CAPITOLUL XXII.

Probabil se dăduse ştire celor care plecau, deoarece imediat ce călătorul acesta întârziat se urcă pe bord, cei înşiraţi în faţa parapetului, în momentul când sclavii lăsară lectica de pe umeri, începură să se împrăştie. Patricienii de pe bord păreau nemulţumiţi, deoarece în calitate de senatori nu erau obişnuiţi să aştepte sosirea unui tribun întârziat.

Eleganta galeră imperială se desprinse încet de chei şi călătorii -probabil vreo zece sau chiar mai mulţi – se aşezară în luxoasele scaune de pe bord sub un umbrar de culori vesele. Cele două rânduri de vâsle se mişcau domol şi cu eleganţă în ritmul cadenţei ce se auzea din cală: Bang-bang! O pânză de culoarea purpurii se urcă încet pe catarg tremurând uşor; apoi îşi zise că va trebui să ajute sclavilor de la vâsle şi plesni cu violenţă înainte de a se întinde.

Marcellus îşi găsi un scaun ceva mai departe de ceilalţi călători şi se uită melancolic spre cheiurile din Puteoli, care era de cealaltă parte a golfului. Puţin după aceea apăru un grup de nubieni înalţi, aproape goi, purtând tăvi de argint pe palmele -măinilor ridicate deasupra capetelor rase şi măslinii şi se împrăştiară printre călători. Mâncarea de amiază, oferită de împărat, fu generoasă, dar lui Marcellus nu-i era foame.

Presupunând că Augusta îşi va continua drumul cu viteza de acum, ar fi putut ajunge la Roma poimâine târziu, după-amiază. Pentru prima dată în viaţă, Marcellus nu simţea nici o dorinţă de a se întoarce acasă. Va fi obligat să le dea tot felul de explicaţii. Tatăl său se va simţi jignit, dezamăgit şi deznădăjduit; maică-sa va începe să plângă; Lucia va încerca să pară înţelegătoare, dar mai mult din milă faţă de el. Încercă să-şi imagineze conversaţia ce o va avea cu Tullus. Relaţiile dintre ei erau foarte strânse şi întemeiate pe încredere reciprocă. Ce vor avea să-şi spună unul altuia când se vor întâlni acum? Tuilus îl va întreba, probabil cu indiferenţă, ce a făcut în ultimii doi ani. Există oare vreun răspuns pe care i l-ar putea da?

Pe măsură ce se apropia înserarea, hotărârea lui de a nu se întoarce la Roma începu să se limpezească tot mai mult. Pe la asfinţiţii! Soarelui se apropie de puntea comandantului şi se informă dacă, înainte de a ajunge la Ostia, Augusta se va opri în vreun port intermediar; i se răspunse că galera nu se va opri nici chiar la Ostia.

În timpul cinei i se făcu foame. Odată cu înserarea începu să se simtă o adiere uşoară de vânt şi cei de pe covertă coborâră. Marcellus intră în cabina sa şi, deschizând desaga cea mare, scoase cămaşa galileeană şi o împături cât putu de strâns, apoi o băgă în chimirul de piele şi-i strânse cu o curea. Chimirul era greu.

În seara plecării din Roma, tatăl său trimisese pe Marcipor la galera care aştepta în, port, cu un dar pe care i-l făcuse de plecare. Fiind preocupat de alte gânduri, Marcellus nu-l deschisese decât după ce el şi Demetrius trecură pe bordul lui Cleo. Rămase mirat când văzu conţinutul. Ca şi când i-ar fi părut rău de neînţelegerea dintre ei, senatorul îi trimitea o sumă neobişnuit de importantă în piese de aur de unităţi mari. Marcellus rămase impresionat de generozitatea tatălui său, dar în acelaşi timp şi întristat, deoarece i se părea că senatorul ar vrea să-i spună că de aici înainte fiul său este liber să-şi urmeze drumul.

Scoţându-şi toga, Marcellus o băgă în desagă în locul cămăşii şi legă desaga la loc. După ce termină se întinse pe pat şi aşteptă să treacă timpul. Gândurile i se concentraseră asupra Dianei, pe care acum o pierduse. Din când în când se uita la ornicul din apropierea patului, întorsese cupa cu nisipul de patru ori până acum. Dacă socoteala pe care o făcuse va fi exactă, Augusta trebuia să ajungă în apropiere de Capua-eam pe la miezul nopţii.

În momentul când Marcellus se îndreptă spre pupă încins cu chimirul greu pe sub brâul cu care-şi strânsese tunica, pe punte nu era decât un singur soldat care făcea de gardă în partea dinapoi a vasului. Santinela nu-i dădu prea multă atenţie când îl văzu că se propteşte de parapetul vasului. Probabil călătorul acesta neliniştit ieşise din cabină pentru a urmări stelele, în cazul acesta o atenţie dovedită faţă de el ar putea să fie recompensată la debarcare.

Prin întuneric se văzu clipind o lumină cam la depărtare de o milă.

— Acesta, stăpâne, este farul din Capua, îi spuse santinela.

— Da, răspunse Marcellus cu indiferenţă.

— Nu preferaţi să vă aduc un scaun, stăpâne?

— Ba da.

Apa nu era tocmai rece. Marcellus îşi dădu drumul în mare cu picioarele întinse ca sa nu facă zgomot. Trecu vreme îndelungată până când auzi că santinela dă alarma şi se simţi mulţumit. Probabil pierduse vreme pentru a găsi tribunului un scaun confortabil, Imediat după aceea se auziră şi alte glasuri, în cala vasului, loviturile comandantului sclavilor de la vâsle încetaseră. Augusta nu putea să fie mai departe de două stadii, dar acum nu se mai vedea dintr-însa nimic altceva decât un şir de lumini de la feştilele opaiţelor, iar prora se topise în întuneric.

Marcellus se îndrepta spre ţărm şi începu să înoate cu nădejde ca să ajungă la Capua. După ce făcu o bucată de drum se întoarse pe spate şi încercă să distingă silueta vasului. Dar nu se vedea nimic altceva decât felinarul de pe catargul principal. Probabil Augusta plecase din nou la drum fără să se mai intereseze de el.

Acesta fu cel mai lung exerciţiu de înot pe care-l făcuse până acum. Hainele îl stânjeneau în mişcări şi pachetul cu monedele de aur i se părea greu. În primul moment îşi zise c-ar fi mai bine să-şi scoată tunica din mătase, dar gândul de a sosi la Capua îmbrăcat numai în cămaşa subţire şi în subucula îl făcu să renunţe, încercă să-şi descheie curelele sandalelor, dar nu reuşi. Lumina farului părea c-a devenit mai puternică. Numai de n-ar fi o simplă halucinaţie, mai ales acum când începuse să simtă oboseala.

La urmă, apa care se frământa în valuri adânci deveni mai lină şi valurile se prelungiră, lovind încet în partea unde era ţărmul, pe care se auzeauclipocind şi frângându-se în diguri. Apucă ceva mai spre stânga pentru a se feri de stânca pe care se ridicau farul şi docurile. Lupta din greu împotriva valurilor care se frământau sub stâncile ţărmului şi se repezeau din nou spre larg. Pieptul începuse să-i gâfâie şi simţea arsuri pe gât. Un val îl repezi până în apropierea ţărmului, iar când se retrase, simţi pământul sub picioare. Se propti din toate puterile şi reuşi să se menţină pentru a nu fi târât din nou spre larg. Sleit de puteri îşi continuă drumul pe marginea golfului şi se adăposti sub clemele pe care erau întinse la uscat năvoadele pescarilor. Dinţii îi clănţăneau de frig Se gândi c-ar trebui să se bucure de reuşita evadării acesteia, dar în realitate era complet indiferent faţă de ce se va întâmpla de aici înainte.

După ce-şi stoarse apa din haine începu să facă mişcări repezi cu braţele pentru a se încălzi, apoi îşi continuă drumul pe, aşternutul de nisip în care i se înfundau picioarele, până când găsi o ridicătură care mai păstra încă o parte din căldura soarelui absorbită în timpul zilei.

Aici îşi petrecu restul nopţii, dormind intermitent şi aşteptând revărsatul zorilor. Când răsări soarele, întinse cămaşa galileeană pe nisip ca să se usuce. După ce se zvântă, o îmbrăcă peste tunică şi se simţi mai înviorat. Imediat după aceea plecă la drum, mulţumit că este Încă în viaţă.

Se opri în faţa bordeiului unui pescar, dar pescarul şi soţia lui, amândoi oameni în vârstă, se uitară la el bănuitori şi răspunseră că n-au nimic de mâncare, Intră în sat şi la un han pentru marinari găsi o bucată de pâine neagră şi o strachină de ciorbă. Câţiva consumatori se îngrămădiră împrejurul lui şi-i puseră. Tot felul de întrebări la care el nu se grăbi să le dea un răspuns satisfăcător. Când deschise chimirul ca să plătească mâncarea, veniră mai aproape şi ochii le străluciră de lăcomie văzând banii pe care-i scoate; dar, de vreme ce era mai înalt de statură decât ei şi nici nu păru speriat de atitudinea lor, niciunul dintre ei nu îndrăzni să-l oprească.

Trecu prin satul cu casele mărunte şi murdare şi apucă în lungul unui drum prăfuit ce se îndrepta spre răsărit. Drumul era pustiu, sandalele din picioare începuseră să i se usuce şi, cum în timpul cât înotase ca s-ajungă la ţărm îşi pierduse banda dimprejurul frunţii, nimeni n-ar fi putut bănui că este un tribun.

Chimirul frumos, din piele, nu se potrivea cu înfăţişarea lui de acum, aşa că-l ascunse în sânul tunicii. Se opri în primul sat, care era la o depărtare de trei mile şi pentru câţiva bani de aramă cumpără o desagă veche din piele de capră în care deşertă banii, iaf după ce plecă din nou la drum chimirul îl aruncă în fundul unei fântâni părăsite.

Înainte de a ajunge în satul următor se opri şi-şi scoase, tunica, o înfăşură împrejurul pachetului de bani care, noaptea trecută aproape îl înecase şi cu zece sesterţi îşi cumpără altă tunică de pânză de la un hangiu, în curtea căruia tocmai întinseseră rufele spălate pe o frânghie. Hangiul şi soţia sa rămăseseră atât de mulţumiţi de suma pe care o luaseră, încât după ce plecă pufniră amândoi în râs. Tunica de culoare cafenie era veche şi purtată, dar în bună stare şi curată.

Soarele se ridicase sus pe cer şi el ducea cămaşa galileeană păturită pe braţ. Se opri în câteva rânduri să se odihnească la umbră, pe marginea râuleţului ce cobora repede de pe coastele munţilor Apenini din zare. Nu-şi făcuse încă nici un plan, dar nu se simţea deprimat şi nici singur. Dimpotrivă, era mulţumit şi împăcat cu sine însuşi. Regiunea era foarte frumoasă. Copacii erau încărcaţi de frunze şi între crengile lor păsărelele începuseră să-şi clădească cuiburile, iar pe ţărmul râuleţului cu apa limpede florile de câmp străluceau în frumuseţea lor fragilă. Marcellus oftă mulţumit şi se miră de uşurinţa cu care i se desfăşurau acum gândurile, fără să fie preocupat de nici o grijă, îi venea să râdă gândindu-se la înfăţişarea lui de acum. Îşi trecu mâna peste bărbie şi se întrebă dacă în satul cel mai apropiat va găsi un brici. Dar chiar dacă nu va găsi, faptul acesta nu putea să aibă nici o importanţă, în noaptea aceasta dormi în aer liber şi se acoperi cu cămaşa lui Isus în loc de învelitoare şi, în momentul când simţi că-l toropeşte somnul, îşi aduse aminte de vorbele pe care Justus i le spusese despre Isus: „Fiarele pădurii îşi au vizuinile lor, iar păsările cerului îşi au cuiburile, dar Isus n-a avut niciodată un loc unde să-şi odihnească trupul ostenit.” Se înveli mai strâns şi se ghemui, sub cămaşă; nu era grea şi-i ţinea o căldură plăcută. Adormi, gândindu-se la Diana, fără să se simtă abătut. Dimineaţa următoare se trezi odihnit, făcu o baie în apa râuleţului de munte şi mancă un pumn de fragi.

Pietrele care indicau distanţa pe marginea drumului purtau inscripţia că drumul acesta duce în satul apropiat Arpino. Marcellus încercă să-şi aducă aminte dacă a auzit vreodată pomenindu-se despre Arpino. Pepeni de Arpino! Auzise ceva despre pepenii aceştia mici şi zemoşi şi tocmai acum era sezonul lor.

Drumul devenise mai larg şi părea mai bine îngrijit. Gardurile erau în bună stare. Pe ambele părţi ale drumului se vedeau vii, cu aracii pe care se căţăraseră vrejurile încărcate de strugurii încă verzi, însăşi circulaţia părea mai aglomerată. Ajunse în regiunea unde se cultivau pepenii şi culturile se întindeau la mari depărtări, în lungul câmpului se vedeau bărbaţi şi femei, toţi cu mijlocul plecat şi adunând pepenii copţi, pe care-i încărcau în cotige pentru a fi transportaţi.

În apropierea unei porţi deschise, Marcellus se aşeză pe zidul de piatră şi urmări activitatea din apropierea lui. Localitatea din vârful acestei coline părea aşezată pe un platou, lipsit în partea de răsărit de stâncile care urcau până sus spre culmile munţilor. Satul, sau ceea ce putea vedea dintr-însul, era format din grupuri de case dreptunghiulare îngrămădite una lângă alta. Ceva mai la o parte, pe o înălţime, se vedea acoperişul de olane al unei vile impunătoare, împresurate de grădini, care, probabil, erau ale proprietarului acestor terenuri.

După ce se odihni puţin, Marcellus se ridică în picioare cu gândul să intre în sat. Supraveghetorul care sta în faţa porţii deschise şi însemna pe o tăbliţă de gresie ce o ţinea în căuşul braţului cotigele încărcate care ieşeau, văzându-l că pleacă, îl strigă să se oprească şi-l întrebă dacă are nevoie de lucru.

— Ce fel de lucru? Întrebă Marcellus curios. Supraveghetorul îi făcu semn cu degetul mare spre holdele de pepeni.

— Doi sesterţi pe zi… Aşternut şi hrană, răspunse el întunecat.

— Bine, dar e aproape de amiază, declară Marcellus. Probabil un singur sesterţ va fi de ajuns. Eu n-am mai lucrat până acum la culesul pepenilor.

Supraveghetorul îşi propti tăbliţa de gresie în şold, scuipă îngândurat în colbul drumului şi se uită la el neştiind ce să-i răspundă, în timpul cât el se gândea în felul acesta, Marcellus puse mâna pe unul dintre coşurile de nuiele din apropierea porţii şi dădu să plece în partea unde erau lucrătorii.

— Ia stai, străine! Strigă supraveghetorul. Ştii să citeşti şi să scrii? Marcellus dădu din cap.

— Dar la socoteli te pricepi?

— Da… Mă pricep şi la socoteli.

— Kaeso are nevoie de un scrib.

— Cine este acest Kaeso? Întrebă Marcellus cu indiferenţă. Supraveghetorul îşi îndreptă trupul şi se uită la el mirat. Apoi făcu un gest în care îmbrăţişa toată regiunea, îi spuse că este proprietarul acestor terenuri de cultură care se văd în toate părţile şi-i făcu semn spre acoperişul vilei dintre copacii grădinii.

— Du-te până acolo şi cere să vorbeşti cu Kaeso. Spune-i că te-a trimis Ibiscus. Dacă nu te va primi în calitate de scrib, te vei întoarce aici şi vei lucra la culesul pepenilor.

— Aş prefera să lucrez împreună cu ceilalţi oameni, zise Marcellus.

Supraveghetorul se uită la el şi clipi din ochi, dar nu -ştia ce să-i răspundă şi cum să-i explice.

— Un scrib este mai bine plătit şi i se dă mâncare mai bună, declară el într-un târziu şi se uită mirat la drumeţul din faţa lui.

— Aşa o fi, încuviinţă Marcellus cu indiferenţă, dar totuşi aş prefera să culeg pepeni.

— Bine, străine, pentru tine este tot una dacă câştigi doi sesterţi sau dacă vei câştiga zece? Se răsti supraveghetorul.

— Simbria nu mă interesează prea mult, admise Marcellus şi nici nu ţin să câştig zece sesterţi în loc de doi. Dar aici peisajul este foarte frumos şi trebuie să fie plăcut să lucrezi în aer liber, având în faţa ochilor munţii aceştia atât de înalţi.

Ibiscus îşi făcu mâna punte deasupra ochilor, se uită la lanţul de munţi ce se vedeau dincolo de Arpino, încruntă din sprâncene, ridică din nou fruntea, zâmbi şi-şi trecu mâna peste bărbie.

— Te pomeneşti că eşti nebun, ce zici? Întrebă el grav, iar când Marcellus îi răspunse că nu-i vine să creadă aşa ceva supraveghetorul îi porunci să meargă la vilă.

Kaeso era un bărbat pe care-l caracteriza obişnuita insolenţă specifică oamenilor mici de statură care sunt bogaţi şi se bucură de o anumită autoritate. Era mic şi îndesat.la trup, putea să aibă cincizeci de ani, obrazul îi era ras complet, era luxos îmbrăcat, părul îl purta scurt şi îngrijit şi avea nişte dinţi foarte frumoşi şi albi care-ţi atrăgeau numaidecât atenţia. Se vedea limpede că a re obiceiul să zbiere la oameni şi, după răspunsurile lor timide, să-i copleşească de invective.

Marcellus aşteptă cu răbdare în timpul cât bărbatul acesta pretenţios se plimbă de colo-până colo prin atrium, vociferând împotriva scribilor în general şi celui care tocmai plecase din serviciul său în special. Toţi sunt la fel, necinstiţi, trândavi şi nepricepuţi. Niciunul dintre ei nu merită să facă umbră pământului. De fiecare dată când trecea prin apropierea lui Marcellus se oprea şi se uita la el belicos.

La început Marcellus îi asculta erupţiile fără să se sinchisească, dar văzând că nu mai termină nu mai putu răbda să nu zâmbească. Kaeso se opri şi se încruntă la el, Marcellus începu să râdă înveselit.

— Ce ai găsit de râs în vorbele mele? Zbieră Kaeso şi-şi repezi bărbia înainte.

— Vorbele acestea mă fac să râd, răspunse Marcellus. Probabil n-aş râde dacă mi-ar fi foame şi aş avea numaidecât nevoie de lucru. Presupun că în felul acesta vorbeşti cu toţi cei care vin aici şi nu au posibilitatea să-ţi răspundă.

Kaeso rămase cu gura căscată şi se uită la el ca şi când nu i-ar ti venit să creadă ce a auzit.

— Continuă… Nu te opri, adăugă Marcellus şi făcu un gest de indiferenţă. Nu te sinchisi de mine, căci sunt dispus s-ascult până când vei termina. Nu te superi dacă mă voi aşeza pe un scaun? Am umblat pe jos de la răsăritul soarelui şi sunt ostenit.

Se aşeză pe un scaun elegant şi oftă uşurat, Kaeso se apropie de el şi se propti în picioare.

— Cine eşti tu, străine? Întrebă el.

— De, răspunse Marcellus şi zâmbi, deşi întrebarea pusă în felul acesta nu merită nici un răspuns, îţi voi spune că sunt un drumeţ fără ocupaţie. Omul dumitale Ibiscus a stăruit să vin aici şi să mă ofer în calitate de scrib. Dându-mi seama că pentru întreprinderea dumitale sezonul acesta este cel mai aglomerat, mi-am zis că nu va strica să-ţi dau o mână de ajutor vreme de câteva zile.

Kaeso îşi trecu degetele scurte şi boante prin părul cărunt şi se aşeză pe o bancă din apropierea lui.

— Dar în loc să mă laşi să-ţi spun motivul pentru care am venit, îi dai înainte şi nu mai termini. Privirile îi fugiră în largul atriumului: Dacă-mi dai voie să-ţi spun adevărul, atunci îţi voi spune că probabil nu meriţi să locuieşti într-o vilă atât de elegantă. Judecând după felul în care te porţi faţă de străini, pari că nu faci parte din casa aceasta, într-un mediu atât de desăvârşit ar trebui să fii curtenitor şi să trăieşti în bună înţelegere cu toată lumea.

Kaeso rămase năucit de îndrăzneala acestui străin şi ascultă mirat cuvintele lui neruşinate.

— Astfel de vorbe nu se poate să mi le spui mie! Zbieră el. Adică cine-ţi închipui că eşti? Vii şi mă jigneşti în propria mea casă, deşi arăţi ca un vagabond… ca un cerşetor!

— Eu nu sunt cerşetor, răspunse Marcellus cu glasul liniştit.

— Ieşi afară! Zbieră Kaeso.

Marcellus se ridică în picioare, zâmbi, se înclină în faţa lui, ieşi în peristilul deschis şi coborî treptele de marmură ale scării impunătoare urmărit de Kaeso, care ieşi până în porticul vilei. Trecu prin grădină şi se apropie din nou de poarta unde aştepta Ibiscus, presimţind că un sclav înalt din Macedonia s-a luat după el. Supraveghetorul se uită la el curios.

— Kaeso n-a avut nevoie de tine? Întrebă el.

Marcellus clătină din cap, puse mâna pe un coş şi intră în holda de pepeni, apoi se opri alături de primul grup de lucrători. Oamenii se uitară la el nemulţumiţi. Un moşneag îşi îndreptă trupul şi facil o strâmbătură de durere pipăindu-şi şalele.

Marcellus le spuse că ziua este foarte frumoasă, iar bătrânul îi răspunse că este mai ales pentru j unghiuri le din şale. Ceilalţi lucrători murmurară ceva, iar o fată întunecată la obraz se uită la el şi-i spuse c-ar fi mai bine să lucreze ceva şi pe urmă va putea să le spună cât este ziua de frumoasă, îi răspunse că are dreptate, aşa că fata îi zâmbi cu inocenţă, apoi scoţându-şi tunica de pe el, o pături şi o aşeză pe pământ lângă desaga pe care şi-o scosese de pe umăr şi începu să lucreze şi el.

— Nu o lua atât de repede, îl preveni moşneagul, căci Kaeso nu-ţi va plăti nimic mai mult chiar dacă vei cădea în brânci.

— Dar Ibiscus va începe să zbiere la noi că ne pierdem vremea, adăugă un individ ciolănos care era în cealaltă parte.

— Pepenii aceştia sunt foarte frumoşi! Zise Marcellus şi se opri din lucru ca să-şi şteargă sudoarea de pe frunte. Este adevărată plăcere să lucrezi aici… Căci nu este dat tuturor să se bucure de soare, de cerul albastru, de vederea acestor munţi impunători şi de cei mai frumoşi…

— Ia mai isprăveşte! Strigă lucrătorul din cealaltă parte.

— Isprăveşte şi tu! Ţipă fata cea încruntată. Lasă-l să vorbească. Are dreptate: pepenii sunt foarte frumoşi!

Din cine ştie ce pricină, toţi lucrătorii începură să râdă, pe diferite glasuri şi părură c-au devenit mai veseli. Puţin după aceea văzură că supraveghetorul se desprinde de lângă poartă şi intră în holda de pepeni, aşa că oamenii începură să se mişte mai repede. Se opri alături de Marcellus, care ridică privirea întrebătoare spre el. Ibiscus îi făcu semn în partea unde era vila.

— Vrea să vorbească cu tine, zise el nemulţumit.

Marcellus dădu din cap, ridică în braţe coşul cu pepeni, dădu drumul câtorva în coşul bătrânului, dădu şi fetei, care se însenină la obraz, iar pe cei de pe fundul coşului îi dădu lucrătorului care-l luase în bătaie de joc. Omul încercă să zâmbească recunoscător.

— Te mai întorci? Întrebă moşneagul cu glasul subţire.

— Cred că mă voi întoarce, stăpâne, răspunse Marcellus. Lucrul este plăcut şi tot aşa tovărăşia.

— Ce-i cu tine, moşule? Ai devenit şi tu stăpâni întrebă lucrătorul cel tânăr. Ceilalţi începură să râdă înveseliţi, dar fata nu păru mulţumită de gluma aceasta.

— Ce s-a întâmplat, Metella? Întrebă glumeţul. Fata se întoarse supărată spre el.

— Nu s-ar putea ca un străin să se poarte cuviincios faţă de noi fără să fie luat în bătaie de joc! Răspunse ea.

Când Marcellus dădu să plece, îi făcu semn de bun rămas şi fata se îmbujora la faţă. Ochii celorlalţi îl urmăriră cum se îndepărtează împreună cu Ibiscus, care nu scoase nici o vorbă.

— Oamenii aceştia nu sunt plătiţi ca să facă glume şi să trândăvească, murmură Ibiscus întorcându-se spre el.

— În felul acesta culeg mai mulţi pepeni, răspunse Marcellus. Oamenii lucrează mai cu tragere de inimă când sunt mulţumiţi. Nu eşti de aceeaşi părere?

— Nu ştiu ce să-ţi răspund, zise Ibiscus. Eu n-am văzut încă oameni care să lucreze şi să fie mulţumiţi. Cred că nu strică să te grăbeşti, deoarece lui Kaeso nu-i place să aştepte.

— Probabil şi lui îi place tot atât de mult să aştepte pe cât îmi place mie să mă grăbesc, răspunse Marcellus nepăsător.

— Nu cunoşti pe Kaeso, ripostă supraveghetorul şi râse sarcastic. El nu are obiceiul să se poarte frumos faţă de oameni şi nici faţă de animale.

— Nu mă îndoiesc câtuşi de puţin, declară Marcellus şi, luând desaga pe umăr, se opri în mijlocul drumului şi se mai uită o dată spre zarea munţilor, apoi apucă la deal în partea unde era vila.

Când fu introdus, Marcellus îl găsi la masa lui de lucru. Kaeso se prefăcea că este ocupat şi nu ridică ochii spre el. După ce aşteptă o bună bucată de vreme fără ca să-i dea nici o atenţie, se apropie de fereastră şi se uită în grădină.

— Spuneai că eşti scrib? Începu Kaeso cu glasul răstit.

— Eu n-am spus aşa ceva, răspunse Marcellus şi se întoarse încet spre el. Omul dumitale m-a întrebat dacă ştiu să citesc, să scriu şi să fac socoteli. La asta mă pricep şi eu, dar nu sunt scrib de meserie.

— Huâhum! Şi cât Îmi ceri?

— Vei constata cât merită slujba pe care ţi-o fac. Eu sunt dispus să primesc cât vei crede că este cu dreptate să-mi plăteşti.

— Celui care a plecat i-am dat zece sesterţi şi de mâncare.

— Aceasta este o simbrie de batjocură, zise Marcellus. Dar dacă nu poţi plăti mai mult…

— Aici nu este vorba despre ceea ce pot şi ceea ce nu pot! Ripostă Kaeso cu mândrie, ci este vorba cât eşti dispus să primeşti!

— Nu-mi vine să cred că un om mândru şi bogat ar fi în stare să ceară unui străin să-şi piardă timpul de pomană slujindu-l pe el. Acum un ceas mi-ai spus că sunt cerşetor şi vorba aceasta mi-ai spus-o pe un ton care-mi dădea să înţeleg că nu ai nici o consideraţie faţă de cerşetori. Probabil că nu te-am înţeles bine.

Kaeso se propti cu coatele în tăblia mesei şi, ridicând ochii, întâlni privirea indiferentă a lui Marcellus. Părea că se pregăteşte să-i dea un răspuns violent, dar se răzgândi imediat şi-şi schimbă atitudinea.

— Îţi voi da douăzeci de sesterţi, murmură el, dar trebuie să ştii că Ia mine nu merge să trândăveşti, nici să faci greşeli şi nici… Ţipă el cu glas răguşit.

— O clipă, te rog, interveni Marcellus. Dă-mi voie să-ţi spun ceva. Ai prostul obicei să zbieri la oameni. Nu cred că poţi câştiga ceva de pe urma faptului că încerci să terorizezi pe cei care nu se pot apăra. Acesta este un simplu obicei, dar un obicei prost şi mie nu-mi face nici o plăcere; prin urmare când vei vorbi cu mine vei fi atât de bun să te laşi de obiceiul acesta al dumitale.

Kaeso îşi trecu dosul mâinii peste bărbie.

— Până acum nimeni n-a îndrăznit să vorbească cu mine pe tonul acesta! Zise el cu glasul domolit. Şi nu ştiu ce mă, determină să suport.

— Sunt gata să-ţi explic, declară Marcellus şi, proptindu-se cu amândouă mâinile pe tăblia mesei, se plecă spre el şi zâmbi îngăduitor. Ai adunat o mare avere, dar cu toate acestea nu te simţi mulţumit, îţi mai lipseşte ceva… Ceva ce ţi-ar face plăcere dacă ai poseda. Nu eşti sigur ce poate fi anume… Dar îţi închipui că eu ştiu. Acesta este motivul care te-a determinat să trimiţi după mine, Kaeso, ca să revin aici.

— Am trimis după tine pentru că am nevoie de un scrib.

— Ei bine, eu nu sunt scrib, răspunse Marcellus şi dădu să plece. Afară de asta ai început din nou să zbieri. Dacă-mi vei îngădui, prefer să mă întorc în holda de pepeni, unde am nişte oameni cu care mă înţeleg foarte bine.

— Cu care te înţelegi foarte bine? Lucrătorii aceia care adună pepenii? Toţi sunt nişte trântori şi nişte tâlhari.

— Nu cred să fie din fire aşa cum spui, declară Marcellus cu convingere. Purtarea lor se datoreşte greutăţilor şi sărăciei în mijlocul căreia trăiesc… Ar putea fi oameni străduitori şi foarte cumsecade, exact cum ai putea să fii şi tu un bărbat încântător dacă te-ai dezbă ra de obiceiul de a teroriza lumea.

— Ascultă tinere, se răsti Kaeso. Nu cumva ai de gând să mergi la oamenii aceia şi să te apuci să le spui că sunt neomenos trataţi?

— Nici nu mă gândesc, deoarece omul care lucrează din greu în fiecare zi din zori şi până în seară pentru trei sesterţi ştie că este prost tratat şi nu are nevoie să-i mai spună şi altul.

— Va să zică au început să se plângă, nu-i aşa?

— Mie nu mi s-au plâns. În momentul când am plecat dintre ei, păreau destul de bine dispuşi.

— Huâhum! Dar ce motive aveau să fie atât de bine dispuşi? Întrebă Kaeso şi, ferind scaunul din cale, se ridică în picioare.

Apropiindu-se de un dulap din colţul camerei, scoase o coală mare de papirus şi un braţ de suluri. Le trânti pe masă şi întinzând degetul îi făcu semri spre ele.

— Aşază-te pe scaun! Porunci el. Ia stilul în mână şi-ţi voi spune ce să răspunzi la aceste scrisori. Sunt comenzi de la negustori şi de la casele mari din Roma pentru pepeni, struguri şi pere. Mi le vei citi şi-ţi voi spune ce trebuie să le răspunzi. Dar, bagă de seamă, eu nu ştiu să citesc, dar ştiu ce spun în scrisorile lor!

Nu era dispus să mai discute cu el, dar în schimb ar fi vrut să vadă ce întorsătură va lua întâlnirea aceasta neobişnuită, aşa că se aşeză la masă şi începu să citească cu glasul ridicat. Kaeso părea mulţumit ca un copil. Erau comenzi pentru-pepeni. Cotigi întregi de pepeni. Cotigi nenumărate de pepeni din Arpino! Recolta o vindea cu preţ mare. Erau şi comenzi anticipate pentru a fi executate în luna august, când se culegeau strugurii. Imediat după aceea Marcellus dădu de o scrisoare în limba elenă şi începu s-o citească şi pe aceasta.

— Scrisoarea este în greceşte? Eu nu înţeleg limba aceasta. Ce spune? După ce Marcellus i-o traduse, îl întrebă pe un ton care i se păru respectuos: Scrii şi greceşte? Foarte bine! Zise el şi-şi frecă mâinile mulţumit, căci va fi plăcut să afle şi alţii că el îşi poate permite să plătească un scrib care este cărturar. După ce termină scrisoarea declară ca din întâmplare: îţi voi găsi o tunică de mai bună calitate.

— Mulţumesc, eu am o tunică de mai bună calitate, răspunse Marcellus fără să ridice privirea spre el.

— Nu cumva-ţi plac florile? Întrebă Kaeso după ce terminară lucrul. Iar când Marcellus dădu din cap în semn de încuviinţare, adăugă: Scribul are voie să se plimbe prin grădina vilei şi să viziteze grajdurile în cazul când îţi vor plăcea caii.

— Eşti foarte amabil, răspunse Marcellus îngândurat Antonia Kaeso era cel puţin cu zece ani mai tânără decât soţul ei. Dacă n-ar fi avut gura ţuguiată şi sprâncenele încruntate, ar fi putut trece drept o femeie drăguţă, deoarece avea siluetă distinsă şi elegantă, obraz cu trăsături fine şi glasul plăcut. Marcellus o întâlni printre boschetele de trandafiri cu un coş pe braţ şi în mână cu foarfecele de grădină. Constată numaidecât că femeia aceasta este o fiinţă oprimată.

La salutul lui îi răspunsese cu indiferenţă şi-l întrebă dacă el este noul scrib al soţului-ei. Marcellus îi răspunse afirmativ şi adăugă că se simte mulţumit de vreme ce a găsit de lucru într-un mediu atât de pitoresc. Femeia se uita la el cu ochii zâmbitori şi-l privi dintr-o parte, dar fără ca zâmbetul acesta să-i lumineze şi trăsăturile obrazuluui.

— Probabil te referi la grădina de flori şi la vederea muntelui, răspunse femeia.

— Da, sunt foarte frumoase! Zise Marcellus şi dădu să plece, aducându-şi aminte că permisiunea de a se plimba prin grădină nu includea şi o conversaţie cu stăpâna casei, dar enigmatica soţie a lui Kaeso încercă să-l reţină.

— Cum te cheamă, scribule? Soţul meu nu mi-a spus.

— Marcellus Gallio.

— Este şi un senator cu numele Gallio.

Începuse să taie boboci de trandafir cu lujere lungi şi-i îngrămădea în coş. Marcellus se plecă şi încercă să-i aranjeze.

— Asta este adevărat, răspunse el.

— Eşti rudă cu el, întrebă femeia? Şi continuă să manevreze foarfecele.

— Poate un scrib umil să fie rudă cu un senator? Ripostă el.

— Nu-mi vine să cred, spuse ea cu indiferenţă. Dar tu nu eşti un scrib umil. Eşti patrician, zise ea şi-l privi în luminile ochilor. Asta se vede după glasul, după trăsăturile obrazului şi după atitudine. Buza de sus îi tremură şi descoperi un şir de dinţi frumoşi când întinse foarfecele spre el. Uită-te la mâinile dumitale. Acestea nu sunt obişnuite să îndeplinească nici un fel de lucru. Nu te speria, adăugă ea şi ridică din umeri, căci eu nu te voi trăda, dar tunica de mătase în care eşti îmbrăcat ar putea totuşi să te trădeze. Nu eşti de părere că este riscant să umbli îmbrăcat în felul acesta? Te-am văzut cu cealaltă tunică chiar azi-dimineaţă de la fereastra camerei mele, Unde ai găsit-o? Întrebă ea prefăcându-se că examinează florile. De ce umbli travestit în felul acesta, Marcellus Gallio? Eşti sigur că nu eşti nici un fel de rudă cu senatorul?

— Este părintele meu.

— Sunt convinsă că spui adevărul, încuviinţă femeia şi întorcând obrazul spre el zâmbi. Dar de ce-mi spui cuvintele acestea?

— Pentru c-am constatat că-ţi face plăcere să ţi se. Spună adevărul şi pentru că prefer şi eu să ţi-l spun. N-am încercat să amăgesc pe soţul tău. Dar adevărul este că el nu m-a întrebat cum mă cheamă.

— Sunt sigură că ţi-ar face plăcere dacă el n-ar afla numele tău adevărat.

— Da, ar fi mai bine ca el să nu afle!

— Cred că procedezi greşit, zise ea sarcastic, deoarece în felul acesta lipseşti pe Appius Kaeso de o mare plăcere. Pentru el ar fi o plăcere nebănuită să ştie că scribul pe care-l are este fiul unui senator.

— Probabil nu înţelegi pe Kaeso aşa cum ar trebui, încercă Marcellus s-o îmbuneze.

— Eu nu înţeleg pe Kaeso! Exclamă ea. Pe toţi zeii, aceasta este singura mea ocupaţie: să înţeleg pe Kaeso!

— Omul acesta are nevoie să fie tratat într-un fel cu totul deosebit, adăugă Marcellus. Kaeso este enorm de mândru de puterea ce o are asupra acestor oameni din Arpino. Ei îl ascultă din pricină că se tem de el. Ar avea chiar mai multă putere asupra lor dacă s-ar strădui ca oamenii aceştia să-l şi iubească şi numai după aceea să-l asculte.

— Îţi poţi imagina pe Kaeso făcând ceva ca oamenii dimprejurul său să-l poată iubi? Întrebă ea sarcastică.

— Da, eu îmi pot imagina şi această situaţie, adăugă Marcellus liniştit. Dacă am reuşi să-l convingem, schimbarea lui de atitudine ar putea contribui în mare măsură la îmbunătăţirea situaţiei din această regiune. N-ai fi dispusă să-mi dai o mână de ajutor?

— Acum este prea târziu! Declară femeia. Kaeso nu va mai putea câştiga simpatia oamenilor… Indiferent de ceea ce ar face în interesul lor. În acelaşi timp nu trebuie să uiţi că lucrătorii din Arpino sunt oameni răi şi ignoranţi.

— E adevărat că sunt ignoranţi! Încuviinţă Marcellus. Şi oamenilor ignoranţi nu se poate să le ceri să fie respectuoşi. Se bârfesc unul pe altul, deoarece fiecare dintre ei se dispreţuieşte pe el însuşi… Şi nu e deloc de mirare. Chiar azi-dimineaţă m-am gândit la soarta lor. Oamenilor acestora ar trebui să li se facă instalaţii de băi. Ca să se scalde în apa acestui râuleţ de munte, care este rece ca gheaţa, nu poate fi nici o plăcere. N-ar.fi greu să se construiască o piscină încăpătoare şi în timpul zilei soarele ar încălzi apa. În apropiere este o carieră de piatră, aşa că oamenii ar putea să-şi construiască piscina între culesul pepenilor şi al strugurilor, când nu au nimic de lucru. Pentru asta nu le lipseşte altceva decât încurajarea.

— Se vede că nu cunoşti pe cei din Arpino! Protestă soţia lui Kaeso.

— Dacă sunt mai răi decât oamenii din alte părţi, atunci trebuie să existe un motiv special, zise Marcellus. Ce motiv ar putea să fie?

— Dar de ce te interesezi de astfel de lucruri, Marcellus Gallio? Un băiat drăguţ de vreo zece ani se apropia de ei. Nu era nevoie să mai întrebe cine este. Asemănarea dintre el şi maică-sa era evidentă.

— Probabil fiul dumitale? Întrebă Marcellus şi zâmbi.

— Da, Antoniu, murmură femeia şi oftă extaziată. Este lumina ochilor mei. Ar vrea să se facă sculptor. Tată-său însă nu este de acord şi nici nu admite să-i aducă un preceptor. Trăieşte singur şi nu se simte deloc mulţumit… Vino încoace, Antoniu, să faci cunoştinţă cu Marcellus Gallio, noul nostru scrib.

— Am aflat că-ţi face plăcere să modelezi, zise Marcellus după ce băiatul salută nepăsător. N-ai vrea să-mi arăţi şi mie la ce lucrefei?

Antoniu făcu o strâmbătuţă de nemulţumire.

— Te pricepi la aşa ceva? Întrebă el cu aceeaşi sinceritate care caracteriza şi pe maică-sa.

— Cred că mă pricep tocmai de ajuns pentru a-ţi putea da câteva indicaţii.

Antoniu nu avu răbdare să aştepte până a doua zi, aşa că după cină veni în camera lui Marcellus ca să-i arate modelul la care lucra: doi gladiatori care se pregătesc de luptă. Aşeză scândura pe masa lui Marcellus şi făcu un pas înapoi, spunându-i că încercarea lui nu este tocmai reuşită.

— Nu este nici rea, Antoniu, îi răspunse Marcellus. Compoziţia este bine făcută. Gladiatorul din partea aceasta mi se pare ca înaintează cu prea multă îndrăzneală. Ce nume le-ai dat?

Bănuind că vrea să facă glume, Antoniu începu să râdă şi-i răspunse că nu le-a dat încă nici un nume.

— Ca să poţi lucra cu tragere de inimă va trebui să le dai şi o personalitate, zise Marcellus şi se uită la el grav. Să-i consideri drept oameni reali şi să cunoşti toate amănuntele în legătură cu ei. Haide să ne ocupăm mai întâi de unul dintre ei; eşti de acord?

Apropie un scaun şi se aşezară unul lângă altul în faţa modelului.

— Să zicem că cel din partea aceasta este unul cu numele Cyprius. Legionarii l-au luat din Creta, au dat foc casei lui, i-au luat vitele, pe soţia şi pe fiul său i-au ucis – un băiat cam de vârsta ta – şi l-au adus la Roma, înlănţuit de butucul din fundul unei galere. A fost un luptător cu paloşul, prin urmare l-au lăsat să aleagă fie că va lupta în arenă, fie că va trage la vâsle în fundul unei galere. A preferat arena, aşa că acum îşi pune în joc viaţa şi nădăjduieşte că va reuşi să ucidă pe adversarul său, pe care nu l-a văzut încă niciodată.

— Mi se pare că ceea ce-mi spui nu este altceva decât născocire, zise Antoniu nemulţumit.

— Sigur că nu este altceva… Dar acesta este felul în care se dau luptele în arenă. Acum să luăm pe celălalt. Acesta este un sclav din Tracia, îl cheamă Galenzo. A avut un partal de pământ, o viişoară, câteva capre şi trei copii mici. Când au sosit legionarii, soţia lui a încercat să-l ascundă într-o căpiţă de fân. Dar oamenii aceştia au omorât-o de faţă cu copiii ei, iar pe Galenzo l-au pus în lanţuri. S-a apărat cu atâta înverşunare, încât legionarii l-au vândut unui pretor care avea nevoie de un gladiator pentru serbările zeiţei Isis. De astă dată Cyprius şi Galenzo se vor lupta împreună pentru ca spectatorii să poată face prinsoare pe cel care va câştiga lupta şi va reuşi să ucidă pe celălalt. Tu pe cine vei face prinsoare, Antoniu? Eu aş pune o sută de sesterţi pe Galenzo. Nu-mi place atitudinea lui Cyprius.

— Eu nu m-am gândit să fac prinsoare, răspunse Antoniu fără nici un entuziasm. Apoi se uită la Marcellus şi-l întrebă: Ţie nu-ţi plac luptele, nu-i aşa?

— Nu-mi place felul acesta de lupte.

— Probabil nu te-ai luptat încă niciodată? Zise Antoniu sfidător. Poate ţi-ar fi şi frică să lupţi.

— Se poate, admise Marcellus, fără să se tulbure din pricina îndrăznelii băiatului.

— Îmi retrag cuvintele acestea, îngână Antoniu. Nu cred că ţi-ar fi frică să lupţi. Fac prinsoare că ştii să lupţi. Ai luptat vreodată?

— Am luptat, damu în arenă.

— Ai omorât până acum pe cineva?

Marcellus încercă să evite răspunsul, dar Antoniu îşi dădu seama că întrebarea lui nu poate avea decât un singur răspuns. Ochii începură să-i strălucească în aşteptarea unei întâmplări emoţionante.

— Adversarul tău a luptat bine?

— Aceasta nu este o amintire plăcută, răspunse Marcellus. Urmă un timp de tăcere şi la urmă adăugă: Aş fi preferat să-ţi alegi un aIt subiect pentru modelul tău. Acesta nu mă interesează din cale-afară -şi se uită în ochii băiatului – dar tot aşa nu te interesează nici pe tine. Tu nu ţii la astfel de scene şi nu-ţi fac plăcere; dacă ai fi obligat să te baţi cu cineva, ţi s-ar face rău la stomac. Nu-i aşa?

Antoniu îşi făcu limba ghemotoc şi îşi explora partea inferioară a fălcii, apoi dădu încet din cap.

— Cred că nu este numai atât, dar mi-ar fi frică să mă bat cu cineva admise el. Probabil acesta este motivul pentru care desenez lupte şi modelez gladiatori. Este un fel de prefăcătorie. Mie-mi lipseşte curajul şi mi-e ruşine să recunosc adevărul, sfârşi, el şi-şi propti bărbia în piept.

— Probabil exagerezi şi realitatea este cu totul alta, încercă Marcellus să-l îmbuneze. Curajul este de mai multe feluri, Antoniu. Tu ai ales felul cel mai preferabil… de a spune adevărul. Or, pentru a spune ce mi-ai spus abia adineauri îţi trebuie mai mult curaj decât atunci când ai face adversarului tău câteva cucuie în cap.

Antoniu ridică fruntea şi păru că s-a mai luminat la obraz.

— Nu vrei să începem un alt model? Îi propuse băiatul.

— Ba da, voi încerca să mă gândesc la ceva, menit să ne facă plăcere amândurora. Vino mâine dimineaţă la mine. Şi, dacă vei vrea să-mi împrumuţi puţin lut, probabil voi reuşi să schiţez ceva şi-ţi voi arăta modelul pe care l-am făcut.

Antoniu începu să râdă mulţumit. Marcellus făcuse o piscină de formă pătrată. Din loc în loc, pe parapetul de piatră se vedeau aşezaţi bărbaţi, femei şi copii care făceau baie. Unul dintre ei era un moşneag uscat cu o barbă lungă, trecută peste umăr. Un copil în patru labe era gata să cadă în apă. Maică-sa se apropia de el în fugă. Picioarele mari şi vânjoase ale unui înotător se vedeau din apa nemişcată în care sărise cu capul în jos.

— Cred că modelul acesta nu l-ai putut termina numai în dimineaţa aceasta! Zise Antoniu.

— Nu… Căci am lucrat la el aproape toată noaptea. După cum vezi nu este decât schiţat. Vom avea nevoie de mai mulţi oameni care să fie aşezaţi pe marginea piscinei şi de cei care au sărit în apă. Vrei să completezi modelul acesta?

— Cred că mi-ar face multă plăcere, răspunse Antoniu.

— Poţi să mai adaugi şi alte amănunte. Să-l transpui pe o scândură mai mare ca să-i poţi da modelului amploare şi vei face un fundal, îţi aduci aminte de stânca albă din apropierea podului unde apa începe să se strângă într-o baltă? Ai putea să introduci stânca împreună cu podul şi salcâmii ce se găsesc în apropiere. În cazul acesta, toată lumea îşi va da seama unde este piscina pe care o reprezintă.

— M-am gândit şi eu că n-ar strica s-avem o astfel de piscină prin apropiere.

După o săptămână petrecută în casa lui Kaeso, Marcellus reuşea să-şi termine lucrul de fiecare zi imediat după amiază. Antoniu apărea în atrium şi începea să se plimbe nerăbdător prin faţa uşii deschise a bibliotecii. Kaeso constatase apropierea dintre el şi scribul său şi se simţise în parte mulţumit.

— Mi s-a spus că te ocupi de fiul meu şi-l ajuţi să se distreze, se adresă el lui Marcellus. Dacă-ţi vine greu, să ştii că nu ai nici o obligaţie de soiul acesta. Ai destul de lucru în timpul cât eşti obligat să stai la masă şi să scrii.

Marcellus îi răspunse că-i face plăcere să-şi petreacă timpul împreună cu Antoniu, că băiatul are însuşiri artistice şi că ar trebui încurajat. Kaeso încercă să-şi bată joc de artă în cazul când este considerată drept o profesiune din care să trăieşti şi de aici urmă o discuţie.

— Nu cred că un bărbat vrednic ar fi în stare să-şi piardă vremea jucându-se cu noroiul, zise Kaeso cu dispreţ.

— Ca lutul, îl corectă Marcellus fără să se supere. Lutul de modelat. Intre lutul acesta şi noroi este tot atâta deosebire câtă ar fi între pepenii de Arpino şi pepenii obişnuiţi. Se întâmplă de multe ori ca un bărbat să dorească să creeze ceva frumos. Antoniu ar putea să devină un sculptor de valoare.

— Sculptor! Ţipă Kaeso. Şi la ce poate folosi un sculptor?

Marcellus nu-i răspunse la această întrebare. Se mulţumi să zâmbească şi, după ce adună lucrurile de pe masă împreună cu hârtiile, le băgă într-un sertar. Zâmbetul acesta trezi curiozitatea lui Kaeso şi. Când îi ceru să se explice, îi spuse că îndemânarea lui Antoniu se datoreşte, probabil, temperamentului înnăscut.

— Tu, Kaeso, ai reuşit să-ţi creezi o întreprindere prosperă. Fiul tău nu cred că va mai avea nevoie să aducă vreo îmbunătăţire acestei întreprinderi. Prin urmare, ar vrea să creeze şi el ceva. Ambiţia aceasta a moştenit-o de la tine. Dar constat” că eşti nemulţumit din cauză că-şi manifestă o dorinţă care iniţial a fost a părintelui său.

Kaeso zâmbi mulţumit şi aşteptă ca Marcellus să continue, aşa că-i făcu pe voie. Numeroşi sculptori au fost obligaţi să rabde de foame înainte de a ajunge cunoscuţi şi a putea câştiga ceva cu arta lor. Antoniu nu va fi obligat să rabde de foame. Tatăl său este un om bogat şi se va mândri cu priceperea fiului său. Numele lui Appius Kaeso este cunoscut în comerţ. Probabil tot aşa Antoniu Kaeso ar putea să ajungă celebru în domeniul său artistic.

— Cred că nu ai intenţia ca Antoniu să fie nemulţumit şi să ajungă un ratat când ai avea toate motivele să te mândreşti cu el. Acordă-i puţină atenţie şi vei constata că ai un fiu iubitor şi entuziast, îl sfătui Marcellus.

— Băiatul acesta a fost întotdeauna nepăsător şi înfumurat, ca şi maică-sa, declară Kaeso şi se uită la el nemulţumit.

— Îngăduie-mi să fiu de altă părere, Antoniu este un tânăr extrem de bun, adăugă Marcellus. Dacă te interesează dragostea lui, nu va fi greu să o câştigi. De ce nu vrei să vii cu mine şi să vezi ce lucrează?

Murmurând că pe el nu-l interesează astfel de nimicuri, Kaeso îl însoţi totuşi până în camera lui Antoniu. Se opriră în faţa modelului şi nu ziseră nimic; Antoniu se aştepta să audă cuvintele batjocoritoare ale tatălui său.

Kaeso examina amănuntele scenei, îşi trecu palma peste bărbie, râse uşor şi clătină din cap. Antoniu, care urmărea pe tatăl său cu toată atenţia, rămase abătut.

— Este aşezat într-un loc care nu corespunde scopului. Primăvara, după topirea zăpezilor, vâltoarea apei coborâte din munte este atât de puternică, încât va săpa temelia zidurilor şi le va prăbuşi. Va trebui să-l construieşti undeva pe un teren mai ridicat, îl sfătui Kaeso.

Imediat după aceea Marcellus le spuse că are puţină treabă şi-i lăsă singuri în cameră. Traversă peristilul zâmbind mulţumit, şi, când cobori în grădină, Antonia îl întrebă ce s-a întâmplat. Se uită la el mirată când îi spuse că soţul şi fiul ei discută împreună construirea unei piscine şi alegerea unui loc care să fie cel mai potrivit în scopul acesta.

— Să merg şi eu la ei? Întrebă ea.

— De astă dată va fi mai bine să-i laşi în pace, răspunse Marcellus.

Era mijlocul lui iulie, în fiecare zi după apusul soarelui, Marcellus cobora până la holda cea mai apropiată şi se aşeza în faţa porţii unde lucrătorii îşi primeau simbria. La început, când treceau pe lângă el, oamenii se mulţumeau să-i facă semne şi s& zâmbească. După aceea unii dintre ei începură să se oprească şi să s ea de vorbă cu el. Scribul acesta, îşi ziceau ei, are ceva neobişnuit, dar cu toate acestea se simţeau cu toţi atraşi de el. Presimţeau că străinul acesta îi înţelege şi este de partea lor.

În primul rând se răspândise zvonul că se va construi o piscină pentru folosinţa lor. După ce se va termina recoltarea pepenilor, fiecare dintre ei va putea lucra la construirea acestei piscine dacă vor fi dispuşi să lucreze pentru interesul comun. Nimeni nu ştia deocamdată cât li se va plăti pentru această muncă, dar erau siguri că nu vor lucra de pomană. Presimţeau că realizarea acestui plan se datorează scribului. Cei mai îndrăzneţi încercară să-l întrebe, dar acestora le răspunse că el nu cunoaşte amănuntele, deoarece ideea a venit de la Kaeso, dar la momentul indicat vor fi informaţi în toate amănuntele.

Într-o după-amiază, după ce se adunaseră vreo douăzeci de oameni împrejurul lui, Marcellus începu să le vorbească despre un bărbat pe care l-a cunoscut la hotarele imperiului într-o ţară depărtată; omul acesta spunea lucruri foarte interesante celor care aveau de luptat în viaţă cu greutăţi şi „cu lipsuri; el era de părere că viaţa unui om nu urmăreşte să adune bunuri şi că multe nenorociri ar putea fi evitate dacă oamenii n-ar râvni la ceea ce nu este al lor. Dacă vrei să fii mulţumit va trebui ca mai întâi să faci pe alţii să se simtă mulţumiţi. Făcu o pauză şi, întâlnind ochii Metellei, rămase încântat văzând-o că ascultă cu atenţie şi că înţelege.

— Şi ce a făcut Isus acesta pentru ca ceilalţi oameni să se simtă mulţumiţi? Întrebă moşneagul pe care-l cunoscuse în prima zi.

— De… Omul acesta, le explică Marcellus, n-a fost un bărbat obişnuit, deoarece săvârşise multe vindecări ale celor suferinzi. Orbilor putea să le dea vedere; era de ajuns ca oamenii să pună mâna pe veşmintele lui pentru a se vindeca.

În după-amiaza aceea se făcuse întuneric înainte ca lucrătorii să se întoarcă acasă. Făcându-şi reproşuri din cauză că i-a ţinut de vorbă atât de târziu, Marcellus le spuse:

— Dacă vreţi să mai auziţi şi alte întâmplări din viaţa lui Isus, atunci va fi mai bine ca mâine seară, după ce veţi cina, să ne întâlnim în sat.

Astfel din ziua aceea Marcellus mergea în fiecare seară şi se aşeza pe colina acoperită de iarbă de la poala muntelui şi vorbea oamenilor din Arpino despre marile mulţimi de curioşi care urmaseră pe Isus; le povesti în toate amănuntele minunile săvârşite de el; cazul cu micul Iona şi piciorul său, despre măgăruşul pe care Iona îl dăruise prietenului său infirm. Le vorbi despre glasul lui Miriam şi despre războiul lui Tamar, pe care Isus îl reparase şi pe urmă femeia aceasta săracă îi ţesuse o cămaşă.

Oamenii ascultau fără să se mişte, aproape fără să respire şi întunericul se închega împrejurul lor. Toţi locuitorii din Arpino aşteptau aceste întâlniri de fiecare seară cu nerăbdare şi a doua zi în timpul lucrului discutau între ei faptele pe care le aflaseră. Venea până şi Ibiscus să asculte, într-o seară Antonia apăru ţinând de mână pe Antoniu şi se aşeză mai la o parte, ca să asculte povestea cu cei cinci mii de oameni care fuseseră hrăniţi din merindea pe care un băieţaş o adusese cu el într-un coşuleţ. Întâmplarea aceasta li se păru neobişnuită şi unii dintre oameni zâmbiră, iar alţii îşi ştergeau lacrimile. Urmă apoi furtuna aceea pe care Isus o liniştise datorită vorbelor sale blânde.

— Am auzit că povesteşti oamenilor întâmplări neobişnuite, zise Kaeso ziua următoare.

— Le-am vorbit despre un ma re învăţător şi despre faptele pe care le-a săvârşit pentru uşurarea suferinţelor poporului său din Palestina.

— Ce fel de fapte? Întrebă Kaeso, iar după ce Marcellus îi vorbi despre câteva dintre minunile săvârşite de el întrebă: Acest Isus nu se ocupă decât de oamenii săraci?

— Nici vorbă de aşa ceva! Declară Marcellus. El avea prieteni şi printre bogaţi şi era de multe ori poftit în casele lor. Probabil te va interesa să afli ce s-a întâmplat în casa unui vameş bogat cu numele Zaheu.

— A dăruit săracilor jumătate din averea lui, nu-i aşa? Zise Kaeso după ce Marcellus termină cu povestirea acestei întâmplări. Nu-mi vine să cred că oamenii aceştia i-au fost recunoscători.

— Eu nu ştiu dacă i-au fost sau nu, răspunse Marcellus. Dar cred că singurul mijloc pentru a constata cum reacţionează poporul într-o astfel de împrejurare este să-ţi…

— Să-ţi împărţi averea cu ei, nu-i aşa? Mumură Kaeso.

— Cred că n-ar strica să faci o mică încercare şi aceasta n-ar costa prea mult, zise Marcellus. De pildă, să dai ordin lui Ibiscus ca începând de astăzi să plătească oamenilor patru sesterţi pentru ziua de lucru în loc să le dai-trei, până la sfârşitul sezonului pepenilor.

— Ca pe urmă să înceapă să se certe când simbria va fi din nou redusă la suma precedentă! Ripostă Kaeso.

— E foarte probabil că aşa vor proceda. Poate propunerea aceasta nici nu merită să fie luată în consideraţie, căci ar contribui numai la instigarea lucrătorilor.

— Ibiscus îşi va închipui despre mine c-am înnebunit! Zise Kaeso.

— Nu-şi va închipui dacă vei mări şi simbria lui. Ibiscus este un bărbat vrednic şi credincios. Dar nu este plătit aşa cum ar trebui.

— Ţi-a spus el vorbele acestea? Întrebă Kaeso.

— Nu. Ibiscus nu se gândeşte să mi se adreseze mie pentru aşa ceva.

— El nu mi-a cerut niciodată să-i dau mai mult.

— Asta nu înseamnă câtuşi de puţin că primeşte atât cât ar merita.

— Probabil ai vrea şi tu o îmbunătăţire, zise Kaeso şi începu să râdă sarcastic.

— Ibiscus primeşte şase sesterţi pe zi. Dă-i zece şi eu voi fi mulţumit numai cu şaisprezece în loc de douăzeci cât mi-ai plătit până acum.

— Foarte bine, răspunse Kaeso. Constat că eşti un prost… Dar dacă acesta este felul în care vezi tu situaţia…

— Cu o singură condiţie: ca Ibiscus să nu afle niciodată datorită cărui fapt i-a fost mărită simbria. Lasă-l în convingerea că îmbunătăţirea i-a venit de la tine şi vei vedea ce se întâmplă.

Kaeso se simţea mândru de piscina pe care o construise şi spunea că este foarte mulţumit de această idee care i-a trecut prin minte cu totul pe neaşteptate. Oamenii din sat nu puteau înţelege ce s-a întâmplat cu el, dar îşi închipuiau că probabil trecuse prin aceeaşi transformare prin care trecuseră ei înşişi. Kaeso mărturisi lui Marcellus că probabil astăzi nu se înregistrează atâtea pagube în pepeni zdrobiţi şi că lucrătorii îi manipulau cu tnai multă atenţie, datorită celor câţiva sesterţi cu care contribuise la mărirea simbriei lor. Marcellus nu spuse că a doua zi dimineaţa, după ce se hotărâse mărirea simbriei, a ţinut lucrătorilor o cuvântare în care le-a spus că drept apreciere a gestului făcut de stăpânul lor va trebui să se străduiască să lucreze mai cu tragere de inimă şi să fie mai credincioşi decât au fost înainte de asta faţă de stăpânul lor.

Strugurii începuseră să se coacă şi lui Kaeso îi făcea plăcere să se plimbe printre aracii viei. Din când în când lucrătorii cei mai în vârstă îndrăzneau să întoarcă ochii după el şi să zâmbească sfioşi, într-o după-amiază, coborând poteca la vale, îi auzi cântând. Când ajunse în faţa porţii, cântecul oamenilor încetă, întrebă pe Ibiscus care este motivul.

— Oamenii şi-au închipuit că nu vă va face plăcere să-i auziţi cântând.

— Spune-le să cjinte! Spune-le să cânte! Ţipă Kaeso nemulţumit. Ce-i determină să-şi închipuie că mie nu-mi face plăcere să-i aud cântând?

Ibiscus era proaspăt bărbierit şi părea foarte mândru. Ieri soţia lui Kaeso fusese la el acasă pentru a arăta nevestei lui un model de scoarţă şi o întrebase cu ce şi-a vopsit lâna şalului pe care-l purtase seara precedentă. Pe înserate, când Marcellus declară c-ar vrea să facă o plimbare până în vii, Antoniu îl întrebă dacă-l poate însoţi şi el. După ce ajunseră la poartă, Marcellus luă în mână două coşuri şi pe unul îl întinse lui Antoniu.

— Vrei să-mi faci o plăcere? Întrebă el. Vino cu mine în vie şi să culegem câţiva struguri.

— De ce să culegem? Întrebă Antoniu. Ce-şi vor închipui lucrătorii despre noi?

— Despre noi nu-şi vor închipui nimic rău, răspunse Marcellus, dar îşi vor închipui despre ei înşişi că sunt oameni vrednici şi lucrul pe care-l îndeplinesc îl vor aprecia mai mult decât până acum.

Puţin după aceea ajunseră în apropierea unei femei bătrâne care se opintea din greu să ridice coşul plin cu struguri şi să-l încarce într-o cotigă. Vizitiul sta proptit de roata cotigii şi se uita la ea cu braţele încrucişate pe piept, fără să se mişte.

— Dă-i o mână.de ajutor, Antoniu! Zise Marcellus cu glasul liniştit.

Toţi cei din apropiere se opriră din lucru pentru a vedea ce se întâmplă. Elegantul fiu al lui Kaeso, despre care credeau că se uită la oamenii din Arpino ca la noroiul ce-l calcă sub tălpile picioarelor, ajuta unei lucrătoare să-şi ridice povara. Când Marcellus se depărta împreună cu Antoniu, pe urma lor se auzi un murmur de aprobare.

— Îţi mulţumesc, Antoniu, zise Marcellus cu glasul în şoaptă.

— Nu m-am supărat c-a trebuit să-i ajut, răspunse Antoniu şi se aprinse la obraz văzând zâmbetele de aprobare ale lucrătorilor.

— Ai ajutat tuturor şi cred că şi ţie! Răspunse Marcellus.

Pe la jumătatea lui august, când comenzile de fructe scăzură, aşa că aproape nu mai era nevoie de prezenţa unui scrib, Marcellus informă pe Kaeso că are intenţia să plece din nou la drum.

— Ce-ai zice să mai zăboveşti ca să ajuţi pe Antoniu la modelat? Îi propuse Kaeso.

— L-am arătat aproape tot ce ştiu eu însumi, răspunse Marcellus.

— Acestea sunt copilării! Declară Kaeso. Băiatul poate învăţa de la tine foarte multe lucruri. Afară de asta, am constatat că apropierea dintre voi a avut efecte binefăcătoare asupra lui. Antoniu a devenit cu totul altfel decât era înainte de asta. Ai reuşit să faci dintr-însul un om de caracter.

— Asta ţi-o datoreşte ţie, Kaeso, răspunse Marcellus amabil. Nu-ţi dai seama că băiatul acesta te admiră şi ascultă cu cea mai mare atenţie tot ce-i spui? Prin urmare, de aici înainte va fi datoria şi plăcerea ta să faci dintr-însul un bărbat demn.

— Vara viitoare te vei mai întoarce la Arpino? Întrebă Kaeso pe un ton aproape rugător.

Marcellus îi mulţumi pentru vorbele acestea şi-i răspunse că deocamdată nu ştie în ce parte va fi vara viitoare. Stând pe scaun în faţa mesei, încercă să termine corespondenţa pe care o avea de făcut şi să facă ordine în sertarele cu hârtii. Kaeso se uită la el îngândurat.

— Când ai de gând să pleci? Întrebă el.

— Mâine în zorii zilei. Vreau să ajung la Roma.

Kaeso ieşi împreună cu el în grădină, unde găsiră pe Antonia. De faţă cu ea pofti pe Marcellus să vină şi să mănânce împreună cu familia lui. Antonia se uită la el şi zâmbi în semn de încuviinţare.

— Ştii că ne părăseşte, adăugă Kaeso. Antoniu unde este? Aş vrea să-i spun şi lui, zise şi se îndreptă spre casă.

— Nu eşti mulţumit în casa noastră, Marcellus? Întrebă Antonia după câteva clipe de tăcere. Nu ţi-am împlinit toate dorinţele?

— Ba da şi tocmai de aceea vreau să plec. Femeia dădu din cap şi zâmbi îngândurată.

— Marcellus, îţi mai aduci aminte despre întâmplarea pe care o cred cei din Cana când Isus a prefăcut apa în vin?

— Cred că ţi-a venit greu să crezi această întâmplare, zise el.

— Nu! Murmură femeia. Întâmplarea aceasta nu-mi vine greu s-o cred. Ea nu reprezintă un mister cu nimic mai mare decât preschimbările pe care prezenţa ta le-a săvârşit aici în Arpino.

Pe înserate, conform obiceiului de până acum, oamenii se adunară pe vârful colinei şi aşteptară să sosească Marcellus ca să le spună o întâmplare pe care încă n-o auziseră. Când sosi. Constată că Kaeso. Antonia şi Antoniu erau şi ei cu el. După ce se aşeză în iarbă, unde oamenii lăsaseră un loc liber anume pentru el, întârzie vreme îndelungată înainte de a începe să vorbească.

— Aţi fost cu toţii foarte amabili faţă de mine şi Îmi voi aduce aminte de voi oriunde mă voi duce de aici înainte.

Un murmur de părere de rău, întocmai ca un suspin, înfiora pe cei de faţă.

— V-am spus o mulţime de întâmplări din viaţa omului aceluia din Galileea, care era prietenul celor săraci şi nenorociţi, în seara aceasta vă voi spune încă o întâmplare, poate cea mai stranie dintre toate. Acesta va fi darul meu de despărţire pentru voi.

Fu o poveste tristă despre un bărbat pe care nimeni nu l-a înţeles şi de care până la urmă chiar şi prietenii săi înspăimântaţi s-au lepădat; o întâmplare tragică despre o judecată nedreaptă şi o osândire iară nici o vină. Le-o povesti cu glasul atât de impresionant, încât majoritatea ascultărilor erau cu ochii plini de lacrimi.

— Totuşi întâmplarea aceasta nu are nimic neobişnuit, continuă el cu glasul schimbat, deoarece înţelepţii n-au fost înţeleşi niciodată, ci au fost persecutaţi şi mulţi dintre ei osândiţi la moarte, cum s-a întâmplat cu Isus. Dar Isus a înviat din morţi!

— Ce? Nu se poate! Exclamă un moşneag mic de statură şi cu glasul sugrumat de emoţie. Ceilalţi încercară să-l liniştească şi aşteptară ca Marcellus să continue.

Se tăcu tăcere adâncă şi întâmplarea aceasta neobişnuită continuă să se desfăşoare. Isus era şi astăzi viu în această lume şi va rămâne între oameni până când buna învoire între neamurile pământului şi în toate părţile se va putea statornici.

— Nu este nevoie să-l jeliţi, adăugă Marcellus. El nu are nevoie de mila noastră. Dacă vreţi să faceţi ceva în interesul lui, ajutaţi-vă unul pe altul, că nimeni nu ştie ziua şi ceasul când se va arăta vouă.

— Acum unde se găseşte? Întrebă moşneagul cu glasul ascuţit.

— Nimeni nu ştie unde este, răspunse Marcellus. Ar putea să apară în orice parte şi în orice vreme. Va trebui să ne străduim ca de aici înainte să nu săvârşim fapte care pe el l-ar putea întrista dacă s-ar întâmpla să vină pe neaşteptate şi tocmai atunci când noi nici. Nu ne-am gândit la el. Vreţi să vă aduceţi aminte de vorbele acestea?

Se lăsase înserarea şi iarba era umedă de rouă. Sosise vremea ca oamenii să se întoarcă la vetre. Marcellus scoase din sânul tunicii un sul de pergament care părea mult întrebuinţat şi-l desfăşură în lumina tulbure.

— Într-un rând, pe vârful unui munte, împrejurul lui s-a adunat un mare număr de galileeni, aşa că Isus le-a vorbit despre ceea ce el numea „viaţa fericită”. Prietenul meu Justus şi-a adus aminte de vorbele lui şi mi le-a spus şi mie, iar eu mi le-am însemnat, aşa că vi le voi citi şi vouă şi după aceea ne vom despărţi.

Oamenii îşi plecară trupurile ca să poată auzi mai bine; numai Metella rămase nemişcată, cu braţele petrecute împrejurul genunchilor şi cu fruntea plecată. Pe deasupra lor se aşternu o linişte adâncă în clipa când Marcellus începu să citească: „Fericiţi sunt cei săraci cu duhul, căci a acelora este împărăţia lui Dumnezeu; fericiţi sunt cei mâhniţi, căci aceia se vor mângâia; fericiţi sunt cei care flămânzesc şi însetoşează de dreptate, căci aceia se vor sătura; fericiţi sunt cei umili şi asupriţi, căci aceia vor moşteni pământul; fericiţi sunt cei miloşi, căci acelora multe se vor ierta; fericiţi sunt cei curaţi cu inima, căci aceia vor vedea pe Dumnezeu; fericiţi sunt iubitorii de pace, căci aceia fiii lui Dumnezeu se vor chema; fericiţi veţi fi când vă vor prigoni pe voi pentru dreptate şi vă vor huli şi vor spune tot cuvântul rău împotriva voastră, mărturisind pentru mine. Bucuraţi-vă şi vă veseliţi, căci multă este răsplata voastră în ceruri.”

Marcellus se trezi înainte de revărsatul zorilor şi părăsi viia fără să trezească pe nimeni, afară de Metella, care apăru dintre tufele din apropierea porţii unde-i aşteptase să-şi ia rămas bun de la el. Fata se pregăti să plece, când el o apucă de amândouă mâinile bătucite de muncă şi-i spuse cu glasul înduioşat:

— Metella, constat că eşti o prietenă credincioasă. Îmi voi aduce întotdeauna aminte de tine.

— R Te rog, Marcellus, îngână fata înecată de suspine, ai grijă să nu ţi se întâmple ceva. Apoi, desprinzându-şi mâinile dintre-ale lui, se depărta de el şi dispăru în întuneric.

Simţi o stranie senzaţie de mulţumire şi uşurare când apucă în lungul drumului ce cobora la vale pe sub coasta muntelui şi în zare zvâcni prima fluturare de lumină care aprinse marginea cerului, dându-i o culoare trandafirie. Aseară, după ce se despărţise de familia lui Kaeso care încercase să-l facă să mai întârzie, se dusese la culcare tulburat. Aici în Arpino se simţise fericit. Presimţea că în satul acesta avusese de îndeplinit o misiune şi pentru îndeplinirea acesteia a fost trimis, în timpul din urmă, ceva îl determinase să înţeleagă că această misiune a fost terminată şi că de aici înainte va trebui să plece spre Roma. Toată noaptea stăruinţele lui Antoniu continuară să-i tremure în auz şi se întrebase: „Ce caut eu acum la Roma?”

În dimineaţa aceasta însă nu mai simţea nici un fel de nelinişte. Nu ştia ce-l determină să se îndrepte spre Roma, dar era convins că scopul îi va fi relevat înainte de a sosi la destinaţie. Nu înţelegea nici astăzi ce l-a determinat ca În momentul când valurile se închiseseră peste el în golful Capua să se îndrepte spre Arpino şi nici motivul pentru care, oprindu-se în mijlocul holdelor de pepeni ale lui Kaeso, primise să intre în slujba lui. Îi făcea aceaşi impresie ca şi când o mână nevăzută i-ar fi condus paşii.

Spre amiază, drumul ce cobora de pe coasta munţilor făcu o cotitură şi, ieşind într-o vale, păru c-a devenit mai larg. Din toate părţile se vedeau cotigi încărcate ieşind în drumul mare şi apucând înainte în lungul văii rodnice. Era cald şi aerul încărcat dd praf. Cei care duceau caravanele de măgăruşi ţipau şi înjurau, cerând să li se facă loc. La fiecare pas circulaţia devenea tot mai deasă şi oamenii tot mai nerăbdători să ajungă la Roma.

Părea că oraşul imperial şi-a întins braţele ca de polip în toate părţile pentru a-şi atrage victimele, care se simţeau strâmtorate în atmosfera aceasta încălzită şi se ruşinau de înfăţişarea lor rurală, aşa că se înjurau pentru a se preface că sunt în oraş. Făcându-şi loc prin această îmbulzeală, Marcellus se întrebă: oare la Roma se vor găsi şi oameni care să fie dispuşi să asculte învăţăturile omului din Galileea?

Pe la apusul soarelui ajunse în satul-Alatri, unde singurul han era plin de larmă. În curte oamenii se frământau pe loc întocmai ca un roi de furnici, iar în han nu era nici atâta loc ca să poţi sta în picioare, îşi făcu loc printre ei şi întrebă pe unul care era în apropiere ce s-a întâmplat. Omul îi răspunse că de la Roma a sosit vestea despre moartea prinţului Gaius.

În momentul acesta, hangiul se urcă pe un scaun şi strigă celor dimprejurul său că toţi care nu doresc să fie serviţi cu ceva sunt rugaţi să părăsească sala hanului. Unii dintre ei cei mai prost îmbrăcaţi ieşiră nemulţumiţi. La o masă din mijlocul sălii erau aşezaţi trei negustori de lână din Roma, care încercau să-şi spele praful înghiţit în timpul drumului cu câteva ulcele de vin. Împrejurul lor se îngrămădiseră oamenii, curioşi să afle şi alte amănunte referitoare la această întâmplare tragică. Marcellus se apropie de ei şi se strădui să asculte ce vor spune.

Seara trecută se dusese la un banchet în palatul lui Quintus şi al soţiei sale Celia, nepoata lui Seianus. Banchetul se dăduse în cinstea tânărului Caligula. Fiul lui Germanicus, care tocmai atunci se întorsese din Gallia. În timpul banchetului, prinţul Gaius s-a îmbolnăvit subit şi peste un ceas a murit.

Cei trei negustori de lână începură să vorbească tot mai slobozi pe măsură ce goleau ulcelele, ca şi când ar fi participat şi ei la acest tragic banchet. Se vedea destul de limpede că sunt informaţi despre intrigile curţii, ceea ce la Roma este foarte uşor dacă încerci să te împrieteneşti cu slujitorii.

Nu încape nici o îndoială, spunea unul dintre negustori, că prinţul a fost otrăvit, înainte de a merge la banchet fusese sănătos ca piatra. Boala fusese fulgerătoare şi fatală. Bănuielile n-au fost încă formulate. Tribunul Tullus, care în aceeaşi după-amiază se căsătorise cu fiica senatorului Gallio – sora tribunului Marcellus, care acum câteva săptămâni a căzut de pe bordul bărcii imperiale Augusta şi s-a înecat în mare – avusese un schimb de cuvinte violente cu prinţul, dar amândoi erau atât de ameţiţi încât nimeni nu dăduse nici o importanţă certei dintre ei.

În timpul banchetului, bătrânul Seianus fusese aşezat la masă în faţa prinţului, dar se ştia că el nu poate suferi pe Gaius. Toată lumea era de acord că dacă Seianus ar fi urmărit să asasineze pe prinţ s-ar fi oferit să facă un astfel de gest în timpul banchetului.

— Cum se poate ca Quintus să locuiască într-un palat şi să dea banchete de felul acestuia? Întrebă hangiul, care voia să dovedească celor prezenţi că mai mult sau mai puţin cunoaşte şi el ceva din secretele patricienilor. Bătrânul Tuscus, tatăl său, nu este un om bogat. Cum de Quintus a reuşit să facă avere? El ncondus încă nici o expediţie.

Cei trei negustori se uitară unul la altul şi ridicară din umeri cu indiferenţă.

— Quintus şi prinţul au fost prieteni foarte buni, răspunse cel mai gras dintre negustori.

— Vrei să spui că prinţul şi soţia lui Quintus au fost prieteni foarte buni, interveni cel care avea podoabe de argint pe banda legată împrejurul frunţii şi începu să râdă.

— Aha… Am înţeles! Se dumeri hangiul. Va să zică aşa s-a întâmplat.

— Ia-o domol, deşteptule! Interveni cel mai în vârstă dintre negustori. Quintus n-a fost la banchet, deoarece în ultimul moment a trebuit să plece la Capri.

— Prin urmare, cine a putut să-l otrăvească? Stărui hangiul

— Aceasta este întrebarea ce preocupă pe toată lumea, răspunse cel gras şi ridică cupa goală. Umple-mi cupa aceasta şi nu pune întrebări prea multe, îşi plimbă ochii pe deasupra oamenilor dimprejurul lor şi, când văzu pe Marcellus, păru că tresare, apoi adăugă: Mi se pare că toţi am început să vorbim mai mult decât ar trebui, murmură el.

Marcellus urmă pe hangiu şi ceru să-i pregătească o baie şi să-i dea o cameră în care să-şi petreacă noaptea. Un slujitor îl conduse într-o încăpere mică şi întunecoasă, aşa că începu să se dezbrace. Prin urmare, de aici înainte Diana nu va mai avea pricină să se teaniă de persecuţiile lui Gaius. Datorită gândului acestuia, respiră mult mai uşurat. Cine va stăpâni Roma de aici înainte? Probabil împăratul va numi pe zgârcitul de Seianus în calitate de regent.

Prin urmare, Gaius a fost-otrăvit. Nu este exclus să-l fi otrăvit Cei ia. Probabil Gaius şi-a bătut joc de ea, căci el nu era predestinat să fie credincios unei femei vreme mai îndelungată. Dar nici Celia n-ar fi îndrăznit să facă un astfel de gest. Era mult mai probabil că Quintus a plecat de acasă anume şi a dat această însărcinare unui slujitor, iar plecarea lui la Capri n-a fost altceva decât un fel de pretext. Pe slujitorul acesta Quintus îl va face să dispară fără nici o greutate. Marcellus se întrebă: oare Quintus a avut ocazia să se întâlnească la Capri cu Demetrius? În cazul când s-a întâlnit, Demetrius va şti ce trebuie sa facă pentru a se păzi.

Lucia… S-a căsătorit şi ea. Foarte bine. Ea fusese îndrăgostită de Tullus. Foarte probabil că Lucia a spus lui Tullus despre încercările lui Gaius de a-i face curte pe vremea când era încă abia fetiţă, în cazul când i-a spus şi Tullus a fost destul de beat pentru a comite o faptă îndrăzneaţă, dar nu se poate; un om ca Tuvius nu poate să se îmbete atât de cumplit încât să poată săvârşi o astfel de faptă. El ar fi întrebuinţat pumnalul.

Marcellus îşi concentra toate gândurile asupra Celiei, mcercând să-şi aducă aminte de toate amănuntele ce le aflase despre ea; neliniştea şi privirile rătăcite ale acestei femei o făceau să pară mult mai în vârstă decât era în realitate; zâmbetul ei enigmatic părea un zâmbet de femeie în vârstă, deşi formele trupului ei zvelt dovedeau că este abia o adolescentă. Da… Era foarte probabil că otrava a fost pusă de Celia! Era fire ascunsă şi răzbunătoare, ca şi bunicul ei, Seianus.

În sfârşit, abstracţie făcând de motivul care pricinuise indigestia prinţului, această primejdioasă reptilă era acum moartă. Fapta aceasta reprezenta un motiv de mulţumire pentru toată lumea. Probabil Roma va avea parte de un guvern mai bun. Ar fi fost imposibil ca imperiul să aibă un stăpânitor mai ticălos decât fusese Gaius Drusus Agrippa.