CAPITOLUL XXI.

Mulţi romani de origine nobilă şi cu situaţii importante s-ar simţi mulţumiţi şi mândri dacă împăratul i-ar fi poftit să prânzească împreună cu el în apropierea patului său, dar cu toate acestea invitaţia pe care o primi Diana în dimineaţa aceea o determină să se simtă abătută.

Numărase fără întrerupere ceasurile ce o mai despărţeau de întâlnirea ce o avea cu Marcellus în dimineaţa următoare. Era atât de îndrăgostită de el, încât nimic altceva n-o mai interesa. Dar acum această întâlnire fericită trebuia amânată sau probabil va fi obligată să renunţe cu totul la ea în cazul când convorbirea de seara trecută în dormitorul împăratului se terminase prost.

Diana luase în mână o broderie, amăgindu-se cu gândul că va lucra şi aşteptase până după miezul nopţii, ascultând zvonul de paşi de pe coridoare în nădejdea că Marcellus îi va trimite vorbă. La urmă îşi zise că probabil Marcellus este de părere că acum va fi prea târziu pentru a o deranja. Se zbătuse în aşternut toată noaptea şi fu foarte mulţumită când constată că se face ziuă; se aşeză la fereastră şi aşteptă nerăbdătoare şi extaziată momentul când va putea părăsi vila lovis ca să se îndrepte spre pergola.

În timpul acesta sosi mesajul împăratului, încercând să-şi ascundă dezamăgirea în faţa Slujitori lor, Diana se pregăti să asculte chemarea bătrânului Tiberiu, în timpul cât cameristele îi ajutară să se îmbrace în hainele luminoase, care contribuiau întotdeauna la înveselirea moşneagului, încercă să-şi imagineze ce s-a putut întâmpla în timpul serii. Probabil împăratul hotărâse să dea lui Marcellus o însărcinare care ar fi însemnat imobilizarea lui în această insulă blestemată. Ştiind că ea este nerăbdătoare să plece cât mai curând, nu era exclus ca Marcellus să fi refuzat această însărcinare. Astfel ea, care trebuia să fie profund obligată împăratului pentru atenţiile ce i le acordase, era acum chemată în faţa lui Tiberiu pentru a interveni între ei.

Presimţirea îi spunea că prânzul acesta în apartamentul împăratului ar putea să se termine într-un fel care ei nu-i va face plăcere.

Trimisese pe Atreus să informeze pe tribun că este în imposibilitate să meargă la întâlnire; se examina în oglindă, străduindu-se să zâmbească şi se îndreptă spre dormitorul imperial.

— Sunteţi extrem de amabil, maiestate, că-v-aţi gândit la mine! Exclamă ea când se opri în faţa lui. Sper că nu v-am făcut să aşteptaţi ca să vă fie prea foame.

— Noi am prânzit de acum un ceas, ripostă Tiberiu îmbufnat şi înghionti cu cotul sub coastă pe căpetenia sclavilor, care încerca să-i aşeze pernele. Toarnă suc de portocale într-o cupă pentru fiica lui Gallus… Şi pleacă! Plecaţi toţi, să nu vă mai văd împrejurul meu!

— Nu te simţi bine, maiestate? Întrebă Diana.

— Nu încerca să faci glume cu noi, fato! Se răsti împăratul. Termină odată şi pleacă! Se răsti el la Nevius! Închide uşa!

— Crezi c-aş putea face ceva în interesul tău? Întrebă Diana după plecarea slujitorilor.

— De… Vom vedea! Tocmai de aceea te-am chemat!

— Mă voi strădui din toate puterile, maiestate. Diana ţinea cupa în amândouă mâinile ca să nu se bage de seamă c-a început să tremure şi se uită la el înspăimântată.

— Am avut o lungă convorbire cu nebunul acela tânăr şi frumos, începu Tiberiu şi-şi trecu trupul uscat spre marginea patului uriaş, uitându-se în ochii speriaţi ai Dianei. Spuneai că bătrânul Dodinius este scrântit. În comparaţie cu Marcellus, bătrânul acesta este o adevărată torţă prin întuneric.

— Îmi pare foarte rău, murmură Diana. Ieri am stat cu el de vorbă vreme de un ceas şi am constatat că vorbeşte destul de chibzuit.

— Probabil n-ai discutat cu el despre singurul subiect care-l preocupă. Ştii că afirmă cu toată convingerea că Isus este în viaţă, că este de origine divină… Şi că vrea să stăpânească întreaga lume?

— O, nu se poate, maiestate! Îl imploră Diana speriată.

— N-ai decât să-l întrebi! Dar nici nu va fi nevoie să-l întrebi! Este de ajuns să pronunţi cuvântul „Isus”… Şi vei vedea ce-ţi va răspunde!

— Cred că este firesc, maiestate… Încercă Diana să-l îmbuneze, ca el să-ţi vorbească despre evreul acela mort de vreme ce acesta a fost motivul pentru care l-ai trimis în Palestina.

— Bietul evreu!… Ei comedie! Ţipă Tiberiu. Dar galileeanul acesta a înviat! A cutreierat regiunea! A fost văzut umblând, stând de vorbă cu oameni şi mâncând împreună cu ei! Afirmă că şi acum se plimbă slobod în toate părţile! Că este în stare să apară unde vrea şi unde pofteşte!

— Probabil nu l-au ucis, zise Diana.

— Sigur că l-au ucis! Se răsti Tiberiu.

— Şi Marcellus îşi închipuie c-a înviat din morţi? El l-a văzut?

— Nu… Dar el crede zvonurile acestea. Afirmă că acest Isus este divin şi că va stăpâni asupra lumii fără ajutorul armatei.

Diana clătină din cap îndurerată.

— Eu mi-am închipuit că el este complet refăcut, declară ea dezamăgită. Dar după aceste afirmaţii îmi dau seama că starea lui este mai gravă decât înainte! Ce avem de făcut?

— De… În cazul când aici este ceva de făcut vei fi obligată să faci tu singură. Ne dai voie să-ţi spunem că interesul nostru faţă de acest tânăr nebun se datoreşte numai grijii pe care ţi-o purtăm ţie? L-am adus din foitul Minoa numai de dragul tău. Tot de dragul tău i-am găsit o însărcinare departe de metropolă pentru a-i lăsa timpul necesar să se vindece. Constatăm acum că l-am trimis tocmai acolo unde n-ar fi trebuit, dar este prea târziu să mai putem repara această greşeală. Este conştient că are o importantă obligaţie faţă de tine. Afară de asta te iubeşte. Probabil vei avea destulă trecere în faţa lui pentru a-l determina să renunţe la galileeanul acesta.

Bătrânul făcu o pauză, clătină încet din cap şi adăugă:

— Nu ne vine să credem că vei reuşi să faci ceva. Trebuie să înţelegi, draga mea, că el este convins de ceea ce spune!

— În cazul acesta de ce să nu-l lăsăm să creadă ce pofteşte? Întrebă Diana. Eu îl iubesc fără să ţin socoteală de credinţa lui şi de nimic. Pe mine nu va încercă să mă supere cu ideile lui nebuneşti, mai ales dacă îi voi spune că nu mă interesează.

— Da, dar aici este vorba despre ceva mai mult decât atât, fata mea! Declară Tiberiu cu glasul sever. Nu se pune problema ca şi când Marcellus ar fi cutreierat Palestina şi ar fi aflat această poveste stranie numai datorită întâmplării şi ar fi crezut în temeinicia ei. În cazul acesta ar fi putut-o considera ca una dintre minunile pe care le auzi mereu şi nu s-ar mai fi gândit la ea. Dar, după cât am constatat, el se consideră obligat să facă ceva pentru răspândirea acestei convingeri. El a răstignit pe acest Isus şi-şi închipuie că are de plătit o datorie.

Această datorie este mult mai mare şi mult mai importantă decât cea pe care o are faţă de tine!

— A spus chiar el vorbele acestea, maiestate? Întrebă Diana, simţindu-se profund jignită.

— Nu… Vorbele acestea nu mi le-a spus. Dar, din nenorocire, tânărul tău Marcellus este un bărbat integru şi cu voinţa tare. Situaţia acesta îi va pricinui o mulţime de nemulţumiri şi credem că tot aşa ţi le va pricinui şi ţie. El se crede obligat să participe la această mişcare în numele lui Isus.

— Mişcare! Exclamă Diana şi se uită la el mirată.

— Nimic ajtceva… Dar în această mişcare se ascunde sâmburele unei revoluţii. În toate provinciile noastre din Palestina se găsesc mii de oameni care propovăduiesc învăţăturile acestui Isus, despre care se spune că este Cristos – Unsul Domnului – şi toţi se numesc creştini. Mişcarea aceasta se întinde, a ajuns în Macedonia şi a coborât în toată Mesopotamia; progresează încet, dar câştigă forţă în adâncime.

Diana asculta, uitându-se la el cu ochii mari şi nu-i venea să creadă.

— Vrei să spui că oamenii aceştia vor încerca să răstoarne imperiul? Întrebă ea speriată.

— Nu cu forţa. Dacă s-ar găsi câţiva descreieraţi îndrăzneţi care să se urce într-o cotigă şi să strige populaţiile acelea subjugate, cerându-le să pună mâna pe arme şi să se ridice împotriva împilătorilor lor, ei ştiu că încercarea aceasta ar fi zadarnică. Dar în cazul acesta este vorba despre un om care nu dispune de o armată şi nici nu are nevoie de ea; n-are planuri politice şi nu doreşte un tron; n-are slujbe de împărţit partizanilor săi; n-a luat parte niciodată la războaie; n-a purtat în viaţa lui un paloş şi nu are nici un merit care să-l recomande pentru a fi conducătorul acestei mişcări, decât… Şi glasul lui Tiberiu se stinse în şoapte: decât că dă orbilor vederea şi vindecă infirmii; iar după ce a fost ucis din cauză c-a tulburat liniştea publică, s-a ridicat din morţi ca să spună oamenilor: „Urmaţi-mă pe mine şi eu vă voi slobozi pe voi!” Prin urmare, de ce să nu-l urmeze dacă vor crede într-însul?

Moşneagul începu să chicotească îngândurat.

— Curajul este de mai multe feluri, fata mea, murmură el. Dar cel mai primejdios dintre toate este îndrăzneala oamenilor care nu au, nimic de pierdut.

— Sigur crezi că Marcellus face parte dintre creştini? Întrebă Diana.

— Sigur că face parte dintre creştini! Nu încearcă nici cel puţin să tăgăduiască! A avut îndrăzneala să afirme în faţa noastră că Imperiul Roman este condamnat să piară!

— Ce vorbe înspăimântătoare! Exclamă Diana îngrozită.

— De!… Astfel de vorbe, ca să nu zic mai mult, sunt cel puţin primejdioase, murmură Tiberiu. Şi dacă este de ajuns de imprudent ca asttci de declaraţii să le facă de faţă cu împăratul său, va fi cu atât mai puţin prudent în declaraţiile ce e va face de faţă cu altă lume.

— Ar putea să fie judecat pentru trădare? Întrebă Diana.

— Da… Dar pe el nu-l interesează aşa ceva. Tocmai aici rezidă marea prmiejdie pe care o reprezintă această idee nouă a galileeanului. Cei care cred şi au adoptat această idee sunt ca nişte obsedaţi. Isus acesta a fost judecat pentru trădare, osândit şi răstignit. Dar s-a ridicat din morţi şi el va avea grijă de toţi cei care şi-au; pierdut viaţa pentru că au urmat învăţăturile lui. Oamenii aceştia nu se tem de nimic, prin urmare închipuie-ţi că începe o astfel de mişcare întemeiată pe această idee; ar însemna că nu i se va putea împotrivi nimeni.

— Bine, dar ce ar putea Marcellus să câştige profeţind prăbuşirea Imperiului Roman? Întrebă Diana mirată. Ideea aceasta mi se pare cu desăvârşire absurdă.

— Nu cumva îţi închipui că Imperiul Roman ar putea să dureze pentru totdeauna? Ripostă Tiberiu.

— N-aş putea afirma că până acum mi-am pus această întrebare, admise Diana.

— Aşa este… Probabil nu te-ai gândit, murmură bătrânul distrat. Apoi se întinse în aşternut şi vreme de câteva clipe rămase cu privirile îndreptate spre tavan. Ar fi interesant, continuă el pentru sine, ar fi interesant să poţi urmări evoluţia acestei mişcări. În cazul în care va continua în acelaşi ritm ca şi până acum, nimic nu o va mai putea opri. Dar nu va mai continua ca până acum. După ce va mai trece o vreme se va domoli imediat ce situaţia adepţilor va deveni mai sigură. În momentul acela, crezându-se destul de puternici, vor încerca să-şi dicteze condiţiile, vor începe rivalităţile pentru slujbe şi prăzi… Aşa că puterea li se va urca la cap datorită bogăţiilor pe care au reuşit să le jecmănească şi îşi vor închipui că stau călare pe situaţie. Cu totul pe neaşteptate Tiberiu începu să chicotească ascuţit: Hi-hi-hi! Un creştin călare pe situaţie va fi exact ca oricare altul când este călare! Această armată a lui Isus va trebui să facă drumul pe jos pentru, a putea ajunge destul de departe ca să poată face ceva!

, Diana asculta cu milă şi spaimă murmurul bătrânului. Un timp vorbise destul de chibzuit, dar acum îşi pierduse din nou busola. Ştia că fazele acestea de melancolie ale lui sunt urmate imediat de scene de revoltă. Se pregăti să se ridice în picioare pentru a-l întreba dacă se poate retrage. Moşneagul îi făcu semn să nu se mişte.

— Marcellus al tău va avea o nouă întrevedere cu noi astăzi la amiază, adăugă el liniştit. I-am spus că nu vom admite să te căsătoreşti cu un bărbat care este amestecat în această primejdioasă mişcare a lui Isus. Dacă el se va devota în mod definitiv acestei mişcări, fapt de care noi nu ne îndoim câtuşi de puţin, îşi va pierde prietenii şi-şi va pierde şi viaţa. Dacă vrea, n-are decât, dar nu vom admite să te târască şi pe tine împreună cu el. I-am spus că va fi obligat sa aleagă între tine şi credinţa lui. L-am informat de asemenea că, dacă nu va renunţa la mişcarea aceasta creştină imediat, te vom căsători cu prinţul Gaius.

— O, nu, te rog, maiestate! Îl imploră Diana.

— Recunosc, chicoti moşneagul, că Gaius îşi are micile lui greşeli, dar va face din tine o prinţesă! S-ar putea ca această căsătorie să nu ţi se pară ideală, dar credem că te vei simţi mai mulţumită în calitate de prinţesă decât de soţie a unui nebun îndrăgostit de o fantomă.

— El ce a zis când i-aţi spus că mă veţi căsători cu Gaius? Întrebă ea cu glasul înspăimântat.

— Ne-a cerut să-i dăm răgaz până astăzi ta amiază ca să se poată gândi în linişte, răspunse moşneagul şi se ridică într-un cot pentru a constata efectul pe care-l vor face cuvintele lui. Dar zâmbetul îi dispăru de pe buze când văzu durerea zugrăvită pe obrazul fetei.

— Va să zică i-a trebuit timp ca să se poată gândi, repetă ea cu glasul înecat de durere, dacă este în stare să mă anbadoneze pentru a fi dată lui Gaius!

— Da… Şi părerea noastră este că el te va abandona! Fără să se gândească la iubirea lui pentru tine, fetiţa mea, de dragul lui Isus ai său, zise Tiberiu şi ridică degetul uscat în faţa ei. Prin urmare, acum vei înţelege ceea ce am vrut să-ţi spunem când ţi-am atras atenţia că aceasta mişcare creştină nu este un lucru de nimic! Cei care cred în învăţăturile galileeanului vor renunţa la toate! Pe Marcellus nu-l interesează nimic. Nici chiar tu însăţi!

— În cazul acesta cred că nu va mai fi nevoie să vorbesc cu el, declară Diana deznădăjduită, întrevederea aceasta n-ar putea aduce mulţumire nici unuia dintre noi.

— Totuşi merită să încerci. I-am cerut să ne tăgăduiască chiar aseară că nu va încerca să vorbească cu tine înainte de a lua o hotărâre şi-i vom trimite vorbă că l-am dezlegat de această făgăduială. Probabil o convorbire cu tine îl va ajuta să ia o hotărâre.

Diana se ridică în picioare şi se apropie de uşă.

— Să nu-i pomeneşti nimic despre intenţia mea de a te căsători cu Gaius, căci nu trebuie să afle că tu eşti informată.

Se aşezaseră unul lângă altul pe banca de marmură a pergolei şi stăteau tăcuţi, uitându-se la marea liniştită aşternută la picioarele lor. Nu mai aveau decât un singur ceas până la amiază şi Marcellus trebuia să plece, deoarece avea o urgentă întâlnire cu un bătrân şi oamenii bătrâni, oricare ar fi defectele lor, ţin foarte mult la punctualitate.

Părea că fiecare dintre ei spusese tot ce avea de spus. Diana, epuizată de emoţie, îşi proptise fruntea de umărul lui Marcellus. Din când în când respiraţia i se întretăia de câte un suspin şi braţul lui Marcellus se strângea mai cu putere împrejurul mijlocului ei, ca şi când ar fi încercat s-o apere.

Acum trei ceasuri, când se întâlniseră aici, Diana îşi închipuise că are toate motivele să creadă că dragostea lor va rezolva tară nici o greutate problema ce li se pusese. Marcellus, cu vorbele lui blânde, dar curajoase, contribuise ca amândoi să rămână tulburaţi. Acum nimic nu-i mai putea despărţi; absolut nimic! Diana era într-un fel de extaz. Nimic nu-i va mai putea nemulţumi! Câtă vreme vor rămâne unul lângă altul, restul lumii nu-i interesa. Imperiul putea să cadă sau să rămână neschimbat! Isus putea săvârşi fapte bune şi conduce oamenii prin bună învoire, dar chiar dacă nu va reuşi în misiunea lui şi lumea aceasta va continua să sângereze şi să sufere de foame, cum a sângerat şi a suferit şi până acum, ei îşi aparţin unul altuia şi nimic nu-i va mai putea despărţi. Ridică obrazul dornic spre ei ca s-o sărute, li simţea inima bătând alături de a lui. Erau acum un singur trup şi o singură fiinţă.

— Vino, Diana, zise el cu respiraţia întretăiată, să ne aşezăm pe bancă şi să vorbim despre planurile noastre de viitor.

Se aşezară strâns unul lângă altul, conştienţi de această apropiere, până în momentul când Diana se feri puţin şi clătină din cap. Ochii îi erau aprinşi, dar linia buzelor ei părea energică.

— Te rog… Marcellus, începu ea cu glasul tremurând, vorbeşte-mi! Va trebui să luăm o hotărâre în privinţa celor ce vei spune împăratului. El ar vrea ca eu să fiu fericită şi ştie că te iubesc. N-ar fi mai bine să-l rogi să-ţi dea o însărcinare la Roma?

— Bine, dar adu-ţi aminte că el ar vrea ca tu să trăieşti aici, răspunse Marcellus.

— Probabil vom reuşi să-l convingem să renunţe la gândul acesta, zise Diana. Vila mea nu este terminată. Bolnav cum este, Tiberiu ştie că nu va fi în stare să mai supravegheze lucrările. Din pricina asta cred că este nemulţumit. Va fi încântat când va constata că nu este obligat să se mai ocupe de ea. Să-i spunem c-am vrea să ne întoarcem la Roma cel puţin pentru -lin timp şi să ne căsătorim? S-ar putea să consimtă.

— S-ar putea, încuviinţă Marcellus şi glasul lui păru că vine de la mari depărtări. Nu poţi prevedea niciodată ce va zice împăratul despre anumite lucruri pe care i le spui.

— După aceea, continuă Diana cu entuziasmul caracteristic tetelor, acolo vei putea face tot ce pofteşti, îţi vei relua vechile prietenii şi te vei duce la Palatul Tribunilor…

Marcellus încruntă din sprâncene.

— Ei… Ia să-mi spui şi mie ce ai împotriva Palatului Tribunilor? Întrebă Diana. Înainte de asta îţi. Petreceai acolo o bună parte din vreme, în sala gimnaziului şi la piscine.

Marcellus îşi propti coatele pe genunchi şi se uită îngândurat la degetele împreunate.

— Asta s-a întâmplat pe vremea când nu ştiam cu câte sacrificii a fost clădit palatul acesta, răspunse el.

— O, dragul meu, dar de ce nu renunţi să te mai gândeşti la lucruri pe care nu le mai poţi îndrepta şi pentru care nu ai nici o răspundere? Îl imploră Diana. Îţi pare rău că blocurile de marmură au fost aduse cu ajutorul sclavilor. Tot ei au adus şi marmura pe care suntem aşezaţi acum… Şi marmura întrebuinţată la clădirea casei tale părinteşti. Suntem de acord că este destul de rău că unii oameni se găsesc în stare de sclavie, dar ce am putea face noi, care suntem singuri, pentru a schimba această situaţie?

Marcellus oftă adânc şi clătină din cap. Apoi, cu totul pe neaşteptate, se întoarse şi se uită la ea cu obrazul schimbat şi cu ochii aprinşi.

— Diana, sunt nerăbdător să-ţi vorbesc despre un bărbat, un bărbat cu totul neobişnuit…

— Dacă acesta este bărbatul pe care-l cred eu, răspunse Diana şi extazul de pe obraz i se şterse, aş prefera să nu-mi vorbeşti despre el. Ţi-a pricinuit atâtea nenorociri, încât cred c-a sosit timpul să nu te mai gândeşti la această întâmplare.

— Foarte bine, se învoi Marcellus şi zâmbetul din priviri i se stinse. Voi face aşa cum vrei tu, declară el şi nu mai zise nimic.

Diana se apropie repede de el ca şi când i-ar fi părut rău.

— N-ar fi trebuit să-ţi răspund în felul acesta, zise ea în şoaptă. Haide, vorbeşte-mi despre el!

Marcellus se aşteptase la această eventualitate, îşi pregătise dinainte tot ceea ce ar fi putut să spună Dianei în momentul când va crede c-a sosit timpul să-i vorbească despre Isus. Nu va fi tocmai uşor s-o facă să înţeleagă. Toate instinctele ei se vor revolta împotriva afirmaţiilor lui. Se va strădui din toate puterile să contrazică dovezile ce le va invoca. Chibzuise cu toată prudenţa fiecare cuvânt pe care i-l va spune despre Isus, prezentându-l drept Mântuitorul oamenilor, care a venit pe lume ca să-i scape de împilătorii lor. Dar acum, când simţea trupul Dianei atât de aproape de al său, renunţă să mai întrebuinţeze frazele pe care şi le pregătise şi se hotărî să-i spună cu vorbe mult mai simple, începu să-i vorbească despre Iona şi măgăruşul său.

— Eu cred că n-ar fi trebui să vă purtaţi în felul acesta faţă de bietul băieţaş! Zise ea când află cu câtă părere de rău a renunţat Iona la măgăruşul său pentru a-l da lui Toma.

— A fost o încercare grea pentru micul Iona, dar asta a făcut din el un bărbat curajos şi gata de sacrificiu, admise Marcellus.

— Şi ce i-a determinat să dorească tocmai atunci ca Iona să devină curajos şi gata de sacrificiu? Întrebă Diana, care ar fi vrut să-l facă să înţeleagă că, dacă este dispusă să asculte povestea galileeanului, o face totuşi cu anumite rezerve şi va pune şi unele întrebări. Eu sunt de părere, continuă ea cu naivitate, că micul Iona ar fi fost mult mai simpatic în rolul lui de băieţaş.

Admiţând că poate calificativul de „bărbat curajos” n-a fost cel mai indicat, încercă să-i explice atitudinea copiilor faţă de Isus, împrejurul căruia se adunau în atelierul lui de teslar, aşa cum îi spusese Justus şi cum în fiecare seară când se întorcea acasă copiii şi câinii îl însoţeau de la atelier până în faţa casei.

— Îmi pare bine că era însoţit şi de câini, zise Diana. Din ceea ce am auzit despre bunătatea lui mi-am închipuit că probabil câinii nu s-ar fi simţit bine în apropierea lui. Dar în aceeaşi clipă constată că îndrăzneala ei nu-i face plăcere, deoarece tresări ca şi când l-ar fi pălmuit.

— Bunătatea lui nu era negativă, Diana, căci nu era nici meschin şi nici slăbănog, îmi dai voie să ţi-l descriu? Întrebă Marcellus şi se întoarse spre ea.

— Te rog, murmură Diana îngândurată. Apoi ridică mâna şi îndreptându-i cheotorile tunicii ridică privirea ispititoare, aşteptându-l cu buzele întredeschise. Marcellus înghiţi în sec şi o mângâie uşor pe obraz. Ea oftă şi se cuibări din nou la pieptul lui.

Începu apoi să-i vorbească despre Miriam, despre toate amănuntele referitoare la nunta din Cana şi despre constatarea făcută în aceeaşi zi de Miriam că poate să cânte.

— Înainte de aceea, Miriam nu putuse cânta niciodată?

— Nu, deoarece înainte de aceea nici nu dorise să cânte.

— Şi ai vorbit cu ea, ai auzit-o cântând? Cred că ţie ţi-a fost simpatică. Era frumoasă?

— Foarte frumoasă!

— Era evreică?

— Da.

— Uneori evreicele sunt foarte frumoase, admise Diana. Păcat c-a fost infirmă!

— Pe ea n-o supăra infirmitatea de care suferea. Darul pe care-l avea era singurul amănunt ce putea să aibă importanţă.

— Isus de ce n-a vindecat-o de această infirmitate?

— Vorbele tale îmi dau să înţeleg că-ţi închipui despre el c-ar fi putut s-o vindece, continuă Marcellus mai cu îndrăzneală.

— În orice caz, încercă Diana să protesteze, tu îţi închipui că el ar fi putut, nu-i aşa? N-am făcut altceva decât am repetat propriile tale cuvinte. F

— Miriam este de părere că poate fi de mai mult folos oamenilor nenorociţi din orăşelul în care trăieşte, suferind ea însăşi de o infirmitate…

— Şi este în stare să cânte, deşi poartă povara acestei infirmităţi? Interveni Diana. Trebuie să fie o fată superioară.

— N-a fost o fată superioară, ripostă Marcellus, în orice caz nu înainte de a trece prin această întâmplare neobişnuită.

— Ea l-a iubit pe Isus?

— Da… Toată lumea l-a iubit.

— Cred că înţelegi sensul acestei întrebări.

— Nu… Nu-mi vine să cred. Ea nu l-a iubit în felul acesta. Diana îşi frecă îngândurată obrazul de mâneca tunicii lui Marcellus.

— Isus n-a iubit pe nimeni? Murmură ea.

— El a iubit pe toată lumea, răspunse Marcellus.

— Probabil el şi-a închipuit că este greşit să iubeşti o singură persoană mai presus decât pe toate celelalte.

— Cred că pentru el ar fi fost greşit să procedeze în felul acesta. Trebuie să ştii, Diana, că el n-a fost un bărbat obişnuit. Avea puteri nebănuite şi presimţea că viaţa lui aparţine tuturor.

— Ce fapte a mai săvârşit? De astă dată întrebarea Dianei indica o curiozitate neobişnuită. Mi-ai vorbit despre piciorul micului Iona şi despre glasul lui Miriam…

— Va trebui să-ţi spun şi despre întâmplarea cu Lidia.

Dar înainte de a vorbi despre vindecarea Lidiei numai datorită faptului c-a pus mâna pe vestmântul lui Isus, Marcellus îşi zise că va fi mai bine să-i pomenească despre fazele propriilor sale constatări în legătură cu cămaşa galileeanului. Diana se indignă când auzi ce s-a întâmplat în noaptea aceea tragică în palatul procuratorului, unde Paulus stăciiise să îmbrace cămaşa.

— Bietul Isus suferise tocmai de ajuns! Protestă ea. Nu aveau dreptul să-şi bată joc de veşmintele lui! Fusese atât de curajos… Şi nu făcuse nimănui rău!

Îndemnat de simpatia ei înţelegătoare, Marcellus continuă să-i vorbească despre după-amiaza aceea din Atena, când, deznădăjduit de starea lui sufletească, luase hotărârea să se sinucidă.

— Cred, draga mea, că-ţi va veni greu să înţelegi cum poate ajunge cineva la hotărârea de a-şi ridica viaţa.

— O, dimpotrivă! Răspunse Diana şi clătină din cap, Nu-mi vine L ieu deloc să înţeleg această situaţie, în anumite împrejurări sunt sigură c-aş putea să iau şi eu o astfel de hotărâre.

— Când începi să te gândeşti ia sinucidere… Înseamnă că te simţi chinuitor de singur, murmură Marcellus.

— Probabil tocmai din pricina asta eu sunt în stare să înţeleg, zise Diana. Eu ştiu ce înseamnă să fii singur.

Marcellus îi spuse după aceea cum. A descoperit cămaşa printre lucrurile lui Demetrius şi despre efectele ce le-a avut asupra lui. Diana ridică privirea spre el şi ochii îi erau plini de lacrimi.

— Ar fi zadarnic să încerc să-ţi explic, continuă el. Am luat această cămaşă în mână şi ea mi-a vindecat rănile ce le purtam în suflet.

— Probabil uşurarea aceasta se poate atribui faptului c-ai ştiut că ea a aparţinut unui bărbat care a fost şi el singur, zise Diana.

— Mi se pare straniu… Că exact aceasta a fost şi senzaţia mea în momentul când am luat cămaşa în mână. Un fior neobişnuit, o senzaţie binefăcătoare mi-a înfiorat trupul şi mă simţeam cu totul alt om. Tensiunea dureroasă s-a liniştit. Viaţa mi se părea din nou că merită să fie trăită, sfârşi el şi se uită cu atenţie în ochii ei gravi. Nu stiu dacă eşti în stare să crezi ceea ce-ţi spun.

— Da, dragul meu… Cred! Şi, cunoscând starea ta sufletească datorită aceleiaşi cămăşi, nu mă surprinde deloc! Zise Diana, apoi tăcu o clipă şi uitându-se la el adăugă: Spune-mi acum ce s-a întâmplat cu Lidia?

Povestea lungă a Lidiei fu întreruptă de o mulţime de digresiuni. Diana fu de părere că Lidiei i-a trebuit mult curaj pentru a putea trece printre oamenii aceia îngrămădiţi împrejurul lui Isus. Cuvintele acestea ale ei îl determinară pe Marcellus să se întrerupă pentru a-i putea descrie felul în care se purtau oamenii aceştia; felul în care îşi părăseau uneltele de plugărie şi treburile din casă pentru a-l urma zile de-a rândul în lungul drumurilor, umblând pe jos şi dormind pe pământul gol, osteniţi şi flămânzi, cu gândul de a se putea găsi în apropierea lui Isus.

Diana îl asculta cu cea mai mare atenţie, cu ochii în extaz şi buzele întredeschise în timpul cât povestea galileeanului se desfăşura, apropiindu-se de sfârşit.

— Şi tu crezi cu toată convingerea că el este şi acum viu?

Marcellus dădu din cap şi imediat după aceea începu să-i vorbească despre cazurile când el a fost văzut.

— Şi crezi cu adevărat că Ştefan l-a văzut? Întrebă Diana cu glasul sugrumat de spaimă.

— Îţi vine atât de greu să crezi, draga mea, după tot ce ţi-am spus până acum?

— Eu aş vrea să cred ceea ce crezi şi tu, Marcellus, întinse braţele după ea şi o sărută.

— Cuvintele acestea, iubita mea, sunt de extremă importanţă pentru mine după ce ţi-am spus această întâmplare, zise el înduioşat. Cunoscând dinainte părerea ce o ai despre lucruri supranaturale, nici n-aş fi crezut să fii atât de înţelegătoare.

— Da, dar aici este vorba despre altceva! Răspunse Diana şi, îndreptându-şi trupul, se uită la el. Eu m-am temut că situaţia ta de acum ar putea să aibă o influenţă asupra vieţii tale şi a mele. Este o întâmplare foarte frumoasă, Marcellus, un mister încântător. Să-l lăsăm în starea în care se găseşte. Nu va fi nevoie ca noi să-l înţelegem, nu este aşa? Să ne facem un plan de a trăi unul pentru altul, ca şi când nu s-ar fi întâmplat nimic.

Aşteptă vreme îndelungată răspunsul lui. Obrazul i se făcuse prelung şi privirile îi rătăciseră departe în zare. Cu degetele delicate Diana îi făcu un semn pe dosul mâinii.

— Draga mea, întâmplarea aceasta a influenţat felul meu de viaţă! Declară Marcellus categoric. Nu se poate ca de aici înainte eu să trăiesc ca şi când nu s-ar fi întâmplat nimic!

— Ce ai de gând să faci? Întrebă Diana cu glasul tremurând.

— Încă nu ştiu! Răspunse el mai mult pentru sine. Dar îmi dau seama că am de îndeplinit o misiune, încă nu mi s-a limpezit în minte… Ce va trebui să fac, dar mi-ar fi imposibil să continui să trăiesc şi de aici înainte cum am trăit înainte de asta, chiar dacă aş încerca. Mi-ar fi imposibili Apoi cu o gravitate pe care n-o întâlnise încă la el, începu să-i descrie profunda prefacere ce s-a operat în sufletul său datorită evenimentelor prin care trecuse. Acesta nu era un mărunt eveniment care contribuise exclusiv la efervescenţa micii provincii Galileea. Era un eveniment de importanţă universală. Vreme de mii de ani oamenii de jos de pe suprafaţa întregului pământ au trăit fără nădejde, îngenuncheaţi de griji, împilaţi şi flămânzi. Pe toţi aceştia conducătorii puternici ai altor imperii i-au îngenuncheat, jefuit şi i-au asasinat.

— Gândeşte-te numai la ceea ce am făcut noi! Exclamă el indignat. Imperiul Roman a îngenuncheat jumătate dintre popoarele lumii! Noi am crezut că este foarte frumos să subjugăm popoarele acestor mici state. N-ai decât să te uiţi la sculpturile şi basoreliefurile care pomenesc despre faptele eroice ale împăraţilor, ale prinţilor, ale patricienilor şi prefecţilor, ale legaţilor şi tribunilor care au măcelărit mii de oameni fără a fi avut altă vină decât că n-au fost-în stare să se apere nici pe ei şi nici ţara lor! Ne-am închipuit că faptele acestea reprezintă gloria imperiului, că reprezintă curaj şi îndrăzneală! „Lupte şi oameni vă cânt!”, acesta este versul cu care începe poemul epic al lui Publius Vergilius Nasso. Este impresionant, nu e aşa?

Diana, draga mea, continuă el cu glasul grav, pe bordul galerei care m-a adus acasă am început să mă gândesc la splendorile Romei, la monumentele din Forum, la palatele de marmură şi mi-am adus aminte că toate aceste splendori impresionante au fost furate de la alte popoare care erau mai culte decât noi, fie clădite din sudoarea acestor oameni îngenuncheaţi şi flămânzi! În momentul acela m-am revoltat Împotriva acestor obiecte de artă! Şi m-am revoltat şi împotriva a ceea ce numim noi eroism.

— Bine, Marcellus, tu nu-ţi dai seama că ar fi zadarnic să te zbuciumi din pricina asta de vreme ce situaţia tot nu o vei putea schimba?

Clocotul de revoltă din sufletul lui Marcellus începuse să se domolească, dar adăugă cu sângeroasă ironie:

— Roma invincibilă! Care trăieşte în trândăvie şi desfrânare, pentru care plătesc popoarele din Aquitania, Anglia, Spania, Gallia până jos în Creta, în sus până la Capodocia, Pont şi Tracia, unde copiii mici ţipă de foame. Da, fi cert că bravii noştrii romani vor lua în bătaie de joc pe Isus, care nu are arme. Vor spune despre el că este un slăbănog, deoarece singurul sânge pe care l-a vărsat până acum a fost sângele său propriu. Dar va veni şi timpul, draga mea, când Isus va fi mai tare decât eil

— În cazul acesta tu ce vei face? Întrebă Diana şi oftă obosită.

— Pentru moment nu sunt sigur decât de ceea ce nu voi face, declară Marcellus cu patimă. Nu voi mai intra ca să trândăvesc în palatul tribunilor din Roma, prefăcându-mă c-am uitat că există un bărbat care este în stare să mântuiască lumea! Cu ticăloşia aceasta ani terminat! Am scăpat de o astfel de ruşine care mă întinează!

— Ai intenţia să te desparţi de toţi vechii tăi prieteni şi şi să te însoţeşti cu nenorociţii aceia de sclavi? Întrebă Diana.

— Sclavii nenorociţi suntem noi, draga mea, răspunse Marcellus cu părere de rău. Nenorociţii aceia care urmează pe divinul galileean sunt în drum spre libertate!

— Vrei să spui că se vor însoţi împreună şi se vor revolta?

— S-ar putea, Diana, ca ei să poarte lanţuri şi de aici înainte pe trupurile lor, dar sufletele lor nu vor fi înlănţuite!

— Cred că tu nu ai de gând să treci în tabăra lor! Zise Diana, care se făcuse palidă la obraz.

— Eu am trecut demult în tabăra lor! Murmură Marcellus.

Cât ai clipi, Diana se ridică în picioare şi dădu drum slobod sentimentelor ei de revoltă.

— În cazul acesta pe mine mă vei scoate din această combinaţie! Ţipă ea. Îngropându-şi obrazul în palme, continuă cu respiraţia întretăiată: Dacă ţii să-ţi distrugi viaţa… Să devii un proscris… de care toată lumea să-şi bată joc… Asta este treaba ta, dar…

Tot atât de repede cum se ridicase în picioare, Diana se lăsă din nou pe bancă şi începu să plângă cu hohote, apoi îi petrecu braţele împrejurul gâtului.

— Marcellus, ceea ce spui tu nu este altceva decât o himeră! Gemu ea înecată de suspine, încerci să clădeşti o lume nouă din oameni şi lucruri care nici nu există. Ştii foarte bine că ceea ce-ţi spun eu este adevărat. Dacă oamenii nu vor mai purta războaie, dacă oamenii vor trăi în felul în care i-a învăţat Isus, dacă oamenii vor fi cinstiţi şi îngăduitori unul faţă de altul, abia atunci va putea răsări o lume nouă! Nimeni nu va mai fi ucis! Copiii cei mici vor avea mâncare de ajuns! Da… Dar oamenii nu sunt creaţi pentru a trăi în felul acesta! S-ar putea să vină şi vremea când oamenii vor înceta să se mai nedreptăţească unii pe alţii, buruienile vor fi stârpite, leii nu vor mai ucide şi nu vor mai fi sângeroşi, dar asta nu se va întâmpla în timpul cât noi vom mai fi în viaţă! De ce să ne zbuciumăm pentru astfel de lucruri? De ce să nu primim viaţa aşa cum se prezintă? De ce să ne sacrificăm viaţa fără nici un folos? Zise Diana şi lipi obrazul ud de lacrimi de umărul lui. Marcellus, zise ea îndurerată, nu-ţi dai seama că felul tău de a te purta îmi frânge inima? Nu te interesează ce simt eu?

— Draga mea, răspunse Marcellus cu glasul sugrumat, mă interesează atât de mult, încât aş prefera să mor decât să te văd că te zbuciumi din cauza mea. Eu nu sunt liber să aleg… În ce parte va trebui să apuc. Şi nici nu-mi este îngăduit să ezit în faţa unei astfel de alegeri.

După această declaraţie părea că nu mai au nimic de adăugat. Se apropia amiaza şi Marcellus era obligat să se prezinte în faţa împăratului. Diana ridică obrazul şi se uită la cadranul solar. Ochii îi erau plini de lacrimi şi buclele de pe fruntea ei păreau umede. Marcellus îşi simţi sufletul chinuit de milă când se uita la obrazul ei aprins. Diana zâmbi îngândurată

— Cred că sunt înspăimântătoare la vedere, oftă ea. Marcellus o sărută pe ochi.

— Nu-l face să aştepte, murmură ea abătută, întoarce-te la mine în timpul după-amiezii, imediat ce vei fi liber, ca să-mi spui cum s-a terminat.

O strânse în braţe şi constată că buzele îi tremură când se plecă spre ea s-o sărute.

— Fericirea noastră, Marcellus, a fost prea mare pentru ca să poată dura. Pleacă, dragul meu, nu mai întârzia. Voi încerca să înţeleg. Ştiu că situaţia aceasta a fost şi pentru tine tot atât de grea ca şi pentru mine. Te voi iubi întotdeauna. Apoi adăugă în şoaptă: Sper că Isus al tău va avea grijă de tine şi te va păzi.

— Crezi ceea ce ţi-am spus despre el? Întrebă Marcellus cu blândeţe.

— Da, iubitule… Cred tot ce mi-ai spus!

— În cazul acesta sunt convins că el va avea grijă şi de tine.

Căpetenia sclavilor îl aştepta în atrium şi-l conduse de-a dreptul în „apartamentul imperial. Deschizându-i uşa se feri respectuos, iar după ce intră Marcellus închise fără zgomot uşa în urma lui.

În timpul cât traversă camera, bătrânul Tiberiu, care-l aştepta proptit între perne, se uită la el cu obrazul întunecat. Marcellus se înclină adânc şi după aceea rămase în atitudine rigidă, aşteptând ca împăratul să-i facă semn. Vreme îndelungată împăratul îi examina trăsăturile obrazului.

— Se vede limpede, începu împăratul cu glasul liniştit, că te-ai decis pentru Isus al tău. Am fost convinşi că aceasta va fi hotărârea ta.

Marcellus plecă fruntea, dar nu zise nimic. Urmă o nouă tăcere care păru grea de ameninţări.

— În cazul acesta nu va fi nevoie să-mi spui nimic, murmură Tiberiu. Eşti liber să te retragi!

Un moment Marcellus păru că ezită.

— Pleacă! Zbieră împăratul. Tu eşti un smintit! Glasul slăbit al bătrânului deveni ţipător: Eşti un smintit!

Dându-şi seama de revolta inexplicabilă a împăratului, care părea că nu se mai poate stăpâni, se retrase mergând de-a îndărătelea spre uşa care se deschise la perete.

— Tu eşti un smintit! Zbieră Tiberiu din nou. Vei muri pentru nebunia ta! Glasul lui slăbit deveni mai adânc în momentul când repetă din nou. Eşti un smintit, dar un smintit curajoşi.

Rămase năucit de violenţa acestui incident neaşteptat şi se îndreptă cu paşi înceţi şi nesiguri spre atrium, unde căpetenia sclavilor îl aştepta şi, după ce se înclină în faţa lui, îi făcu semn spre peristilul uriaş. Marcellus se uita la el mirat.

— Dacă sunteţi gata, stăpâne, lectica vă aşteaptă pentru a vă duce până la debarcader. Bagajul pe care l-aţi adus a plecat înainte şi a fost trecut în barca imperială.

— Nu sunt încă gata de plecare! Răspunse Marcellus răstit. Mai am o întâlnire înainte de a pleca!

Căpetenia sclavilor zâmbi cu indiferenţă şi clătină din cap.

— Ordinul maiestăţii-sale este să plecaţi imediat…

— Nu s-ar putea să schimb câteva cuvinte cu sclavul meu înainte de a pleca? Unde este? Întrebă Marcellus.

— Grecul, stăpâne, se găseşte deocamdată arestat. A protestat cu atâta violenţă împotriva celor care au împachetat şi expediat bagajele, încât a fost necesar să intervenim.

— S-a încăierat cu cineva?

— Unul dintre sclavii din Nubia, stăpâne, şi-a revenit în simţiri numai cu mare greutate. Sclavul acesta grec este violent… Extrem de violent! Dar nubienii îl vor învăţa cum trebuie să se poarte.

Căpetenia sclavilor se înclină din nou cu exagerat respect şi-i făcu semn spre lectica luxoasă. Patru sclavi oacheşi din Tracia se opriseră rigizi în apropierea ei şi aşteptau să apară călătorul care trebuia să plece. Marcellus păru că ezită, în aceeaşi clipă, un detaşament din garda palatului se înşiră uşor la spatele lui.

Umblaţi sănătos, stăpâne! Zise căpetenia sclavilor. Şi vă doresc un drum plăcut!