CAPITOLUL VII.

În insula Capri iarna era de scurtă durată, dar gerul era întotdeauna cumplit, după cum spunea împăratul Tiberiu, care nu putea suferi frigul. Cerul întunecat îl deprima şi din cauza umezelii îşi simţea pârâind încheieturile îndurerate. Acesta este locul cel mai pustiu din tot Imperiul roman, îşi zicea el.

Din ziua când trecuse răspunderea administrării imperiului asupra prinţului Gaius, distracţia lui favorită era arhitectura. Construia mereu vile impunătoare care se profilau pe cerul boltit deasupra insulei, dar cu ce scop nici zeii înşişi nu ţi-ar fi putut spune.

Cât era ziua de lungă, primăvara, vara şi toamna, stătea la soare sau în umbra unui cort, dacă se întâmpla să fie prea cald şi supraveghea pietrarii care lucrau mereu la câte o vilă nouă. Lucrătprii aceştia admirau şi ei clădirile făcute de împărat, deoarece Tiberiu era un arhitect foarte priceput şi tocmai de aceea îi ascultau sfaturile. Nu admitea niciodată ca pasiunea lui pentru estetică să se manifeste în detrimentul bunului-simţ. Uriaşe cisterne pentru păstrarea apei pe vârful unui munte erau concepute cu priceperea unui instalator cu experienţă şi mascate cu arta caracteristică unui sculptor de geniu.

Deocamdată nouă dintre aceste vile superbe erau complet gata, înşirate pe o porţiune de teren mai ridicată şi despărţite unele de altele cu grădini spaţioase şi toate dovedeau c-au ieşit din mintea şi punga irascibilului şi bătrânului cezar care ocupa vila lovis. Aceasta le domina pe toate celelalte, ceea ce de altfel confirmau şi farurile înalte ce se ridicau din mijlocul atriumului uriaş şi plyi de ecouri.

Tiberiu nu putea suferi iarna, din cauză că nu avea ocazia să se mai încălzească la soare şi să supravegheze felul în care visurile sale devin realitate. Ştia că nu mai are vreme lungă de trăit şi se revolta văzând că zilele i se strecoară printre degetele înţepenite, întocmai ca nisipul fin al unui ornic, care indică sfârşitul.

Când primele ploi reci aduse de vânturile golfului loveau în uşi şi zgâlţâiau tăbliile ferestrelor vilei sale cu cincizeci de camere, împăratul se retrăgea în singurătatea înveninată de nemulţumire a izolării la care era condamnat din pricina vârstei. Nu mai primea pe nimeni, Rudele n-aveau voie să treacă pragul somptuosului său apartament. Nu primea delegaţiile venite de la Roma şi orice tratative cu reprezentanţii statelor străine erau întrerupte.

Prinţul Gaius însă, pe care împăratul îl dispreţuia, se simţea mulţumit de vremea rea, deoarece atâta timp cât împăratul se găsea în hibernare el era liber să-şi exercite în imperiu puterile cu care fusese învestit şi uneori se întâmpla să şi abuzeze de ele. Tiberiu ştia foarte bine ce se întâmplă şi din pricina asta pufnea şi se frământa neputincios, deoarece -ajunsese la o limită de vârstă, dar nu mai dispunea de energia necesară pentru a-şi exprima multiplele motive de l nemulţumire. Vreme de un ceas cel mult, aceste motive clocoteau adânc în sufletul său, ca pe urmă să se liniştească.

În timpul iernii scurte, nimeni nu avea voie să se apropie de el pentru a-i vedea decrepitudinea decât servitorii care-l îngrijeau şi un grup de medici plictisiţi, care-i înfăşurau ciolanele bătrâne în cataplasme cu oţet aromat şi-i ascultau cu indiferenţă înjurăturile profane.

Dar primele raze ale soarelui primăverii îl determinau să devină numaidecât alt om. Când lumina limpede începea să tremure pe patul său şi-i tăia vederea ochilor inflamaţi, Tiberiu se ridica din pat, îşi desfăşura cataplasmele şi alunga medicii, poruncea să-i aducă tunica, toga, sandalele, boneta şi bastonul, chema cântăreţul din syrinx şi pe | grădinarul-şef şi ieşea încet în peristilul palatului, împărţea porunci repezi cu glasul răguşit şi imediat după aceea totul împrejurul său l părea c-a început să se trezească, împăratul Tiberiu nu fusese din fire înzestrat cu îndelungă răbdare şi nimeni nu se aştepta din partea lui ca la vârsta de optzeci şi doi de ani să se mai schimbe. Acum, după ce primăvara se anunţase în mod oficial cu ţipete şi îndrăzneţe gesticulări făcute cu bastonul, vila lovis începu să se mişte cu o grabă care ar fi înspăimântat chiar pe bătrânul zeu care-i împrumutase numele. Muzicanţii din Macedonia şi vracii din India, barzii din Arhipelagul Ionic şi astrologii din Rhodesia, împreună cu dansatoarele egiptene, se trezeau din somnolenţa lor hibernală; trebuiau să apară în faţa maiestăţii-sale nemulţumite, care-i întreba cum de-şi permit să trăiască – pe socoteala contribuabililor şi a imperiului secătuit de sărăcie – felul acesta respingător de viaţă trândavă.

Pentru a salva aparenţele, un slujitor era expediat în mare grabă până la vila Dionisos – alesese râzând înveselit numele acestui zeu pentru palatul ocupat de soţia sa – ca să se intereseze de sănătatea împărătesei, amănunt care pe el în realitate nu-l interesa aproape deloc. N-ar fi rămas câtuşi de puţin nemulţumit dacă ar fi aflat că bătrâna lulia nu se simte bine. De fapt într-un rând făcuse toate pregătirile necesare pentru asasinarea acestei bătrâne matroane, dar planul nu reuşise, deoarece împărăteasa, fiind informată de ceea ce se unelteşte împotriva ei, n-a fost de acord cu planul bătrânului ei soţ.

Primăvara sosise de astă dată mult mai devreme decât de obicei şi într-o singură zi toate boschetele înfloriră. Aerul trepăda de ciripitul păsărilor, grădinile erau pline de flori, florile erau pline de zumzetul albinelor şi Tiberiu se simţea extrem de mulţumit. Ar fi dorit ca cineva să împărtăşească această mulţumire a sa, cineva care să fie destul de tânăr pentru a se putea bucura de frumuseţea răspândită împrejurul lui; cine altul ar fi fost indicat pentru o astfel de alegere afară de Diana?

Prin urmare, în aceeaşi după-amiază un curier al palatului trecu apele golfului Neapole şi de aici încalecă şi plecă în mare grabă la Roma. Peste un ceas fu urmat de una dintre luxoasele carigi imperiale căptuşite cu perne, ca dovadă că drumul de la Roma la Capri era greu de făcut şi doamnele erau obligate să plece fără întârziere la drum, deoarece împăratului nu-i făcea plăcere să aştepte. Mesajul trimis Paulei Gallus era scurt şi stăruitor. Tiberiu se interesa dacă ar putea însoţi pe Diana până la Capri şi în cazul când va fi de acord va trimite imediat după ele. Mai adăugase că o carigă imperială este pe drum, aşa că vor fi obligate să plece imediat ce carigă va sosi la destinaţie.

Odată cu înserarea zilei a treia de la plecarea din Roma, Paula şi Diana coborâră din barca imperială pe cheiul din Capri şi, urcându-se ostenite în luxoasele lectice care le aşteptau, fură duse în susul potecii prăpăstioase ce ducea la vila lovis. Bătrânul împărat le ieşi în cale cu vizibilă mulţumire şi avu fericita inspiraţie să le spună să facă baie şi să se retragă în apartamentele lor, unde vor putea să se odihnească netulburate până a doua zi la amiază. Paula Gallus primi această invitaţie aproape cu lacrimi de recunoştinţă şi se grăbi să profite de binefacerile ei.

Diana, a cărei rezistenţă fizică nu fusese atât de epuizată, mai întârzie lângă bătrânul împărat, spre marea mulţumire a acestuia; îşi petrecu mâna pe sub braţul lui şi admise s-o conducă în salonul său personal, unde după ce se întinse într-un fotoliu confortabil apropie un scaun şi i se aşeză la picioare, sprijinindu-şi mâinile pe genunchii lui slăbiţi, apoi se uită atât de înduioşată la obrazul brăzdat de creţuri al împăratului, încât bătrânul îşi drese glasul de câteva ori la rând şi-şi şterse nasul coroiat ca ciocul unei acvile.

Este un gest atât de frumos şi amabil din partea lui să-i trimită vorbă c-ar vrea s-o vadă. Şi cât de bine arată! Fără îndoială se simte foarte mulţumit că primăvara a venit din nou. Va putea să se aşeze în fiecare zi la soare, unde probabil va supraveghea clădirea unei noi vile. Ce va clădi anul acesta? Probabil o nouă reşedinţă? Diana ridică ochii plini de zâmbete spre el.

— Da, răspunse împăratul, voi clădi o nouă vilă. O vilă foarte frumoasă, adăugă el şi se uită îngândurat pe deasupra ei. Probabil cea mai frumoasă dintre toate. Aceasta va fi destinată pentru frumoasa şi admirabila Diana. Nu-i mai spuse că acest gând abia acum i-a trecut prin minte, ci o lăsă în credinţa că acum îi divulgă un plan pe care multă vreme îl păstrase secret.

Ochii Dianei străluceau de mulţumire şi, întinzându-se spre el, îi mângâie înduioşată mâna scorojită de bătrâneţe. Apoi cu glasul tremurat îi spuse că este cel mai scump bunic pe care a putut să-l aibă cineva în lumea aceasta.

— Va trebui să-mi ajuţi să fac planul vilei, fetiţa mea, zise bătrânul Tiberiu entuziasmat.

— Acesta este motivul pentru care ai trimis după mine? Întrebă Diana.

Bătrânul îşi încreţi buzele într-un zâmbet şi încercă să-i confirme această amăgire, dând uşor din capul slăbit şi alb.

— Despre asta vom mai vorbi şi mâine, zis el.

— În cazul acesta eu voi pleca imediat la culcare, zise Diana şi se ridică în picioare. Bunicule, îmi dai voie ca mâine dimineaţă să prânzesc împreună cu tine?

Tiberiu râse mulţumit.

— Cred că pentru tine ar fi prea mult să-ţi cer un astfel de sacrificiu, protestă el. Tu trebuie să fii foarte obosită şi eu am obiceiul să prânzesc în zorii zilei.

— Voi veni şi eu! Îi făgădui Diana. Apoi întinse mâna şi-l mângâie pe creştet: Noapte bună, maiestate!

Se lăsă într-un genunchi şi-l salută ceremonios, apoi se retrase, rămânând cu faţa mereu întoarsă spre el şi când ajunse la uşă îşi ţuguie buzele frumoase şi-i trimise un sărut de pe vârful degetelor.

Bătrânul împărat al Romei se simţi foarte mulţumit.

Se făcuse amiază şi razele soarelui dogoreau. De vreme îndelungată Tiberiu n-avusese ocazia să se simtă atât de mulţumit. Fata aceasta veselă îi redase plăcerea de viaţă. De ultima dată când o văzuse devenise neobişnuit de matură şi de încântătoare, în faţa fetei acesteia care trepida de viaţă se simţea aproape ca un adolescent. Dacă Diana i-ar fi spus că i-ar plăcea ca insula Capfi să fie proprietatea ei, bătrânul Tiberiu i-ar fi dat-o fără să ezite.

După ce prânziră se plimbară împreună până la celălalt capăt al esplanadei impunătoare. Diana părea încântată, iar împăratul se ţinea după ea cu paşi mărunţi şi târşâindu-şi tălpile sandalelor în lungul mozaicului. Da, gâfâi el, vor avea loc de ajuns pentru vila cea nouă la capătul din partea aceasta a clădirilor. Nimic nu va putea împiedica vederea admirabilă ce se deschide spre golf. Se opri în loc şi o apucă de braţ ca să se sprijine, apoi ridică bastonul în mâna slăbită şi-i făcu semn spre partea de miazănoapte-apus. În partea aceea va fi mereu bătrânul Vezuviu ca s-o primească în fiecare dimineaţă.

— Vezi acolo cum clipesc în lumină acoperişurile albe ale clădirilor din Pompei şi Herculanum? Iar în cealaltă parte şi în imediata apropiere se vede micul Surrentum. Vei sta la fereastră şi vei putea urmări tot ce se petrece în somnorosul şi micul Surrentum.

Văzând că picioarele bătrânului au început să tremure, Diana îi propuse să intre în foişorul din apropiere care marca limita extremă dinspre răsărit a vilei neocupate Quirinius, unde nu se instalase încă nimeni, împăratul se lăsă cu greutate pe un scaun rustic şi ridicând mâna slăbită îşi şterse fruntea de sudoare. O bucată de vreme niciunul dintre ei nu zise nimic, ci aşteptară ca moşneagul să-şi recapete respiraţia normală. Obrazul bătrânului tresări şi bărbia începuse să-i tremure uşor, ca şi când ar fi vrut să spună ceva.

— Ai devenit o fată foarte frumoasă, Diana! Începu el cu glasul tremurat şi subţire, după ce o examina cu ochii lui slăbiţi. Probabil foarte curând te vei mărita.

Zâmbetul vesel al Dianei îi dispăru de pe obraz şi plecă pleoapele. Scutură din capul cu bucle negre şi printre dinţii încleştaţi îi scăpă un hohot de plâns. Tiberiu respiră şuierător şi bătu cu vârful bastonului în pavajul de mozaic.

— Ei, ce este? Întrebă el. Te-ai îndrăgostit de un bărbat nevrednic de tine?

Obrazul Dianei deveni grav şi îi răspunse în şoaptă.

— Da, bunicule, dar nu de unul nevrednic. Cred că ţie-ţi voi putea spune, continuă ea cu ochii plini de lacrimi. Sunt îndrăgostită de Marcellus.

— Foarte bine… Adică de ce să nu te îndrăgosteşti? Ce este cu Marcellus? Întrebă moşneagul şi se plecă spre ea ca s-o privească în luminile ochilor tulburaţi de lacrimi. Este cea mai fericită alegere. În tot imperiul nu există al doilea bărbat atât de cinstit ca bătrânul Gallio. Te sfătuiesc cu toată stăruinţa să te căsătoreşti cu Marcellus. Afară de asta tu ţii foarte mult la Lucia. Ce te împiedică să te căsătoreşti cu fratele ei?

— Marcellus, murmura Diana deznădăjduită, a fost trimis foarte departe şi probabil va lipsi ani de-a rândul. A fost numit comandant al fortului din Minoa.

— Minoa! Exclamă Tiberiu şi tresări, apoi îşi îndreptă trupul slăbit. Minoa! Repetă el indignat. Vizuina aceea infectă şi pestilenţioasâ? La să-mi spui şi mie cine a dat ordinul acesta, căci aş vrea să ştiu şi eu!

— Prinţul Gaius! Răspunse Diana cutremurată de revoltă.

— Gaius! Ţipă împăratul şi după ce se ridică în picioare cu greutate lovi cu bastonul în aer. Gaius! Repetă el cu glasul ascuţit. Avortonul acesta beţiv. Nebunul acesta primejdios! Cum de şi-a permis o astfel de ticăloşie faţă de fiul lui Marcus Lucan Gallio? Va să zică la Minoa… Ei bine, vom vedea ce se va întâmpla! Şi întinzând mâna uscată o încleşta pe braţul Dianei. Haide, să ne întoarcem acasă; Gaius va avea acum ocazia să afle ceva de la împăratul său.

Sprijinindu-se cu greutate pe braţul ei şi cheltuindu-şi energia cu exclamaţii de revoltă, Tiberiu se îndreptă spre vila lovis; din când în când se oprea în loc şi dădea drumul la câte o avalanşă de imprecaţii atât de neaşteptate, încât Diana se simţea mai mult mirată decât consternată de vorbele pronunţate de el. Mai avusese ocazia să audă şi înainte de asta pe Tiberiu pierzându-şi cumpătul când se întâmpla să fie nemulţumit, dar astăzi era pentru prima dată martora unei scene atât de violente de furie. Se spunea despre el că în astfel de cazuri se poartă ca un nebun adevărat şi că latră cum ar lătra un câine şi chiar se repede să muşte, dar probabil toate acestea erau numai zvonuri lipsite de temei.

Nu vru să asculte de Diana, care-l sfătui să se odihnească puţin înainte de a dicta mesajul către Gaius şi abia intraseră în peristilul vilei când începu să strige să-i trimită pe scribul şef al palatului. O duzină de slujitori apărură din toate părţile ca şi când s-ar fi grăbit să-l ajute, dar avură grijă să se oprească la oarecare distanţă. Diana reuşi să-l conducă până în atrium, unde-i întinse pe o canapea şi-l lăsă în grija servitorului său, apoi dădu fuga până în camera ei, unde se trânti pe pat şi cu obrazul îngropat în pernă începu să se cutremure de un râs isteric, până când o podidiră lacrimile.

După ce se linişti, luă în mână o oglindă de bronz şi, ştergându-şi obrazul, ieşi pe coridor şi bătu la uşa camerei în care era maică-sa. Văzând că nu-i răspunde nimeni, o deschise şi văzu pe Paula Gallus că tresare şi deschide un ochi somnoros cu care se uită la ea.

— Mamă, începu Diana şi, traversând camera, se aşeză pe marginea patului ei, ce crezi că s-a întâmplat? Va aduce pe Marcellus acasă, adăugă ea cu glasul în şoaptă.

— De, răspunse Paula, care nu se trezise încă pe deplin, mi se pare chiar de la început ţi-ai făcut planul să-l determini să ia această hotărâre, nu-i aşa?

— Fireşte c-am plănuit, totuşi mi se pare nebănuit, stărui Diana.

— S-ar putea să fie, dar numai după ce va da ordinul. Te sfătuiesc să te ţii de capul lui ca nu cumva să uite.

— O, sunt sigură că nu va uita. De astă dată nu va uita. N-am văzut încă pe nimeni atât de revoltat ca el după ce i-am spus. Mamă… ar fi trebuit să-l vezi şi dumneata. A fost înspăimântător.

— Ştiu, încuviinţă Paula şi căscă somnoroasă. Eu am avut ocazia să-l văd mai demult în starea aceasta.

— Orice s-ar spune despre el, adăugă Diana, sunt convinsă că este un moşneag adorabil.

— Este un bătrân fără minte! Murmură Paula.

Diana îşi ascunse obrazul la pieptul ei şi îngână extaziată:

— Marcellus se va întoarce acasă! Gaius va fi revoltat după ce va constata că ordinul dat de el a fost contramandat, dar nu va putea face nimic, nu-i aşa? Apoi, văzând că Paula nu-i răspunde imediat, adăugă: Ce zici, mamă, va putea face ceva?

— Deocamdată nu cred că va putea… Răspunse ea pe un ton în care părea că se simte un fel de prevenire. Dar nu trebuie să uităm că Tiberiu este foarte bătrân, draga mea. Are obiceiul să ţipe şi să bată din picioare, ca peste un ceas să uite tot ce s-a întâmplat. Afară de asta s-ar putea să şi moară foarte curând.

— În cazul acesta Gaius va deveni împărat în locul lui? Întrebă Diana speriată.

— Draga mea, la întrebarea aceasta nimeni nu ţi-ar putea răspunde.

— El nu-l poate suferi pe Gaius. Ar fi trebuit să-l auzi ce spunea!

— Da, dar astfel de porniri nu dovedesc puterea imperială; sunt simple scene făcute de un om în vârstă. Viitorul împărat va fi ales de lulia şi de clica ei. S-ar putea ca cel ales să nu fie Gaius. Ei se ceartă adeseori împreună.

— M-am întrebat: nu s-ar putea oare ca Tiberiu să numească pe tata în calitate de succesor al său? Ştiu că ţine la el.

— Despre aşa ceva nu poate fi vorba, zise Paula şi făcu un gest de protest.

— Bine, dar tata este un bărbat de valoare! Declară Diana cu toată convingerea.

— Bărbaţii de valoare nu ajung niciodată împăraţi, dragă Diana. Ar fi un procedeu contrar obiceiurilor consacrate. Tatăl tău nu poate fi ales pentru că el nu are priceperea de a înşela lumea şi a se purta ca un făţarnic. Este un om brav şi drept. Dar afară de asta nu este nici epileptic… Cred că ar fi mai bine să dai fuga şi să ai grijă ca ordinul să plece fără amânare.

Diana se depărta câţiva paşi, apoi se întoarse de se aşeză din nou pe marginea patului şi zâmbi misterioasă.

— Ei, haide, dă-i drumul! O încuraja Paula. Mi se pare că este vorba despre un secret, nu-i aşa?

— Mamă, are intenţia să clădească o vilă impunătoare pentru mine.

Paula începu să râdă.

— Acestea sunt prostii! Răspunse ea. Până la amiază nu-şi va mai aduce aminte că ţi-a făgăduit aşa ceva. Ca să fiu sinceră, ar fi mai bine să uite. Închipuieşte-ţi că vei fi obligată să trăieşti aici!

— Împreună cu Marcellus, ripostă Diana. Cred că el ar dori ca şi Marcellus să locuiască aici.

— Şi ce să facă aici?

— Despre asta n-am vorbit. Paula o mângâie încet pe mână.

— În orice caz fereşte-te să-i aduci aminte de subiectul acesta. Lasă-l pe el să vorbească. Făgăduieşte-i tot ce-ţi cere, căci el va uita. Tu nu ai nevoie de o vilă aici la Capri. Şi nu cred c-ai vrea ca Marcellus să trăiască în mijlocul acestei atmosfere odioase. Iute de fire cum este, n-ar trece mai mult de o săptămână şi ai rămâne văduvă. Haide, fetiţa mea, pleacă acum! Şi ţine-te de el să expedieze ordinul!

Lucia presimţea că Marcellus trebuie să fie şi el pe bordul acestei corăbii. Trecuse un ceas de când prora neagră a vasului apăruse la cotitura fluviului şi de atunci cele trei rânduri de vâsle aduseseră coca grea în plină vedere, iar ea sta singură în pergola, sprijinită de balustradă şi urmărea manevra cu toată atenţia.

În cazul când Vestris n-a avut întârziere pe drum, ar fi putut să sosească la Ostia de alaltăieri. Bătrânul Gallus le spusese să aibă răbdare, căci de ce supraveghez! Cu mai multă nerăbdare oalele puse la foc acestea încep să fiarbă cu atât mai târziu. Drumul de la Joppa era lung şi în drum Vestris era obligată să facă escală în câteva porturi. Dar cu toate sfaturile lui, până şi bătrânul Gallus începuse să se frământe ca vulpea închisă în cuşcă; asta se vedea destul de limpede după felul în care încerca să-şi petreacă timpul.

Întreg personalul vilei aştepta cu nerăbdare să revadă pe Marcellus. Terţia nu-şi mai găsea locul, din două motive: fireşte, era şi ea nerăbdătoare să vadă pe Marcellus, dar era mult mai nerăbdătoare să revadă pe Demetrius. Ce păcat, îşi zise Lucia, că Demetrius acesta se poartă atât de indiferent faţă de Terţia. Marcipor rătăcea ca o umbră din cameră în cameră pentru a se convinge că totul este în ordine şi aşa cum trebuie să fie. Cornelia comandase draperii noi pentru ferestrele camerei lui Marcellus. Ea singură din toată casa părea cea mai liniştită. Plânsese de mulţumire în ziua când sosise Diana şi venise să le spună ce s-a întâmplat; dar era hotărâtă să aştepte cu toată liniştea.

Cât despre Lucia, ea renunţase la orice prefăcătorie. Tot timpul zilei trecute şi astăzi înainte de amiază, stătuse în pergola şi supraveghease fluviul. Din când în când ieşea să se plimbe printre boschetele de trandafiri care străluceau sub podoaba grea a lunii iunie, dar peste câteva minute se întorcea din nou la postul ei de observaţie din partea de răsărit a pergolei.

După ce corabia începu să urce în susul fluviului, îndreptându-se spre docuri, Lucia nu-şi mai putu stăpâni nerăbdarea. Presimţea că fratele ei trebuie să fie între călătorii corabiei şi probabil era şi el nerăbdător să debarce. Prin urmare nu va trece prea mult până să sosească, în port îl va lua o carigă pentru a-l aduce acasă. Oare senatorul va fi mirat? El nu aştepta ca Marcellus să sosească astăzi; plecase la Ventinus pentru a vedea un grup de cai, deoarece avea intenţia să dăruiască lui Marcellus un cal de călărie cu ocazia întoarcerii lui. Probabil el va sosi înainte de întoarcerea tatălui său.

Păcat că Diana nu va fi acasă pentru a-i ura bun sosit. Bătrânul Tiberiu trimisese din nou după ea, aşa că nu-i rămăsese altceva de făcut decât să-i asculte chemarea.

— Va continua oare şi de aici înainte s-o plictisească în felul acesta? Întrebase Lucia.

— Nu trebuie să-l jignească! Îi răspunse tatăl ei cu glasul grav. Bătrânul acesta este destul de caraghios pentru a lăsa pe Marcellus din nou la discreţia prinţului în cazul când Diana nu va da urmare cererii lui. Apoi, după ce se mai gândi câteva clipe, adăugă cu glasul stins: Cred că Diana se găseşte acum într-o situaţie foarte delicată. Dar de vreme ce noi n-avem nici o vină în această împrejurare, situaţia aceasta a început să mă preocupe şi să-mi dea de gândit.

— Împăratul cred că nu-i va face nici un rău! Exclamă Lucia. Este un bărbat atât de bătrân!

Senatorul murmură ceva neînţeles.

— Un cezar, începu el dispreţuitor, este în stare să comită orice ticăloşie – până în ziua când îşi dă ultima suflare – chiar dacă ar fi să trăiască o mie de ani!

— Nu cred că tu ţii din cale-afară la împăratul Tiberiu, declară ea, îndreptându-se spre uşă, ca să-i dea ocazia să se răcorească. Dar bătrânul se mulţumi să îngâne ceva şi să zâmbească.

Acum se vedea şi pupa corabiei cum se apropie de chei. Lucia trepidase vreme atât de îndelungată din cauza nerăbdării, încât acum abia se mai putea stăpâni. Nu putea nici să mai întârzie aici în pergola. Probabil servitorii se vor mira văzând-o că se îndreaptă spre poarta de intrare a vilei, dar de astă dată era vorba despre un caz special, întorcându-se în casă, traversă odăile până când ajunse la porticul impunător, coborî treptele de marmură şi apucă în lungul aleii străjuite de salcâmi, de acante şi de tufişuri decorative, încărcate de flori. Câţiva sclavi care îngrijeau de grădină ridicară miraţi privirea şi se uitară la ea. La o mică distanţă se vedea poarta de bronz şi Lucia se aşeză pe o bancă de marmură, hotărâtă să aştepte cu toată răbdarea momentul apariţiei fratelui ei.

După o aşteptare care i se păru foarte lungă, din mijlocul străzii pline de circulaţie se desprinse o carigă la care erau înhămaţi doi cai de piaţă şi se îndreptă spre poartă. Alături de poganul care mâna caii, văzu pe Demetrius, stând în picioare, cu obrazul ars de soare, înalt şi zvelt. El o văzu imediat şi apucând poganul de braţ îl opri, apoi îi întinse o monedă şi-i spuse că este liber să plece. Coborî din carigă şi se apropie de ea grăbit, iar Lucia se ridică să-l întâmpine. Obrazul lui i se păru grav, deşi constată că ochii i se luminează când văzu că întinde amândouă mâinile spre el.

— Demetrius! Ţipă ea. S-a întâmplat ceva? Unde este Marcellus?

— În port n-am găsit nici o carigă, îi răspunse el. Am venit ca să iau una de acasă.

— Fratele meu nu se simte bine? Şi fără să-i dea drumul de mâini încercă să se uite în ochii sclavului. Sclavul păru că devine sfios şi-i răspunse:

— Va trebui să vă spun… Că stăpânul meu a făcut o călătorie nu… Tocmai plăcută… Şi nici uşoară.

— O, despre asta este vorba! Exclamă ea uşurată. Mi-am închipuit că fratele meu rezistă la drumurile pe mare. În timpul călătoriei a fost bolnav?

Demetrius dădu din cap. Dar vedea limpede că el încearcă să-i ascundă ceva. Privirile Luciei se tulburară.

— Spune-mi, Demetrius, ce s-a întâmplat cu fratele meu? Stărui ea.

Urmă un timp de tăcere înainte ca Demetrius să-i poată răspunde.

— În preziua îmbarcării noastre, tribunul a luat parte la o întâmplare foarte tristă, răspunse el, cântărindu-şi fiecare cuvânt. Povestea asta este prea lungă pentru a v-o putea spune acum. Stăpânul este în port şi mă aşteaptă. A fost extrem de deprimat şi nici astăzi nu şi-a revenit pe de-a-ntregul. În timpul drumului cu corabia s-a zbuciumat mereu prin somn.

— A fost furtună? Întrebă Lucia.

— Marea a fost tot atât de liniştită ca şi apele unui lac, adăugă Demetrius. Cu toate acestea, stăpânul nu putea dormi şi de mâncat a mâncat foarte puţin.

— N-a fost bună mâncarea?

— Cu nimic mai proastă decât mâncarea de pe orice corabie, dar stăpânul n-a mâncat şi din pricina asta este foarte slăbit… Îmi daţi voie să plec… Imediat, ca să iau cariga cea mare şi să-l aduc?

— Demetrius, mi se pare că încerci să-mi ascunzi ceva, zise Lucia şi se uită la el, încercând sâM determine să-i spună întregul adevăr.

— Fratele dumneavoastră se simte abătut, declară Demetrius. Preferă să nu vorbească prea mult, dar nu-i place să rămână singur.

— Dar cred că vrea şi el să se întoarcă acasă, nu-i aşa? Întrebă Lucia cu toată îndrăzneala.

— Fratele dumneavoastră nu mai vrea nimic, zise Demetrius întunecat. Pot să plec?

Lucia dădu din cap şi, după ce Demetrius salută cu lancea, se întoarse să plece. Lucia se luă după el şi încercă să-şi potrivească pasul după al lui. Sclavul se strădui să rămână în urma ei, apoi se opri.

— Vă rog, luaţi-o înaintea mea, o rugă el cu blândeţe. Nu este frumos ca un sclav să meargă la pas cu sora stăpânului său.

— Acesta este un obicei tâmpit.

— Dar obicei consacraţi Glasul lui Demetrius păru mai răstit decât s-ar fi cuvenit, căci îşi pierduse răbdarea. Obrajii Luciei se aprinseră şi ochii îi erau plini de lacrimi, aşa că-şi putu da seama că vorbele lui au jignit-o. Vă rog să mă iertaţi! Adăugă el. N-am avut intenţia să vă supăr.

— Vina este a mea, admise Lucia şi făcând câţiva paşi repezi o luă înaintea lui. După o bucată de drum, Lucia declară, uitându-se drept înainte: Nu sunt în stare să suport gândul că poate să existe şi o instituţie a sclaviei.

— Întrucât mă priveşte pe mine, mă interesează foarte puţin situaţia socială în care mă găsesc, răspunse Demetrius cu indiferenţă.

De două luni încoace i se întâmpla pentru prima dată să se simtă şi el ceva mai bine dispus. Uitându-se la el pe neaşteptate, Lucia îl surprinse că zâmbeşte. Buzele îi tresăriră şi ei de un zâmbet sfios. Ridicând umerii, începu să meargă cu paşi întinşi, iar Demetrius o urmă, gândindu-se la mişcările ei pline de graţie.

Când ajunse la răscrucea aleii, unde aceasta se despărţea în două, una spre casă şi cealaltă spre grajduri, se opri în loc. Demetrius se opri şi el şi luă poziţie.

— Spune-mi adevărul, începu ea pe un ton care nu era cel obişnuit faţă de un sclav, nu cumva fratele meu are ceva la cap?

Demetrius acceptă această atitudine a ei şi îi răspunse fără sfială:

— Stăpânul meu a trecut printr-o zguduitură puternică. Dar probabil îşi va reveni acum după ce s-a întors acasă. Va face un efort pentru a dovedi că se interesează de ceea ce se petrece împrejurul său. Mi-a făgăduit că aşa va proceda şi cred că se va ţine de vorbă. Dar nu trebuie să vă speriaţi dacă veţi constata că se opreşte în mijlocul unei fraze şi pare că n-a auzit ce i-aţi spus… Şi când foarte târziu după aceea vă va pune o întrebare – întotdeauna aceeaşi întrebare – sfârşi el şi întorcând privirea păru că nu vrea să-i spună altceva.

— Ce fel de întrebre?

— Vă va întreba: „Ai fost de faţă?”

— Unde? La ce? Întrebă ea mirată.

Demetrius clătină din cap şi păru că rămâne îngândurat.

— Nu voi încerca să vă explic despre ce este vorba, răspunse el. Dar când vă va pune această întrebare îi veţi răspunde: „Nu!”. Imediat după aceea se va reculege şi se va mai înviora. Cel puţin în felul acesta s-au desfăşurat întotdeauna conversaţiile dintre noi în timpul cât am fost pe bordul corabiei Vestris. Uneori stătea foarte liniştit de vorbă cu căpitanul… Aproape nici nu băgai de seamă că hu se simte bine. Apoi dintr-o dată te pomeneai cu el că întreabă: „Ai fost de faţă?”. Iar căpitanul Fulvius îi răspundea: „Nu!”. Stăpânul rămânea mulţumit şi declara: „Fireşte… Cum era să fii de faţă! E mai bine aşa. Ar trebui să fii mulţumit”.

— Căpitanul ştia la ce face aluzie? Întrebă Lucia. Demetrius, fără să vrea, dădu din cap.

— Şi mie nu poţi să-mi spui? Întrebă ea insinuantă.

— Este… O poveste foarte lungă, îngână el. Probabil vă voi spune… cu altă ocazie.

Făcu un pas spre el şi-l întrebă cu glasul în şoaptă:

— Dumneata ai fost de faţă?

Demetrius dădu din cap fără să vrea şi se feri din calea ochilor ei. Apoi renunţând la atitudinea de până acum începu să vorbească cu ea ca şi când ar fi fost egali.

— Lucia, să nu-l întrebi nimic. Poartă-te faţă de el exact cum te-ai purtat şi înainte de asta. Vorbeşte cu el despre tot ce vrei, dar fereşte-te să-i pomeneşti de Ierusalim. Fii prevăzătoare, deoarece această chestiune este extrem de delicată. E o rană dureroasă, dar probabil se va vindeca. Nu ştiu ce aş putea să-ţi spun… Dar rana ace&sta din sufletul lui este foarte adâncă şi dureroasă.

Obrazul Luciei se îmbujorase puţin. Demetrius uzase până la ultima limită de libertatea ce i se acordase: îi spusese pe nume. La urma urmelor… de ce să nu-i spună? Cine ar putea să aibă mai mult drept decât el? Toţi membrii familiei aveau o datorie de recunoştinţă faţă de sclavul acesta devotat.

— Îţi mulţumesc, Demetrius, zise ea cu glasul blând. Ai făcut foarte bine că m-ai învăţat cum va trebui să procedez.

Imediat după aceea Demetrius luă din nou poziţie şi când o salută se uită la ea, dar fără s-o vadă, apoi se întoarse în loc şi se depărta. O clipă Lucia rămase nehotărâtă şi se uită după el cum dispare.

Vreme de un ceas după sosirea lui acasă ar fi fost greu să descoperi o legătură între atitudinea lui Marcellus şi explicaţiile sclavului său. După ce se despărţise de Demetrius, Lucia urcase scările în fugă pentru a duce ştirea aceasta neaşteptată, dar înainte de a putea informa în întregime pe maică-sa, care rămase deznădăjduită, tatăl ei se întoarse acasă. Nu prea aveau ce-şi spune, căci toţi trei se simţeau înspăimântaţi şi năuciţi de ştirea primită despre starea în care se găseşte Marcellus. Se simţeau în aceeaşi stare ca şi când ar fi primit vestea că Marcellus a murit şi acum aşteaptă toţi trei ca trupul lui să fie adus acasă.

Rămaseră deci plăcut miraţi când îl văzură că intră în casă şi atitudinea lui li se păru aceeaşi ca întotdeauna. Era adevărat că arăta foarte slăbit şi cu ochii tulburi; dar hrana bună şi odihna (declară senatorul mulţumit) îi vor reda repede vigoarea şi vioiciunea. Cât despre starea lui morală, informaţiile lui Demetrius se dovediră cu totul neîntemeiate. Ce-l determinase să-i înspăimânte, spunându-le că stăpânul său era abătut şi deprimat, când, tocmai dimpotrivă, Marcellus nu păruse până acum niciodată atât de vioi.

Fără să-şi mai piardă vremea cu schimbarea costumului ce-l avusese pe drum, părea încântat că poate sta cu ei de vorbă. Se aşezaseră în salonul Corneliei şi apropiaseră scaunele unul de altul (cum le spusese Marcellus, deşi el rămăsese în picioare), începuse să se plimbe de colo până colo întocmai ca un animal închis într-o cuşcă şi vorbea repede şi exuberant, luând în mână câte un obiect pe care-l învârtea între degete, sau se apropia de fereastră, dar continuând să le vorbească despre galeră, despre porturile în care s-au oprit, despre ariditatea regiunii Gaza şi despre viaţa primitivă din fortul Minoa. Dacă scena aceasta s-ar fi desfăşurat în alte împrejurări, familia sa poate şi-ar fi închipuit că este puţin ameţit de băutură. Marcellus n-avusese până acum obiceiul să vorbească atât de îndelung şi atât de grăbit. Totuşi se simţeau mulţumiţi că nu este în starea la care se aşteptau ei. Părea emoţionat de întoarcerea casă; aceasta era singura explicaţie, îl ascultau cu atenţie şi cu ochii strălucind de mulţumire. Râdeau de glumele lui şi cu atitudinile lor păreau că vor să-l îndemne să continue.

— Aşază-te pe un scaun, fiule, stărui maică-sa înduioşată când constată că face o pauză. Eşti obosit şi nu e nevoie să te osteneşti prea mult.

Astfel Marcellus se aşeză, în timpul cât le povestea o impresionantă întâmplare despre bandiţii care atacaseră drumul sării şi glasul îi deveni mai puţin strident. Continuă să vorbească, dar mult mai liniştit şi oprindu-se din când în când, ca şi când şi-ar fi ales cuvintele. Puţin după aceea exuberanţa lui silită păru că indică oboseală şi se opri cu totul pe neaşteptate, ca şi când l-ar fi întrerupt cineva. O clipă privirile lui atente şi trăsăturile obrazului părură c-ar fi auzit sau ar fi văzut ceva ce implică o concentrare a tuturor simţurilor. Se uitară la el curioşi şi fiecare dintre ei îşi simţi bătăile speriate ale inimii.

— Ce este, Marcellus? Întrebă maică-sa, încercând să-şi stăpânească tremurul glasului. Nu vrei să-ţi aduc un pahar cu apă?

Încercă zadarnic să zâmbească şi clătină din cap aproape imperceptibil, dar în acelaşi timp strălucirea ochilor lui se stinse, în cameră era linişte deplină.

— Probabil, fiule, va fi mai bine să te întinzi puţin, îi propuse tatăl lui, străduindu-se să stea liniştit.

Marcellus păru că nici n-aude vorbele lui. Mâinile începuseră să-i tremure, aşa că şi le împreună încet şi le strânse din toate puterile. Imediat după aceea tremurul încetă şi el rămase cu desăvârşire sleit de puteri şi profund abătut, apoi îşi duse încet mâna la frunte şi întorcându-se spre tatăl său îl examina mirat şi trupul i se cutremură de un oftat adânc.

— Tu… ai fost… ai fost de faţă? Întrebă el cu glasul stins.

— N-am fost, fiule, răspunse senatorul cu glasul subţire şi stins, ca al unui om foarte bătrân.

Marcellus chicoti încet şi dădu din mână, apoi clătină din cap ca şi când ar fi încercat să facă haz de naivitatea întrebării sale. Se uită împrejurul său ca şi când ar fi încercat să se convingă ce părere au despre atitudinea lui stranie şi înghiţi zgomotos.

— Fireşte ea n-ai fost; cum era să fii! Exclamă el nemulţumit de sjhe însuşi. Tu ai fost tot timpul aicila Roma, nu-i aşa? Apoi adăugă cu glasul obosit: Cred c-ar fi mai bine, mamă, să merg şi să mă odihnesc.

— Tot aşa zic şi eu, încuviinţă ea cu glasul blând şi încercă să rămână serioasă, ca să nu bage de seamă cât de mult a speriat-o; dar, văzându-l că a rămas cu bărbia proptită în piept şi profund abătut, îşi acoperi ochii cu mâinile şi începu să plângă. Marcellus se uită la ea rugător şi oftă îndurerat.

— Lucia, n-ai vrea să chemi pe Demetrius? Întrebă el mâhnit.

Se apropie de uşă cu intenţia de a trimite pe Terţia după el, dar constată că nu mai era nevoie. Demetrius, care probabil se postase pe coridor, intră uşor în cameră şi apropiindu-se de stăpânul său îl ajută să se ridice în picioare.

— Mâine dimineaţă ne vom vedea din nou, murmură Marcellus. Când ieşi din salon, îl văzu că se sprijinea cu toată greutatea pe umărul sclavului său. Lucia gemu îndurerată şi ieşi din cameră. Senatorul îşi plecă fruntea în palme şi nu zise nimic.

Marcus Lucan Gallio ezită-înainte de a lua hotărârea să stea de vorbă între patru ochi cu Demetrius. Senatorul proceda în acelaşi fel faţă de sclavi ca şi faţă de liberţi şi se mândrea de această atitudine a sa; dar în acelaşi timp era convins de necesitatea menţinerii unei discipline severe între ei. De multe ori se simţea nemulţumit când la Lucia constata câte un mic gest de afecţiune – aproape un fel de alintare – în felul de a se purta faţă de Terţia; şi în două rânduri – dar asta se întâmplase foarte demult – atrăsese atenţia fiului său că pentru a avea un sclav bun singurul mijloc este să-l ajuţi să fie mereu conştient de deosebirea socială dintre el şi stăpânul său.

Gallio avea un mare respect faţă de elegantul şi credinciosul corintian al lui Marcellus. Ar fi fost în stare să-i încredinţeze orice misiune şi în orice parte de lume, dar nu depăşise niciodată linia de demarcaţie pe care şi-o impusese cu toată candoarea dintre stăpân şi sclavul său. De astă dată însă trebuia să treacă cu vederea deosebirea socială dintre ei, căci altfel cum ar fi putut să afle motivele adevărate care provocaseră starea spirituală de acum în sufletul fiului său?

Trecuseră două zile de când Marcellus nu mai ieşise din camera sa. Bătrânul se dusese de două ori la el ca să-l vadă şi fusese primit cu sfială şi respect. Această sfială şi amabilitate silită din partea lui Marcellus, teama lui involuntară că va fi compătimit, amestecată cu străduinţa xazibilă de a fi bucuros de vizitele lui, reprezentau o dovadă a prezenţei unei fân i care sângerează la orice contact şi contribuiau ca situaţia dintre ei să pară penibilă. Gallio nu ştia cum ar putea să vorbească cu fiul său despre această chestiune şi se temea că-i va pune vreo întrebare nelalocul ei. Prin urmare va fi obligat să stea de vorbă cu Demetrius şi astfel în timpul după-amiezei trimise după el ca să fie adus în bibliotecă.

Demetrius intră şi se opri în poziţie de drepţi în apropierea mesei la care era aşezat senatorul.

— Demetrius, aş vrea să vorbesc cu dumneata în mod serios despre fiul meu. Mă simt profund alarmat. Ţi-aş fi foarte recunoscător dacă mi-ai spune în toate amănuntele care este motivul că astăzi pare atât de tulburat, şi-i făcu semn spre scaunul din apropierea mesei. Dacă vrei, aşază-te pe scaun, în felul acesta te vei simţi probabil mai la îndemână.

— Vă mulţumesc, răspunse Demetrius respectuos. Mă voi simţi mult mai la îndemână stând în picioare, dacă-mi daţi voie.

— Faci cum vrei, zise Gallio. Dar m-am gândit că vei putea să vorbeşti mult mai liber şi mai firesc dacă vei sta pe scaun.

— Nu, stăpâne, vă mulţumesc, declară Demetrius. Eu nu sunt obişnuit să mă aşez pe scaun de faţă cu superiorii mei. Când stau în picioare, pot vorbi mult mai slobod.

— Aşază-te pe scaun! Se răsti Gallio. Nu vreau să te văd stând în picioare în faţa mea şi să te aud că-mi răspunzi în monosilabe la întrebările pe care ţi le pun. Aceasta este o problemă de viaţă şi de moarte! Vreau să-mi spui tot ce trebuie să aflu… Şi să-mi spui fără nici un fel de rezervă.

Demetrius aşeză pe duşumele scutul greu de piele bătut cu piroane, îşi propti lancea de coloană şi se aşeză.

— Aşa! Exclamă Gallio. Şi acum te poftesc să-mi spui tot! Ce s-a întâmplat cu fiul meu?

— Stăpânul meu a primit ordinul să conducă o centurie de legionari la Ierusalim. Este un fel de tradiţie ca în timpul serbării Paştilor evreieşti detaşamente din toate forturile Palestinei să se prezinte la palatul procuratorului; probabil pentru a păstra ordinea, căci oraşul este plin de tot felul de lume care vine în pelerinaj.

— Ponţiu Pilat este prefectul Ierusalimului, nu-i aşa?

— Da, stăpâne, lui Pilat i se zice procurator. La Ierusalim se mai găseşte şi al doilea guvernator.

— Da… Îmi aduc aminte. Un individ vanitos – Irod – care este un om de nimic.

— Fără îndoială! Murmură Demetrius.

— Mi s-a spus că omul acesta pizmuieşte pe Pilat.

— Stăpâne, pe Pilat nimeni n-ar putea să-l pizmuiască. A mers atât de departe, încât admite ca cei de la conducerea templului să-i poruncească. În orice caz, aşa a procedat în împrejurarea despre care vreau să vorbesc.

— Cea care este în legătură cu fiul meu? Gallio îşi împreună braţele la piept şi, plecându-se înainte, se sprijini în coate, pregătindu-se să-l asculte cu toată atenţia.

— Îmi daţi voie să vă întreb, stăpâne, dacă aţi auzit vreodată vorbindu-se despre Mesia?

— N-am auzit! Ce este asta?

— De sute de ani evreii aşteaptă apariţia unui erou care să-i scape de împilătorii lor. Acesta este Mesia care le-a fost făgăduit, în fiecare an, la sărbătoarea Paştilor, cei mai fanatici dintre ei stau la pândă în nădejdea c-ar putea să apară. Uneori şi-au închipuit că au dat de cel care trebuie să-i mântuiască, dar de fiecare dată au greşit. Anul acesta…

Demetrius se întrerupse şi se uită îngândurat pe fereastra deschisă, fără să-şi termine fraza începută.

— Între pelerini a fost de astă dată şi un evreu din Galileea -continuă el – cred c-a avut cam aceeaşi vârstă ca şi mine, dar era un bărbat atât de deosebit de ceilalţi, încât părea în afară de vârstă şi vreme.

— L-ai putut vedea?

— O mare mulţime de oameni, veniţi de la ţară, îl aclamau, încercând să-l convingă că el este Mesia, mântuitorul şi regele lor. Manifestaţia aceasta am văzut-o şi eu, căci s-a întâmplat în ziua când noi am ajuns la destinaţie.

— Spui c-au încercat să-l convingă?

— Pe el, stăpâne, afacerea asta nu-l interesa câtuşi de puţin. Se spunea despre el c-a predicat în faţa unor uriaşe mulţimi de oameni, mai ales în provincia sa; ceea ce spunea el era un apel la cinstea şi bunătatea oamenilor. De politică nu se ocupa câtuşi de puţin.

— Probabil le spunea că administraţia este coruptă, sugeră Gallio.

— Eu nu ştiu de aşa ceva, stăpâne, dar cred c-ar fi putut face această afirmaţie fără să se depărteze de adevăr.

Creţurile de la coada ochilor lui Gallio se adânciră puţin.

— Bănuiesc, Demetrius, că şi dumneata eşti de părere că guvernatorul este corupt?

— Aţi bănuit exact, stăpâne!

— Probabil ai aceeaşi părere despre toate guvernele.

— Eu nu cunosc decât pe cel al imperiului, răspunse Demetrius.

— Ei bine, conchise Gallio, trebuie să ştii că toate sunt la fel.

— E regretabil, zise Demetrius cu părere de rău.

— Prin urmare, tânărul galileean a refuzat să devină rege şi astfel s-a certat cu admiratorii săi…

— Şi a ajuns în conflict cu guvernul. Evreii bogaţi, temându-se de efectul activităţii lui asupra oamenilor de la ţară, au cerut să fie judecat pentru trădare. Pilat, care-şi dăduse seama că omul este nevinovat, a încercat să-l scape de osândă. Cărturarii şi fariseii însă cereau să-l osândească. Iar la urmă, împotriva propiei sale voinţe, Pilat l-a osândit să fie răstignit pe cruce, continuă el cu glasul stins. Comandantul fortului din Minoa a primit ordinul să.

— Ducă sentinţa ia îndeplinire.

— Marcellus? Îngrozitor!

— Da, stăpâne! Din fericire, în timpul cât s-a făcut crucificarea el a fost beat mort. Un centurion şi legionarii din Minoa au avut grijă de asta, dar şi a fost de ajuns de treaz pentru a-şi da seama că răstigneşte un nevinovat… Şi de atunci, după cum vedeţi, stăpâne, el n-a mai scăpat de această obsesie. Uneori reuşeşte să uite ce s-a întâmplat, ca puţin după aceea amintirea acestei orori să se repeadă din nou asupra lui, întocmai ca un vis rău. Prin mintea lui începe să se desfăşoare toată întâmplarea, dar atât de vie, încât pentru el este un fel de tortură. Şi i se pare atât de reală, încât îşi închipuie că toată lumea trebuie să fi văzut sau să fi aflat despre scena răstignirii; aşa că-i întreabă dacă au fost şi ei de faţă: ca la urmă să-i fie ruşine de această întrebare.

În mintea lui Gallio îşi făcu loc dureroasa înţelegere şi se uită cu ochii mari la Demetrius.

— Oh! Exclamă el. Va să zică aşa se explică întrebarea: „Ai fost de faţă?” pe care o repetă mereu.

— Tocmai, stăpâne; dar atât nu este totul, adăugă Demetrius şi câteva clipe ochii lui rătăciră din nou pe fereastră, ca şi când n-ar fi ştiut cum să înceapă. Apoi se întoarse spre senator şi continuă: înainte de a vă spune, stăpâne, ceea ce ar mai fi de spus, trebuie să vă declar că eu nu sunt o fire superstiţioasă. N-am crezut niciodată în minuni, îmi dau seama că dumneavoastră nu daţi atenţie acestor basme, prin urmare vă va veni foarte greu să admiteţi că ceea ce vă voi spune eu ar putea să fie adevărat.

— Continuă, Demetrius, stărui senatorul şi bătu nerăbdător cu degetele în tăblia mesei.

— Când a plecat spre locul unde trebuia să, fie răstignit, acest Isus din Galileea era îmbrăcat într-o cămaşă simplă, de culoare cafenie, ţesută la ţară. I-au smuls-o de pe el şi au aruncat-o jos. În timpul cât el murea pe cruce, stăpânul meu şi câţiva ofiţeri s-au aşezat în apropiere şi au jucat zaruri. Unul dintre ofiţeri a propus să joace şi cămaşa la zaruri şi stăpânul meu a câştigat-o. În aceeaşi seară s-a dat un banchet la palatul procuratorului. Toţi băuseră mai mult decât ar fi trebuit. Un centurion a stăruit ca stăpânul meu să îmbrace cămaşa.

— Ce idee respingătoare! Murmură Gallio. A îmbrăcat-o?

— Da, a îmbrăcat-o, împotriva voinţei sale. În după-amiaza aceea băuse foarte mult, dar se ţinea destul de bine. Cred c-ar fi putut uita oroarea răstignirii dacă n-ar fi fost această cămaşă. A îmbrăcat-o… Şi din clipa aceea n-a mai fost niciodată omul care fusese până atunci.

— Probabil îţi închipui că această cămaşă a fost vrăjită, zise senatorul cu dispreţ.

— Cred că în clipa când a îmbrăcat-o stăpânului meu i s-a întâmplat ceva. Şi-a scos-o repede şi mi-a poruncit s-o distrug.

— Foarte bine! Nu făcea s-o păstrezi.

— Stăpâne, cămaşa aceea este şi astăzi în posesiunea mea.

— N-ai ascultat ordinul? Demetrius dădu din cap.

— Când a dat acest ordin, stăpânul meu nu mai era el însuşi. Mi s-a întâmplat uneori să nu-i ascult ordinele când îmi dădeam seama că sunt împotriva intereselor lui. De astă dată sunt mulţumit c-am păstrat această cămaşă. Dacă ea a pricinuit tulburarea din sufletul stăpânului meu, cred că tot cu ajutorul ei se va putea vindeca.

— Afirmaţia aceasta este absurdă şi-ţi interzic să-i dai ocazie s-o mai vadă! Porunci Gallio.

Demetrius nu zise nimic şi văzu că senatorul se ridică în picioare şi începe să se plimbe prin bibliotecă. Curând după aceea se opri în loc şi-şi trecu o mână peste bărbie, apoi se gândi câteva clipe şi-l întrebă:

— Ia să-mi spui cum crezi că această cămaşă va reuşi să vindece pe fiul meu de infirmitatea de care suferă?

— Eu nu ştiu, stăpâne, cum ar putea să-l vindece, admise Demetrius. M-am gândit foarte mult la acest amănunt. Dar până acum n-am reuşit să-mi formulez o convingere.

Apoi se ridică în picioare şi se uită la senator fără să clipească:

— M-am gândit c-ar fi mai bine să plecăm împreună, undeva departe de Roma, pentru o bucată de vreme. Dacă vom rămâne singuri, s-ar putea să se ivească vreo ocazie. Aici el trebuie să stea mereu în defensivă. Se simte sfios şi ruşinat de starea în care se găseşte. Afară de asta îl preocupă şi altceva ce nu-l lasă să se liniştească. Fiica legatului Gallus se va întoarce foarte curând acasă. Ea îşi va închipui că stăpânul meu se va duce să o viziteze; or, el este speriat de această întâlnire. Nu doreşte ca ea să-l vadă în starea în care se găseşte acum.

— Este uşor de înţeles, declară Gallio. Probabil ai dreptate. Unde crezi c-ar fi bine să plecaţi?

— Nu este obiceiul ca un tânăr cu educaţie să petreacă o bucată de vreme la Atena? În cazul când ar pleca la Atena, fie pentru a asculta cursurile de filosofie, fie pentru a practica un gen de artă, nimeni n-ar avea motive să pună întrebări. Pe fiul dumneavoastră l-a interesat întotdeauna sculptura. Sunt încredinţat că dacă va rămâne aici la Roma nu-l vom putea ajuta decât foarte puţin său aproape deloc. Nu se poate să stea închis în casă, dar el îşi dă seama că nu va fi în stare să-şi primească prietenii. S-ar putea să se răspândească zvonul că s-a întâmplat ceva cu el. Or, un astfel de zvon ar fi penibil, nu numai pentru el, ci şi pentru familie. Dacă sunteţi de acord, stăpâne, eu voi încerca să-l conving să plecăm împreună la Atena. Cred că nu va fi nevoie de prea multă stăruinţă. Aici la Roma el se simte grozav de nenorocit.

— Da… Ştiu! Murmură Gallio mai mult pentru sine…

— Este atât de nenorocit, continuă Demetrius pe un ton aproape stins, încât am început să mă tem că viaţa lui se găseşte în primejdie. Dacă va mai întârzia aici, la întoarcere s-ar putea ca Diana să nu-l mai găsească în viaţă.

— Crezi că Marcellus ar prefera mai curând să se sinucidă decât să dea faţă cu ea?

— Şi de ce nu? Starea lui de acum este foarte gravă.

— Ai vreun motiv temeinic pentru a crede că el se gândeşte la sinucidere? Întrebă senatorul.

Demetrius nu răspunse numaidecât. Scoase din sânul tunicii un pumnal cu mânerul de argint şi-i încercă tăişul pe palma mâinii. Gallio constată că acest pumnal aparţine lui Marcellus.

— Cred că pe el îl preocupă demult gândul acesta, declară Demetrius.

— I-ai luat pumnalul? Demetrius dădu din cap.

— Stăpânul îşi închipuie că l-a pierdut în timpul drumului. Gallio oftă adânc şi, aşezându-se din nou la masă, luă o foaie de papirus şi stilul în mână şi începu să scrie repede şi cu caractere energice. Apoi pecetlui documentul.

— Iată, Demetrius! Însoţeşte pe fiul meu la Atena şi poartă de grijă ca el să-şi regăsească echilibrul. Dar cred că nici un bărbat nu poate cere unui sclav o astfel de răspundere, întinse lui Demetrius documentul. Acesta este certificatul tău de mânu mittere. De astăzi înainte vei fi om liber.

Demetrius se uită la certificat fără să zică nimic, îi venea greu să-şi dea seama de semnificaţia lui din primul moment. Era liber! Tot atât de liber ca şi Gallio! De aici înainte va fi stăpânul său propriu. De aici înainte va putea vorbi şi el ca un om liber… Până şi cu Lucia. Simţi că Gallio se uită la l cu interes, ca şi când ar fi încercat să-i ghicească gândurile. După o ezitare care păru foarte lungă, dădu senatorului certificatul înapoi.

— Apreciez generozitatea dumneavoastră, stăpâne, zise el cu glasul emoţionat, în alte împrejurări m-aş fi simţit extrem de mulţumit în faţa unui astfel de gest. Pentru orice bărbat, libertatea este lucrul cel mai de preţ ce se poate găsi pe lume. Dar cred c-ar fi o greşeală să schimbăm tocmai acum raporturile dintre stăpânul meu şi sclavul său.

— Vrei să spui că eşti în stare să renunţi la libertatea dumitale pentru a putea ajuta pe fiul meu? Întrebă Gallio cu glasul sugrumat.

— Pentru mine libertatea aceasta n-ar putea să fie de nici un folos dacă mi s-ar acorda cu primejduirea posibilităţii de refacere a lui Marcellus.

— Eşti un bărbat vrednic! Declară Gallio şi, ridicându-se în picioare, traversă camera şi, apropiindu-se de lada de bronz, deschise un sertar şi în acesta aşeză certificatul de eliberare a lui Demetrius din sclavie, în ziua când vei avea nevoie de el, să ştii că te aşteaptă, declară el. Îi întinse mâna, dar Demetrius se prefăcu că nu vede gestul stăpânului său şi, luând poziţie, îşi duse lancea la frunte şi salută ceremonios.

— Îmi daţi voie să mă retrag, stăpâne? Întrebă el pe obişnuitul ton supus dintre stăpân şi sclavul său.

Gallio se înclină cu tot respectul, ca şi când chiar din această clipă ar fi fost un egal al lui.

Nimeni dintre cei care formau personalul casei nu se simţea atât de abătut ca Marcipor, care nu îndrăznea să pună nimănui întrebări, afară de Demetrius, dar Demetrius era tot timpul ocupat. Toată ziua alergase neostenit prin casă şi prin grădină, întrebându-se ce nenorocire s-a putut abate asupra lui Marcellus, pe care-l idolatriza.

Când după această lungă convorbire uşa bibliotecii se deschise, Marcipor, care aştepta în atrium, ieşi în calea lui Demetrius ca să-l întâmpine, îşi strânseră mâinile fără să zică nimic şi intrară împreună într-un alcov.

— Ce s-a întâmplat, Demetrius? Întrebă el în şoaptă. Ceva ce ai putea să-mi spui şi mie?

Demetrius întinse braţul şi, apucând pe bătrânul corintian de umăr, îl trase mai aproape de el.

— S-a întâmplat ceva ce va trebui să-ţi spun, murmură el. La miezul nopţii să vii în camera mea. Acum nu am timp de pierdut, deoarece trebuie să merg la el.

După ce vila se linişti şi constată că Marcellus a adormit, Demetrius se retrase în camera sa, care se găsea alături de apartamentul stăpânului său. Imediat după aceea se auzi o bătaie uşoară în tăblia uşii şi Marcipor apăru, îşi apropiară scaunele unul de altul şi începură să vorbească în şoaptă, până când păsărelele se treziră şi se mişcară în lumina albastră a zorilor. Povestea lui Demetrius fu stranie şi foarte lungă. Marcipor îşi exprimă dorinţa de a vedea cămaşa. Demetrius i-o întinse şi bătrânul o examina cu interes.

— Cred că tu nu-ţi închipui despre veşmântul acesta c-ar dispune de o putere neobişnuită? Întrebă Marcipor.

— Nu ştiu ce să-ţi răspund, zise Demetrius. Dacă ţi-aş răspunde afirmativ, ar însemna să fiu nesincer şi ţi-ai putea închipui despre mine că sunt nebun; iar dacă mi-aş închipui că sunt nebun n-aş mai putea fi omul indicat ca să îngrijească de Marcellus care este nebun… Şi are nevoie de îngrijirea mea. Prin urmare, îţi voi răspunde că această cămaşă nu are nimic altceva în afară de ceea ce i-a atribuit imaginaţia noastră proprie, întrucât mă priveşte pe mine, eu am văzut pe cel osândit… Şi asta este toată deosebirea. Crede-mă, Marcipor, acesta n-a fost un om obişnuit, îţi repet că nu mi-ar veni deloc greu să admit c-a fost de origine divină.

— Demetrius, astfel de vorbe din partea ta mi se par neobişnuite, zise Marcipor cu părere de rău şi se uită cu atenţie la el. Tu eşti cel din urmă dintre oameni despre care mi-aş fi închipuit c-ar fi în stare să spună ceva. Se ridică şi se uită la cămaşă, ţinând-o în lungimea braţului. N-ai avea nimic împotrivă dacă aş îmbrăca-o?

— Nu, pe el nu-l va interesa dacă vei îmbrăca-o! Declară Demetrius.

— Ce vrei să spui cu vorbele astea? Întrebă Marcipor mirat. Faci aluzie la Marcellus?

— Nu… Vorbesc despre cel a căruia a fost. El n-a avut nimic împotrivă ca eu s-o păstrez, iar tu eşti tot atât de cinstit ca şi mine.

— Pe toţi zeii! Demetrius. Mi se pare că tu eşti atins puţin de întâmplarea aceasta stranie, murmură Marcipor. De unde ştii tu că el n-a avut nimic împotrivă ca să păstrezi această cămaşă? Vorbele acestea sunt prosteşti.

— S-ar putea să fie sau să nu fie prosteşti, dar de fiecare dată când pun mâna pe cămaşa aceasta simt efectul pe care-l face asupra mea, îngână Demetrius. Dacă mă simt obosit, contactul cu ea mă odihneşte. Dacă sunt abătut, mă înviorează imediat. Dacă încerc să mă revolt din pricina situaţiei mele de sclav, ea mă linişteşte. Probabil din pricină că de fiecare dată când pun mâna pe ea îmi aduc aminte de curajul şi foiţa lui. Îmbrac-o, Marcipor, dacă vrei. Uite, îţi voi ajuta şi eu.

Marcipor o trase pe mâneci şi se aşeză pe scaun.

— Mi se pare neobişnuit de călduroasă, declară el. Probabil asta se datoreşte imaginaţiei. Mi-ai vorbit de interesul cu care se gândea omul acesta la bunăstarea altora şi… Este foarte firesc ca această cămaşă… Care a fost a lui… Marcipor se opri şi zâmbi cu sfială, uitându-se la Demetrius.

— Ei, ce zici? Nu-i aşa că nu sunt atât de nebun pe cât par? Întrebă Demetrius râzând.

— Ce ar putea să fie asta?! Întrebă Marcipor cu glasul sugrumat.

— De, indiferent de ceea ce este, dar se poate constata prezenţa a ceva, răspunse Demetrius.

— O fi împăcarea? Întrebă Marcipor, adresându-se lui însuşi.

— Şi încrederea, adăugă Demetrius.

— Ceea ce înseamnă că nu trebuie să te frămânţi, deoarece totul se va termina cu bine.