, îi cereau ceva.

— Ceva ce el nu le putea da? Întrebă ea îngândurată.

— Tocmai! Încuviinţă Demetrius, îi cereau ceva ce el nu le putea da, deoarece ei erau prea mici şi prea nepricepuţi pentru a putea înţelege ceea ce le lipseşte. Probabil afirmaţia pe care o voi face acum ţi se va părea nebunească: îţi făcea impresia că acest galileean a venit de undeva dintr-o ţară foarte îndepărtată, unde oamenii sunt de obicei sinceri şi buni şi niciodată nu se ceartă între ei; de undeva unde străzile sunt curate, unde nimeni nu se gândeşte să asuprească pe semenii săi, unde nu sunt cerşetori, nici tâlhari, nici încăierări, nici tribunale, nici închisori, unde nu este armată şi nu există nici bogaţi, nici săraci.

— Trebuie să ştii că o astfel de ţară nu există nicăieri! Oftă Theodosia.

— În timpul judecăţii – voi reveni foarte curând şi asupra acestei chestiuni – l-au întrebat dacă este rege, iar el a răspuns că domnia lui nu este din lumea aceasta.

Theodosia tresări şi, ridicând privirea speriată, se uită la el.

— Doar n-ai pretenţia să afirmi c-ai putea să crezi astfel de vorbe, murmură ea dezamăgită. Nu arăţi deloc a om care să fie în stare…

— Aşa este! Încuviinţă el. Nici eu nu ştiu ce să cred despre acest Isus. N-am văzut niciodată pe cineva care să se poată asemăna cu el. Atât e tot ce pot eu să-ţi spun.

— Este tocmai de ajuns, ripostă fata. Mă temeam că-mi vei spune despre el că este un zeu.

— Presupun că nu crezi în zei, zise Demetrius şi încercă să zâmbească.

— Sigur că nu cred! Haide, continuă cu ce s-a mai întâmplat. N-ar fi trebuit să te întrerup.

Demetrius o ascultă. Uneori părea că vorbeşte numai pentru sine însuşi când îi înşiră tragica întâmplare din ziua aceea, trecând prin aceleaşi emoţii pe care le încercase în după-amiaza cu întunecimea aşternută deasupra Ierusalimului. Theodosia asculta tăcută, dar bătăile inimii i se acceleraseră şi ochii îi deveniseră tulburi.

— N-a încercat nici măcar să se apere? Întrebă ea cu glasul stins. Demetrius clătină din cap şi continuă să-i spună despre felul în care cămaşa lui a fost jucată la zaruri şi despre ceea ce s-a întâmplat în aceeaşi seară când pe Marcellus l-au obligat s-o îmbrace.

Când termină cu ce avea de spus, soarele coborâse spre asfinţit. Theodosia se ridică încet în picioare şi, luându-l de braţ, se apropiară împreună de templu.

— Bietul Marcellus, oftă ea; va trebui să găsim ceva care să-i facă o puternică impresie, pentru a-l putea determina să nu se mai gândească la întâmplarea asta tragică.

— Am încercat tot ce mi-a trecut prin minte, declară Demetrius. Dar de astă dată cred că şi-a pierdut pentru totdeauna încrederea în mine.

— Despre cămaşa aceasta îşi închipuie că este vrăjită? Demetrius nu-i răspunse la această întrebare; Theodosia îl smuci de braţ şi-l obligă să se oprească, apoi se uită în ochii lui, încercând să ghicească la ce se gândeşte.

— Tu nu se poate să crezi aşa ceva! Sau poate mă înşel? Întrebă ea.

— Pentru bietul meu stăpân, Theodosia, cămaşa aceasta e vrăjită. Este convins că aşa trebuie să fie – cel puţin aşa pare – după urmările pe care le-a avut asupra lui.

— Dar tu ce crezi? Şi ţie ţi se pare că este vrăjită? Demetrius se feri o clipă din calea ochilor ei.

— Răspunsul pe care ţi-l voi da ar putea să ţi se pară caraghios. Pe vremea când eram copil mic şi alergam prin curte, dacă se întâmpla să cad şi să mă lovesc intram în casă şi mă repezeam în braţele mamei. Nu mă întreba niciodată unde m-am lovit şi ce am făcut, nici nu mă certa, spunându-mi să fiu mai cu băgare de seamă. Mă ridica în braţe şi mă strângea la piept până când încetam să mai plâng, aşa că uitam de toate. Probabil genunchiul julit mă mai durea şi după aceea, dar durerea mi se părea mai suportabilă, sfârşi el şi, plecând fruntea, văzu ochii blânzi ai Theodosiei ridicaţi spre el: Trebuie să ştii că maică-mea îmi ţinea întotdeauna partea, indiferent de ceea ce aş fi făcut.

— Continuă, zise fata, căci eu te ascult.

— M-am gândit de multe ori – se întrerupse ca să-i poată da o explicaţie: sclavii se simt profund abătuţi din pricina singurătăţii în care trăiesc. M-am gândit de multe ori că pentru oamenii maturi ar trebui să existe un loc unde să se poată duce pentru a se linişti şi unde să găsească aceeaşi îmbărbătare ca şi copilul mic pe care maică-sa îl ia în braţe ca să-l liniştească, îţi voi spune acum că pentru mine cămaşa aceasta nu este vrăjită… Dar…

— Cred că te înţeleg, Demetrius.

Peste câteva clipe se despărţiră, plecând aşa cum sosiseră. Demetrius ieşi pe poarta zidului vechi. Ceea ce vorbise despre cămaşă i se părea tot atât de straniu şi lipsit de realitate, ca şi când şi-ar fi petrecut un ceas în lumea viselor. Zgomotul circulaţiei îl trezi imediat la realitate de cum apucă pe după colţul zidului. Se gândi şi-i veni să zâmbească la timpul lung pe care-l petrecuse ţinând în braţe pe adorabila Theodosia, fără să se fi gândit nici un moment la frumuseţea ei. Presimţea în acelaşi timp că ea nu este supărată din pricina că s-a purtat faţă de ea ca faţă de o soră. Povestea lui Isus – chiar aşa cu intermitenţe cum o ştia el însuşi – avusese calitatea să-i facă să uite interesul firesc pe care l-ar fi simţit unul faţă de altul. Probabil întâmplarea epică a acestui galileean, chiar dacă nu erai în stare s-o înţelegi în întregime, avea marea calitate de a ridica valoarea unei prietenii la înălţimi nebănuite.

Marcellus îşi da acum destul de limpede seama că a sosit momentul pentru o acţiune decisivă. Viaţa în aceste condiţii umilitoare nu mai putea continua. Nu fusese în întregime de acord cu părintele său, care-şi închipuise că petrecând un timp în Atena – fără să aibă nici o preocupare şi nici răspunderi sociale – va scăpa de indispoziţia care-l chinuieşte. Astăzi însă ştia cu certitudine că va fi obligat să poarte toată viaţa aceasta îngrozitoare povară.

Evident, timpul va putea şterge din amintirea lui imaginea tulbure a tragicei întâmplări care-l obseda. Va încerca să se ocupe de studiile care-i vor face plăcere, va încerca să lucreze ceva şi să-şi stăpânească gândurile care rătăceau mereu, scăpând din puterea voinţei lui.

Dar vedea că este zadarnic să încerce câtă vreme pe el nu-l interesa nimic. Din ziua când sosise la Atena, nu numai că tensiunea nervilor săi nu se domolise, ci, dimpotrivă, se simţea tot mai rău cu fiecare zi ce trecea. Spaima de a se pomeni faţă în faţă cu oameni cu care va trebui să stea de vorbă se adâncise, aşa că acum devenise un adevărat chin. Îi era teamă să iasă din casă şi se ferea până şi din calea grădinaritor.

De astă dată îşi pierduse cu desăvârşire cumpătul. Fără să-şi dea seama şi fără să vrea, se făcuse de râs în faţa credinciosului său sclav. Ar fi imposibil ca de aici înainte Demetrius să-l asculte şi să-l respecte cu aceeaşi răbdare şi respect ca până acum.

Astăzi îl acuzase şi-l ameninţase în gura mare. Procedând în felul acesta, mâine poate ar fi în stare să comită cine ştie ce faptă nebunească. Va fi mult mai bine să termine odată cu situaţia aceasta, înainte de a pricinui altora o nouă nenorocire.

Familia sa va fi adânc mâhnită când va afla ce s-a întâmplat, dar moartea unei fiinţe dragi este în orice caz mai uşor de suportat decât umilinţa. Stând aşezat în peristil cu obrazul proptit în palme, se gândi la toate fiinţele care i-au fost dragi. I se păru că vede pe Lucia, aşezată cu picioarele sub ea şi citind. Făcu o ultimă vizită în biblioteca distinsului său părinte. Era convins că tatăl său nu va fi nemulţumit din cale-afară când va primi ştirea despre moartea lui tragică; probabil se va simţi mai uşurat, văzând că această chestiune dureroasă este terminată în mod definitiv. Apoi intră în camera mamei sale şi rămase mulţumit când constată că ea doarme liniştită. Se simţi mulţumit şi de faptul că această despărţire imaginară nu va trebui udată cu lacrimi.

Îşi luă rămas bun de la Diana. Erau împreună în pergola, ca în după-amiaza aceea când el plecase spre Minoa. O strânse în braţe, dar cu oarecare sfială, deoarece presimţea că acum nu se va mai întoarce, prin urmare n-ar fi corect din partea lui să-i făgăduiască ceva. Totuşi, acum o ţinea în braţe şi o săruta.

Demetrius îl amăgise în privinţa pumnalului pe care-l cumpărase în insula Corfu. Îşi închipuise că pumnalul cu mânerul de argint, pe care-l purtase ani de-a rândul, s-a pierdut pe bordul galerei Vestria, dar nu-i venea să creadă. Probabil speriat din pricină că-l văzuse mereu abătut, Demetrius îi luase pumnalul. Totuşi el făcuse gestul acesta cu cea mai bună intenţie. Tocmai de aceea nu-i pusese întrebări şi admisese chiar că pumnalul s-a rătăcit pe undeva. La Corfu îşi cumpărase altul, care nu era atât de frumos, dar putea face aceeaşi slujbă. A doua zi după plecarea din Corfu, dispăru şi pumnalul acesta. Lui Marcellus nu-i venea să creadă că vreunul dintre călători ar putea fura pumnalul cu totul lipsit de valoare. Prin urmare, trebuia să fie la Demetrius; în această privinţă nu mai încăpea nici un fel de îndoială. Probabil, dacă ar fi căutat în desaga cu lucrurile sclavului său, le-ar fi găsit pe amândouă.

Era tot atât de probabil ca Demetrius să le fi aruncat peste bord, dar el era atât de cinstit în tot ce făcea, încât nu-i venea să creadă în această eventualitate. Probabil el le păstra până în ziua când va crede că nu este nici o primejdie să i le restituie.

Desfăcându-şi cingătoarea tunicii, o dezbrăcă şi, intrând în odăiţa lui Demetrius, văzu că desaga în care-şi avea lucrurile este pe pat. Mâinile începură să-i tremure când se apropie de ea, căci nu era tocmai uşor să te simţi atât de aproape de moarte.

Se opri! Prin urmare… Obiectul acela trebuia să fie aici! Se retrase câţiva paşi şi se sprijini de perete. Asta înseamnă că Demetrius prevăzuse gestul pe care el îl va face acum! Peste pumnalele furate aşezase cămaşa aceea! Încleşta din pumni şi gemu de revoltă. Dar va scoate pumnalele din desagă odată cu obiectul acesta!

Se opinti odată din toate puterile ca să se poată mişca şi, apropiindu-se de pat, întinse o mână care începuse să-i tremure. Sudoarea îi curgea şiroaie de pe frunte şi picioarele i se păreau atât de slăbite, încât abia-l mai puteau duce. Apoi, cu o mişcare violentă repezi mâna în jos, ca şi când ar fi încercat să prindă o fiinţă vie.

O vreme, care i se păru foarte lungă, rămase nemişcat, cu mâna încleştată pe veşmântul de care se temuse şi pe care nu-l putea suferi. Apoi se aşeză pe marginea patului şi trase încet cămaşa spre el. Se uită la ea fără să înţeleagă nimic; o ridică în lumină şi se frecă încet cu ea pe braţul gol. Nu putea să-şi dea seama de senzaţia pe care o simţea, dar era cert că în această clipă ceva neobişnuit provocase o transformare în sufletul său. Neliniştea i se domolise. Se ridică în picioare, ca şi când s-ar fi trezit dintr-un vis şi luând cămaşa pe braţ ieşi în peristil. Se aşeză pe scaun şi şi-o întinse pe genunchi, netezind-o încet cu mâna. Simţi o ciudată mulţumire; o neînţeleasă senzaţie de uşurare, o eliberare de tot ce-i preocupase până acum. De pe suflet i se ridicase o mare povară. Nu mai simţea teama de până acum. Lacrimile fierbinţi îi tulbură vederea şi i se scurseră în lungul obrazului.

La urmă se ridică din nou de pe scaun şi duse cămaşa în odăiţa lui Demetrius, unde o aşeză cum o găsise. Copleşit de acesta senzaţie de mulţumire, în primul moment nu ştiu ce ar putea face. Intră în atelier şi, când văzu statueta caraghioasă a lui Demetrius, începu să râdă. Casa i se părea că nu-l mai poate cuprinde, aşa că-şi puse toga şi ieşi în grădină.

Tot în grădină-l găsi şi sclavul său după ce se întoarse acasă.

Demetrius se apropiase cu un fel de spaimă, deoarece cunoştea destul de bine pe Marcellus pentru a-şi putea da seama că nu va mai fi în stare să îndure şi alte umilinţe.

Intră încet şi se uită în camera stăpânului său, iar de aici trecu în atelier. Apoi ieşi în peristil şi se opri în loc, cu sufletul încremenit de spaimă, în aceeaşi clipă îl văzu că se plimbă prin grădină. Se apropie repede de el şi din primul moment îşi dădu seama de marea schimabre prin care a trecut.

— Te simţi mai bine, stăpâne! Nu-i aşa? Întrebă Demetrius şi se uită la el neîncrezător.

Buzele lui Marcellus tresăriră de un zâmbet.

— Am fost o vreme îndelungată foarte departe de tine, Demetrius, răspunse el cu glasul tremurat.

— Da, stăpâne! Cred că nu mai e nevoie să-ţi spun cât mă simt de mulţumit că acum te-ai întors. Ce aş putea face în interesul dumitale?

— Mi se pare c-ai pomenit ceva despre un ţesător priceput; unul care să poată repara cămaşa aceea.

Ochii lui Demetrius se luminară.

— Da, stăpâne!

— După ce vom termina cu cina, adăugă Marcellus, ne vom duce împreună până la el.

Apoi se îndreptă spre casă şi Demetrius îl urmă, simţindu-şi sufletul plin de mulţumire. Când ajunseră în peristil, nu se putu stăpâni, ci ridică ochii spre el şi-l întrebă:

— Îmi dai voie să te întreb, stăpâne, ce s-a întâmplat? Ai pus mâna pe cămaşa aceasta?

Marcellus dădu afirmativ din cap şi zâmbi cu sfială.

— M-am gândit mereu că aşa se va întâmpla, stăpâne.

— De ce? Poate ai avut şi tu aceeaşi senzaţie neobişnuită când ai atins-o cu mâna?

— Da, stăpâne!

— Ce fel de senzaţie anume?

— Ce fel de senzaţie anume? O stranie energie – specifică şi inerentă – se desprinde dintr-însa de fiecare dată când pun mâna pe ea.

— Nu eşti de părere că este imprudent să faci o astfel de afirmaţie? Întrebă Marcellus.

— Ba da, stăpâne. Vorbele mele ar putea să pară lipsite de judecată. M-am străduit să înţeleg ce poate fi această energie. După cum ştii, stăpâne, eu l-am văzut murind. A fost foarte curajos! Probabil en am investit această cămaşă cu admiraţia pe care am simţit-o faţă de curajul său. Când mă uit la ea, mă ruşinez din pricina grijilor pe care mi le fac şi aş vrea să fiu şi eu curajos şi să…

Făcu o pauză, neştiind cum să mai continue.

— Şi asta explică enigma după părerea ta? Stărui Marcellus.

— Da, stăpâne, îngână Demetrius. Probabil o explică.

— Cred că este ceva mai mult decât atât, Demetrius şi tu ştii despre ce este vorba!

— Da, stăpâne!