CAPITOLUL XXIII.

Când curierii trimişi călare la Capri aduseră ştirea despre moartea lui Gaius, împăratul, după cât spunea bătrâna lulia, se simţea prea rău pentru a putea primi o ştire atât de tragică. Afirmaţia aceasta, după cum bine ştia şi împărăteasa, era neîntemeiată; fiul ei nu inspira lui Tiberiu decât profundă scârbă, aşa că ştirea despre moartea lui n-ar fi putut să-i facă nici un rău, doar cel mult să-l mai învioreze pentru câtva timp.

Dar admiţând că moartea tragică a prinţului regent reprezenta o calamitate ce nu poate fi adusă la cunoştinţa împăratului care era grav bolnav, toată lumea fu de acord că lulia are dreptul să poruncească celor din anturajul curţii să nu pomenească împăratului nimic, deşi toţi ştiau că împărăteasa nu avusese până acum obiceiul să dovedească atâta solicitudine faţă de starea în care se găsea soţul ei.

Faţă de centurionul ostenit care adusese ştirea tragică se purtă cu mai puţină solicitudine, deoarece îi dădu imediat o scrisoare şi-i porunci să se întoarcă fără întârziere la Roma. Centurionul, nemulţumit că este expediat din insulă fără să i se acorde un răgaz de câteva ceasuri pentru odihnă şi o cupă de vin, nu se sfii să arate scrisoarea aceasta vechiului său prieten Nevius, căpetenia sclavilor palatului, care-l însoţi până la debarcader împreună cu cei care veniseră cu el. Scrisoarea era adresată lui Caligula.

— Pentru Cizmuliţă, murmură centurionul cu dispreţ.

— Pentru imbecilul acesta! Se dumiri căpetenia sclavilor, care avusese ocazia să cunoască pe fiul lui Germanicus de pe vremea când avusese zece ani.

Bătrâna lulia, căreia destinul îi rezervase mereu evenimente neaşteptate, era nerăbdătoare să vadă pe nepotul ei tocmai în situaţia aceasta critică. Această nerăbdare nu şi-o manifestase în seara zilei din ajun, când Quintus apăruse pe neaşteptate la Capri şi-i făcuse, cu tot tactul necesar, propunerea să invite imediat pe tânărul ei nepot la ea. Lulia începuse să râdă, aproape mulţumită de vorbele pe care i le spusese.

— Este un fel de ghimpe în ochii lui Gaius, ei? Întrebă ea. Eu cred c-ar fi mai bine să lăsăm pe Gaius să-şi suporte fără ajutorul nostru această nemulţumire vreme de o lună sau două de aici înainte.

— Prinţul şi-a închipuit că maiestatea-voastră va fi nerăbdătoare să vadă pe Cizmuliţă şi m-a însărcinat să vă spun că nu are intenţia să-l reţină la Roma dacă maiestatea-voastră…

— Noi mai putem aştepta, adăugă lulia şi începu să râdă.

Dar astăzi situaţia se schimbase în întregime. Lui ia ţinea foarte mult să vadă pe tânărul Cizmuliţă. Ce noroc pentru el ca tocmai acum să fie la îndemână!

Suportându-şi durerea cu curaj, cum se cuvenea să procedeze o patriciană şi o împărăteasă, lulia număra ceasurile; sta la fereastra din partea de miazănoapte a vilei şi aştepta; era gata să-şi piardă cumpătul când văzu un mare grup de senatori ale căror lectice se îndreptau spre vila lovis şi se uita cu ochii îmbătrâniţi la barca neagră – barca ei proprie – cum se legăna pe apa golfului în faţa debarcaderului din Puteoli.

În momentul când sosi tânărul Caligula, nimeni, afară de ambiţioasa lui bunică, nu şi-ar fi putut închipui că l-ar preocupa altceva decât cel mult o regenţă trecătoare, probabil sub conducerea lui Seianus, exact cum un copil ţine capătul frâielor şi-şi închipuie că el este cel care mână caii. Probabil nici lulia însăşi nu prevăzuse felul neaşteptat în care se vor desfăşura evenimentele.

La vârsta de şaisprezece ani, Caligula era un tânăr uscat şi şubred. Obrazul lui de culoare verde palid avea ceva de vulpe şi tresărea mereu, făcând strâmbături caraghioase, iar mâinile neliniştite se mişcau fără încetare şi se scărpina în toate părţile, exact ca o maimuţă. Cu toate acestea nu era prost, în fundul ochilor lui vii şi apropiaţi unul de altul, închipuirea lui inventa neostenită tot felul de apucături, menite să compenseze celelalte infimiităţi de care suferea.

Datorită infirmităţilor sale infantile, Germanicus stăruise să aibă copilul acesta în imediata lui apropiere, chiar atunci când se desfăşurau bătălii. Ofiţerii îl alintaseră şi-i făcuseră întotdeauna pe voie, până când deveni un temperament neruşinat şi crud. Farsele lui animalice fuseseră considerate ca pline de haz. Cineva dintre ei îi comandase o pereche de cizmuliţe ca cele ale ofiţerilor de stat-major şi se spunea că băiatul cel bolnav al lui Germanicus a fost văzut de multe ori trecând câte o legiune în revistă şi dând ordine cu glasul piţigăiat. Porecla lui fantastică de Caligula {Cizmuliţă) a rămas nedespărţită de el, aşa că nimeni nu-şi mai aducea aminte că poartă numele de Gaius, ca şi unchiul său. Dar, deşi în timpul cât fusese copil tot ce făcea era primit drept caraghioslâc, la vârsta de şaisprezece ani nu i se mai putea trece atât de uşor cu vederea când sărea în pieptul câte unui centurion şi-l lovea în obraz, însuşi Germanicus începuse să-şi dea seama că fiul său a devenit o adevărată pacoste, aşa că luase hotărârea să-i schimbe mediul în care trăieşte.

Prin urmare fu trimis la Roma la unchiul său Gaius, despre care se credea că va fi în stare să facă ceva în interesul lui. Ce-ar fi reuşit prinţul să facă din nepotul său a rămas acum o enigmă, pe care nimeni nu mai avea posibilitatea s-o dezlege. Se spunea că ofiţerii de stat-major ai lui Germanicus, aflân, d despre moartea lui Gaius, declaraseră că nici n-ar fi putut găsi un moment mai indicat pentru a-l expedia la Roma.

Caligula sosi la Capri târziu în timpul după-amiezii şi bătrâna lulia îl luă imediat în primire şi, după ce-l dăscăli în toate chipurile, se prezentă cu el la vila lovis şi intră în dormitorul plin de umbre al împăratului, împrejurul patului erau îngrămădiţi vreo zece senatori, care aşteptau ca împăratul să ia cunoştinţă de prezenţa lor.

Când Tiberiu se trezi din toropeala ce-l cuprinsese, constată că alături de patul său a îngenuncheat un copil care plângea de da inima din el. Lulia îi explică cu glasul chinuit de amărăciune că Gaius este mort şi că tânărul Caligula este deznădăjduit.

Bătrânul împărat încercă să-şi limpezească gândurile şi, întinzând mâna slăbită, îl mângâie pe creştetul capului.

— Fiul lui Germanicul? Îngână el cu glasul stins.

Caligula dădu din cap şi mângâie mâna moşneagului fără să se oprească din plâns.

— Nu se găseşte nimic ce aş putea face pentru împărat? Întrebă el cu glasul înecat de suspine.

— Ba da, nepoate, răspunse Tiberiu şi glasul lui părea aproape imperceptibil.

— Vrei să-i vorbeşti despre interesele imperiului? Întrebă lulia profund emoţionată.

Senatorii, care auzeau conversaţia desfăşurată între ei, se strânseră mai aproape de pat.

— Da, despre interesele imperiului, zise Tiberiu făcând un mare efort.

— Aţi auzit? Întrebă lulia cu glasul ţipător şi ridică trufaşă fruntea, uitându-se la senatorii din apropierea patului: Caligula va deveni împăratul nostru! Nu-i aşa, maiestate?

— Da! Răspunse Tiberiu în şoaptă.

Era noaptea târziu, împăratul trăgea să moară, în câteva rânduri îşi ziseră că nu se va mai trezi. De astă dată însă nu mai încăpea nici o îndoială că ceasul era foarte aproape.

Medicii palatului făcuseră toate încercările posibile şi acum ţineau pe rând în mână pulsul moşneagului. Preoţii, care-şi pierduseră toată ziua aşteptând în atrium, fură admişi în camera împăratului pentru a îndeplini un ritual obişnuit. Senatorii, care după neaşteptatul eveniment întâmplat la apusul soarelui fuseseră invitaţi să se retragă, fură admişi din nou să, intre, căci acum nu exista nici o primejde ca bătrânul împărat să mai poată spune ceva. Se simţeau încă năuciţi de lovitura de măciucă ce o primiseră şi fiecare dintre ei se întreba cum vor îndrăzni să informeze Senatul că fiul zăpăcit al lui Germanicus va urma pe Tiberiu la tron. În orice caz, Senatul, dacă va avea curajul necesar, ar fi putut să anuleze hotărârea lui Tiberiu, dar era foarte puţin probabil că patres conscripti vor îndrăzni să jignească pe Germanicus şi armata. De aici înainte viitorul lor împărat, de bine de rău, va fi tânărul Cizmuliţă.

Diana Gallus nu, mai văzuse pe împărat de două săptămâni. Bătrâna lulia dădu ordine să nu fie admisă în dormitorul bătrânului Tiberiu, în fiecare dimineaţă şi în fiecare seară apăruse în faţa intrării apartamentului imperial, dar i se răspunsese că împăratul se simte prea slăbit şi prea bolnav pentru a putea primi pe cineva.

Puţin după sosirea lui Demetrius în insula Capri i se dădu însărcinarea de a fi paznicul Dianei. Amănuntul straniu era faptul că acest ordin fusese dat de însuşi Tiberiu, care probabil presimţise că nu va putea să se mai îngrijească de ea multă vreme şi-şi zisese că îndrăzneţul sclav al lui Marcellus va putea s-o apere împotriva oricărei primejdii.

Pe măsură ce împăratul se simţea tot mai slăbit şi influenţa luliei în întreaga insulă creştea, Demetrius începuse să devină tot mai neliniştit din pricina Dianei, deşi se ferise să-i dea să înţeleagă ce gânduri îl frământau pe el. Începu să-şi facă planul unei posibilităţi de evadare în cazul când nesiguranţa va continua să.se accentueze.

După plecarea forţată a lui Marcellus din insulă, Diana începu să se simtă neliniştită, speriată şi abătută, în insulă-nu există nimeni în care ar fi putut să aibă încredere. Majoritatea zilei şi-o petrecea în pergola, citind şi lucrând fără nici o plăcere. Uneori aducea şi câte o cameristă cu care să poată sta de vorbă. Altă dată venea singură, urmată de Demetrius de la mică distanţă ca s-o poată auzi dacă-l va striga. Admiraţia ei faţă de sclavul acesta grec fusese întotdeauna adâncă şi sinceră. Acum însă începu să se gândească la el ca la un prieten apropiat în care poate să aibă încredere.

În ziua când la Capri fu adusă ştirea că Marcellus s-a înecat Demetrius înţelese numaidecât că ştirea aceasta nu este întemeiată şi explică Dianei motivele încrederii lui. Marcellus n-avea nici un motiv să se sinucidă. El şi-a dat seama că are o obligaţie nouă şi foarte serioasă, de la care nu se putea sustrage. Afirmaţia că Marcellus s-ar fi înecat în momentul când Augusta se găsea în faţa farului din Capua şi la cel mult o milă depărtare de ţărm făcu pe Demetrius să râdă, deoarece era convins că stăpânul său profitase de ocazie pentru a evada. Diana acceptă şi ea acest argument, dar Demetrius fu obligat să-i repete vorbele acestea de încurajare de fiecare dată când o vedea chinuită de singurătate.

Pe măsură ce treceau zilele, conversaţia dintre ei devenea tot mai puţin ceremonioasă. Demetrius se aşeza ceva mai la o parte pe treptele pergolei şi răspundea la întrebările ce i le punea Diana despre felul lor de viaţă din Atena, despre casa Eupolis, despre Teodosia şi despre evadarea lui după incidentul cu Quintus, pe care Diana îl dispreţuia din tot sufletul.

— De ce nu vrei să te întorci la Teodosia după ce vei fi din nou Siber? Îl întrebă ea într-o zi. Probabil ea te aşteaptă. Ai mai primit veşti despre ea?

Da, aflase, căci îi trimisese o scrisoare şi Teodosia îi răspunsese, dar de atunci trecuse multă vreme. Nimeni nu putea ştii ce s-a întâmplat de atunci încoace. Dacă ar fi liber, fireşte – în cazul când Marcellus n-ar mai avea nevoie de prezenţa lui – s-ar întoarce în Atena.

Cu întrebările nerăbdătoare ale Dianei şi interminabilele poveşti despre dugheana lui Ben Iosif, cu poveştile despre Ştefan, despre consfătuirile misterioase ale galileenilor care vorbeau cu glasul în şoaptă despre teslarul care a înviat ca să trăiască în veci, după-amiezile treceau foarte repede.

Diana îl asculta cu. Atenţie, stând plecată asupra broderiei sau împletind medalioanele de dantelă. Demetrius lucra şi el, căci din docuri adusese fuioare de cânepă pe care le împărţea în părţi egale şi din acestea răsucea sfori lungi şi subţiri împletite strâns. Sub duşumele, în partea dinspre mare, îşi ascunsese o mare rezervă de astfel de fuioare aşa că Diana făcea haz pe socoteala lui fără să înţeleagă ce urmăreşte.

— Te porţi exact ca o veveriţă, Demetrius, zise ea într-una din zile. Ce te determină să ascunzi lucrurile acestea dacă spui că n-au nici o valoare?

Într-una din zile se uită peste umărul lui şi văzu că sforile împletite şi subţiri le răsuceşte Împreună cu o bucată de lemn şi-l întrebă mirată.

— Constat c-ai început să faci o frânghie. La ce-ţi poate folosi? Şi urmărind frânghia până la celălalt capăt al pergolei constată că acolo este aşezat un colac destui de mare: Mi se pare că frânghia aceasta este ceva mai mult decât o simplă distracţie.

— Frânghia aceasta îmi dă de lucru şi timpul trece mai uşor, răspunse Demetrius. Tu ai broderia, eu am frânghia aceasta.

După ce-şi îndeplinea obligaţiile zilnice şi conducea pe Diana în apartamentul ei unde era în siguranţă, seara făcea lungi plimbări prin grădină. Santinelele se obişnuiseră cu aceste plimbări nocturne şi nu-i mai dădeau nici o atenţie. Trecea în lungul aleilor, unde se oprea de vorbă cu câte un legionar care n-avea pe nimeni prin apropiere, apoi cobora treptele scării lungi până la debarcader, unde sta de vorbă cu barcagiii, care începuseră şi ei să-l cunoască. Uneori pierdea câte un ceas sau două, ajutându-le la reparatul pânzelor sfâşiate, scărmăna capetele de odgoane şi astupa găurile de pe fundul bărcilor cu câlţi şi smoală topită. Uneori, când stăruia ca Diana să comande mai multă mâncare decât i-ar fi trebuit, cobora la debarcader şi ducea oamenilor câte ceva.

— Mi se pare că ţii foarte mult la barcagiii aceia, îi spunea Diana, iar Demetrius îi răspundea că oamenii aceştia n-au ocazie să se bucure de o mâncare mai bună şi că lui îi place felul lor de a se purta.

În fiecare seară când părăsea docurile, aducea cu el câte un caier de fuior, cât putea ascunde sub tunică. Pe nimeni nu-l interesa ce face. Toţi îl simpatizau şi-i dădeau voie să facă ce pofteşte. Uneori, când găsea câte o luntriţa liberă, punea mâna pe vâsle şi se plimba vreme de un ceas împrejurul stâncilor care împresurau insula, spunându-le că simte nevoie să facă mişcare. Barcagiii nepăsători îşi ziceau că trebuie să fie puţin sărit, dar îl lăsau să facă ce vrea.

În fiecare dimineaţă, o barcă trecea golful şi se oprea la Puteoli, unde veneau negustorii de fructe şi măcelarii ca să aducă proviziile zilnice de care se simţea nevoie în insulă, într-o seară când sosi în docuri constată că este aşteptat cu nerăbdare, în timpul dimineţii sosise un mare transport de pepeni din Arpino şi unul dintre pepenii aceştia – cui i-ar fi trecut aşa ceva prin minte – îi fusese trimis lui în mod special. I-l dăduseră imediat şi oamenii se adunară împrejurul lui ca să-l vadă când va deschide cutioara de lemn în care era pepenele.

— Cunoşti-pe cineva din Arpino? Întrebă unul dintre barcagii.

— Fără îndoială în Arpino trebuie să aibă o drăguţă, răspunse cineva şi începură să râdă mulţumiţi.

Lui Demetrius nici prin gând nu i-ar fi putut trece că există cineva în Arpino sau în altă parte care ar putea să-i trimită un pepene, îl învârti încet în mâini şi-l examina. Pe o parte a pepenelui se vedea o zgârietură proaspătă, făcută cu vârful cuţitului.

— Te pomeneşti că acesta este numele celui care ţi l-a trimis? Întrebă un barcagiu şi toţi se îngrămădiră împrejurul lui pentru a contribui cu puţin miros de usturoi la complicarea acestui mister.

— Probabil aici nu este vorba decât de o glumă, murmură un bătrân barcagiu. Unul dintre barcagiii aceia din Umbria a vrut să-şi bată joc de tine, zise el şi se depărta.

Demetrius începu să râdă şi declară că nu le rămâne dator, dar abia era în stare să-şi mai stăpânească emoţia. Pepenele acesta nu reprezenta gluma făcută de un barcagiu. Zgârietura reprezenta imaginea primitivă şi stângace a unui peşte! Asta înseamnă că Marcellus este undeva la o grădinărie.

Dimineaţa următoare, când se aşezară ca să stea de vorbă în pergola, Demetrius întrebă pe Diana dacă a auzit vreodată vorbindu-se despre pepenii din Arpino şi fata îi răspunse că în Roma sunt foarte căutaţi şi se găsesc numai la negustorii mai mari.

— Aseară, când a sosit barca cu proviziile, vâslaşii mi-au dat un pepene care fusese special trimis pentru mine, zise el şi ridicându-se în picioare îi întinse pepenele. Diana se uită la el curioasă.

— Foarte ciudat! Exclamă fata. Cunoşti pe cineva în satul acela? Ce înseamnă zgârietura aceasta? Pare că este un peşte. O fi având vreo semnificaţie?

— Când creştinii din Iudeea şi Galileea, răspunse Demetrius aşezându-se din nou pe treptele pergolei, voiau să-şi dea de ştire unul altuia unde se găsesc sau în ce parte au apucat, trăgeau contururile rudimentare ale unui peşte în colbul drumului, pe uri perete de stâncă de la o răscruce sau pe porţile de la intrare. Când se întâmpla ca doi străini să se întâlnească la o masă într-un han pentru a se recunoaşte dacă sunt creştini, trăgeau cu degetul pe tăblie contururile unui peşte.

— Şi de ce ale unui peşte? Întrebă Diana.

— Numele grecesc al peştelui se compune din iniţialele următoarelor cuvinte: Isus Cristos Fiul lui Dumnezeu Mântuitorul.

— Foarte interesant, admise Diana. Dar crezi că în Arpino ar putea să existe creştini?

Demetrius se uită în ochii ei şi zâmbi enigmatic.

— În orice caz, în Arpino trebuie să fie cel puţin un creştin şi cred că amândoi ştim cine este acesta.

— Marcellus! Exclamă Diana şi i se tăie respiraţia.

În după-amiaza aceasta, toată insula era în fierbere datorită sosirii neaşteptate a lui Caligula. Demetrius îl văzuse din fugă, umblând cu paşi mărunţi alături de împărăteasă şi intrând în vila lovis. Peste un ceas toată insula se cutremura de ştirea că tânărul acesta va primi foarte curând coroana imperială. În acelaşi timp se auzi că bătrânul Tiberiu a căzut într-o letargie adâncă, din care probabil nu se va mai trezi niciodată ca să poată afla ce se întâmplă.

Acum, când împăratul aproape nu mai exista şi nepotul împărătesei era ca şi pe tron, însemna că lulia îşi putea permite orice ticăloşie sugerată de josnicia caracterului ei. Ar fi fost în stare chiar să silească pe Diana să asculte de stăruinţele nepotului ei şi să-i acorde toate libertăţile.

Imediat ce se lăsă înserarea, temerile lui Demetrius fură confirmate, căcr Diana fu invitată la o masă intimă în vila ei şi de faţă cu strălucitul ei nepot. Deşi bătrânul Tiberiu îşi trăia ultimele clipe, Caligula trebuia să se distreze, fără să mai ţină socoteală de el.

Presimţind că această invitaţie este un fel de ordin, Diana fu obligată s-o primească şi astfel Demetrius o însoţi la vila Dionysos şi aşteptă vreme de doiiă ceasuri, plimbându-se pe mozaicul peristilului, ca să reapară. Când o văzu în lumina lunii înţelese numaidecât că s-a întâmplat ceva. Îi spuse indignată că în timpul mesei Caligula s-a purtat faţă de ea cu atâta neruşinare, încât însăşi lulia a fost obligată să-l admonesteze.

— Asta le pune capac la toate! Declară Demetrius categoric. Nu se poate să mai întârzii aici în insulă! Voi încerca să te scap chiar în timpul acestei nopţi.

— Demetrius, va fi imposibil! Protestă ea.

— Vom vedea! Cred că ne expunem primejdiei, dar face să încercăm!

Din câteva cuvinte îi spuse ce va avea de făcut:

— Crezi că nu-ţi va fi teamă? Întrebă el şi încercă s-o privească în luminile ochilor.

— Da! Admise fata. Sigur că-mi va fi teamă. Nu înţeleg cum voi putea reuşi! Dar în orice caz voi încerca! Prefer să mă înnec decât să-i mai văd pe imbecilul acesta vâscos că pune mâinile pe mine.

— În cazul acesta, la un ceas înainte de miezul nopţii te vei furişa din vila lovis şi te vei îndrepta singură spre pergola!

Lăsând pe Diana în faţa uşii apartamentului ei, Demetrius plecă să-şi facă, obişnuita plimbare nocturnă, îndreptându-se mai întâi spre pergola, unde scoase colacul de frânghie de sub duşumele şi, după ce legă un capăt de tulpina unui pin mai tânăr, îi dădu drumul peste marginea prăpastiei, de stâncă ce cobora aproape vertical în mare. Câteva clipe se opri şi se uită la apa care se vedea departe în adânc şi-şi simţi inima tremurând de spaimă gândindu-se la senzaţia Dianei în momentul când va trebui să înfrunte această adâncime. Fără îndoială, va avea nevoie de mult curaj. El însuşi ar fi preferat să nu fie obligat să facă o astfel de încercare.

De aici se întoarse repede în camera sa, unde scoase desaga în care băgase hainele de care avea nevoie Diana; o tunică grosolană de pietrar, o cămaşă şi o căciulă de lână împletită, dintre acelea care poartă barcagiii şi sandale grele.

La fiecare pas era oprit de santinelele curioase care voiau să se informeze despre evenimentul întâmplat în timpul zilei; dar, deşi era foarte grăbit, trbuia să stea cu ei de vorbă pentru a nu le atrage bănuielile. Când ajunse la chei se urcă în cea mai bună barcă liberă, prinse vâslele în belciuge şi, după ce făcu semn barcagiilor, începu să se depărteze încet sub bătaia luminii de lună. Imediat ce dispăru din vederea oamenilor începu să vâslească mai cu nădejde. Drumul până în partea de răsărit a „insulei fu lung şi greu. După ce ieşi în larg valurile deveniră mai puternice şi vântul îl încinse din toate părţile.

Demetrius îşi simţea inima zvâcnind speriată nu numai din cauza vâslitului acestuia în timp de noapte, dar şi de teamă că Diana ar putea să fie oprită de cineva în drum. În alte împrejurări ar fi fost aproape imposibil să ajungă până la pergola atât de târziu noaptea fără să fie oprită. Dar în noaptea aceasta aici la Capri nimic nu putea să fie obişnuit, împăratul trăgea să moară, aşa că atitudinea nimănui nu putea să mai fie suspectă. Oamenii alergau în toate părţile şi n-aveau vreme să se gândească la ce fac alţii. Probabil Diana nu va întâmpina nici o greutate ca să vină la ora hotărâtă; dar, chiar dacă ar fi reuşit să vină, mai rămânea totuşi marea primejdie la care se va expune în timpul cât va coborî cu ajutorul frânghiei.

După un drum greu care părea că nu se mai termină, la lumina lunii reuşi să identifice stânca pe marginea căreia se vedeau grinzile pergolei. Apropiindu-se cu luntriţa de picioarele stâncii, ridică fruntea în sus. Luntriţa juca pe valurile frământate de flux şi numai cu mare greutate reuşea s-o ţină în loc. Minutele treceau încete şi el cerceta colţul de stâncă, ridicat la cel puţin o sută cincizeci de picioare deasupra apei.

Cu totul pe neaşteptate inima îi zvâcni o dată furioasă. Pe marginea stâncii la o mică depărtare se vedea o pată cenuşie lunecând în jos. Diana părea foarte mică şi nesigură. Demetrius îşi zise c-ar fi bine să-şi dea drumul mult mai încet, mai ales c-o prevenise chiar de la început, îşi va juli pielea de pe palme şi nu se va mai putea ţine. Când ajunse cam la jumătatea distanţei, constată că lunecă repede în jos, apoi coborârea se domoli din nou, căci probabil îşi înfăşurase frânghia împrejurul picioarelor.

Demetrius rămase înmărmurit când constată că, în loc să coboare, Diana începuse acum să urce în susul stâncii. Ridică privirea şi făcu ochii mari. Doi oameni trăgeau frânghia în sus. Demetrius lăsă vâslele din mână şi, făcându-şi palmele pâlnie în faţa gurii, strigă:

— Dă-ţi drumul!

Urmă o clipă de chinuitoare aşteptare şi trupul mai urcă puţin în sus pe peretele stâncii.

— Sări, Diana! Strigă Demetrius din nou.

Luntrea rămasă liberă fu smulsă de un val şi repezită de-a latul spre stânci. În aceeaşi clipă văzu trupul Dianei cum cobora în jos, învârtindu-se peste cap de câteva ori, apoi dispăru şi fu dus spre larg de valurile care se retrăgeau, ca să pornească din nou la asalt. Demetrius se depărta de stânci şi începu să cerceteze apa. Îi văzu capul apărând pe coama unui val. Începuse să înoate. Demetrius trecu pe lângă ea şi, întinzând un braţ, o cuprinse peste mijloc. Era înspăimântată şi respira intermitent, înecată de suspine. Fata îi trecu braţele împrejurul gâtului şi o trecu peste parapetul bărcii. Căzu grămadă la picioarele lui udă şi sleită de puteri.

Demetrius puse imediat mâna pe vâsle şi, ţinându-se în umbra stâncilor, începu drumul greu împrejurul insulei, înaintau încet şi din când în când li se părea că luntrea nu s-a mişcat din loc. Nu schimbară nici o vorbă până-când ajunseră în apele liniştite ale golfului. Ostenit peste măsură, Demetrius îndreptă barca spre gura întunecată a unei peşteri, apoi, proptindu-se cu coatele în genunchi şi cu obrazul în palme, murmură:

— Eşti o fată curajosă, Diana!

— Nu cred să fiu prea curajoasă, răspunse Diana cu glasul stins. Dar mi-e grozav de frig.

— Ţi-am adus haine uscate; le găseşti în lada care este în partea dinainte; ridică-i capacul, şi-i întinse mâna ca să poată trece peste scândura pe care era aşezat el.

— Hainele acestea sunt menite pentru a mă travesti? Întrebă ea peste câteva clipe.

— Nu pentru a te travesti, ci ca să-ţi ţină cald.

— Care este motivul că Atreus şi celălalt gardian n-au tras cu arcurile asupra mea? Întrebă Diana.

— Pentru că te-ar fi putut lovi, răspunse Demetrius. Atreus primise ordinul să nu te lase să. Părăseşti insula, dar nu să te rănească. Ai ştiut că eşti urmărită de el?

— N-am ştiut decât în momentul când aproape ajunsesem la pergola, l-am auzit venind pe urma mea şi, când au strigat, am recunoscut glasul lui Atreus. Momentul când am simţit că mă ridică în sus cu frânghia mi s-a părut înspăimântător, zise Diana şi se cutremură de un fior. Mi-a venit foarte greu să dau drumul frânghiei din mâini.

— Îmi închipui c-a fost greu! Te-ai mai încălzit? Întrebă Demetrius şi întinse din nou mâinile după vâsle. Ai găsit căciula?

— Da, dar este respingătoare! Încotro ne ducem acum, Demetrius?

— Ne vom îndrepta spre ţărm şi vom vâsli în lungul litoralului până când vom ajunge la un ghiol.

— Dar după aceea ce vom face… Şi unde ne vom duce?

— În timpul zilei vom sta ascunşi, noaptea viitoare vom vâsli ca să putem ajunge cât mai departe, luntrea o vom lăsa, probabil, prin apropierea de Formia. Dar să nu ţi faci nici o grijă… Acum ai scăpat din infernul insulei aceleia. Restul nu are nici o importanţă pentru ceea ce urmărim noi.

Diana rămase vreme îndelungată fără să se mişte. Demetrius se opintea din greu la vâsle şi luntrea părea că aleargă, mânată de vântul ce începuse să bată din partea de miazăzi. Din când în când câte un val se lovea de parapet şi-i stropea, umplându-i de spumă.

— Demetrius! Strigă Diana. De la Formia cât mai avem de mers ca să putem ajunge la Arpino?

— Cincizeci de mile spre miazănoapte-răsărit, strigă Demetrius.

— Ai fost vreodată pe acolo? Se pare că tu cunoşti. Regiunea.

— N-am fost niciodată, dar am cercetat o hartă.

— Vom merge la Arpino?

— Vrei să mergem?

Diana nu-i răspunse. Vântul devenise mai puternic şi Demetrius îşi concentrase toată atenţia asupra vâslelor. Un val trecu peste peretele bărcii.

— În apropiere găseşti o găleată de piele cu care să scoţi apa, strigă Demetrius. Nu ţi-e frică?

— Nu… Acum nu-mi mai este, răspunse fata liniştită.

— Îndreaptă-mă spre şirul de lumini ce se vede în Puteoli.

— În cazul acesta, abate-te puţin spre dreapta. Demetrius, îmi face impresia că în timpul acestei nopţi suntem păziţi de cineva.

— Da, Diana.

— Crezi că este… Adevărat?

— Cred!

— Îţi închipui că ne va păzi… Chiar dacă va începe o furtună? Demetrius se propti cu toată puterea în vâsle şi o bucată de vreme bătu apa fără să zică nimic, iar după ce ieşi din leagănul valurilor îl auzi răspunzându-i ca şi când şi-ar fi scandat cuvintele după ritmul vâslelor care se mai domoliseră.

— S-a întâmplat şi altă dată ca el să aibă grijă de prietenii săi… pe vreme de furtună!

Caligula era atât de nerăbdător să-şi ocupe tronul, încât înmormântarea împăratului Tiberiu – la care el nu luase parte din cauza unei uşoare indispoziţii – trecu aproape neobservată, datorită pregătirilor măreţe ale încoronării. Cât despre înmormântarea unchiului său Gaius, încă nu se întâmplase până acum ca un prinţ să aibă o înmormânatre atât de simplă şi cu cheltuială atât de puţină.

Dacă bătrânul Tiberiu ar fi fost o personalitate mai populară, probabil publicul ar fi cerut mai mult respect faţă de moartea lui, dar în ultimii doisprezece ani se auzise atât de puţin despre el, încât nimeni nu se mai interesa dacă mai este în viaţă sau a murit. Până şi în Senat, unde romanii cei elocvenţi îşi însuşiseră îndemânarea de a ţine discursuri în al căror conţinut nu credeau nici ei înşişi, cuvântările pentru elogierea împăratului fură de o chinuitoare banalitate.

Nu se ţinu seama nici de răspasul pentru doliul curţii, căci toată noaptea lucrătorii fură ocupaţi cu îndepărtarea cenotafelor şi draperiilor funerare de pe Via Sacra şi din Forum, pe unde împăratul îşi făcuse ultimul drum. Până şi patricienii mai în vârstă rămaseră constrenaţi de această lipsă de respect, nu pentru că i-ar fi interesat atât de mult Tiberiu, căci în interesul imperiului ar fi fost mult mai frumos din partea lui dacă ar fi murit mai devreme cu câţiva ani; dar pentru Roma era un semn rău să încoroneze un tânăr care era atât de impudic, încât nu respecta nici cele mai elementare reguli ale bunei-cuviinţe. Dar pentru Caligula respectul faţă de tradiţii avea tot atât de puţină importanţă ca şi vorbele sfetnicilor săi. Ştirile despre vanitatea lui lipsită de cumpăt, despre crizele de furie şi totală lipsă de răspundere se răspândiseră în Roma cu iuţeala unui pârjol.

Serbările încoronării durară o săptămână întreagă şi fuseseră organizate cu o extravaganţă şi risipă fără precedent. Sute de mii de oameni primiră de mâncare şi de băut, iar spectacolele circurilor întrecură în brutalitate şi cruzime tot ce Roma îşi putuse imagina până acum. Cetăţenii respectabili ai oraşului rămaseră năuciţi şi n-aveau curajul să protesteze. Cât despre plebea care profita de această ocazie, puţin o interesa cine plăteşte atâta vreme câlpanis et circenses erau fa îndemâna ei, prin urmare Caligula era omul lor pe care şi-l doriseră, în realitate, împăratul Cizmuliţă dăduse poporului să înţeleagă că este hrănit şi distrat din generozitatea lui şi nu se sfia să afirme că sărăcia în care se zbate plebea se datoreşte numai patricienilor.

Bătrânul Seianus, speriat şi deznădăjduit, se prezentă în faţa Senatului şi ceru o acţiune imediată şi energică, dar nu se luă nici o măsură şi în aceeaşi noapte Seianus fu asasinat. Bătrâna şi ambiţioasa lulia, care venise la Roma în nădejdea că va fi sărbătorită în calitate de împărăteasă văduvă, fu escortată fără nici o formalitate până la barca imperială şi expediată la Capri.

Orgiile desfăşurate în palat continuau fără întrerupere zi şj noapte. Fusese uitat până şi cel mai elementar simţ de decenţă. La banchete veneau sute de oameni fără să fie poftiţi de cineva. Opere de artă de valoare nepreţuită fură răsturnate şi distruse. Convivi zgomotoşi lunecau pe treptele de marmură şi cădeau, venind peste cap. Încă nu se văzuse niciodată atâţia oameni ameţiţi de băutură ca în timpul acestor banchete.

Cortegii triumfale, organizate în grabă pentru celebrarea unor evenimente uitate, parcurgeau străzile fără nici o pregătire prealabilă şi în cariga de aur care mergea în fruntea lor era împăratul cu obrazul cadaveric şi strâmbat de dezmăţ; scotea cu mâinile amândouă sesterţi din sacul pe care-l ţinea în braţe Quintus, favoritul împăratului Cizmuliţă, şi-i arunca în mijlocul plebei, care urla împrejurul lor şi se bătea ca fiarele, tăvălindu-se în noroiul străzilor ca să poată aduna cât mai mult din această risipă. Quiritus era cu obrazul umflat şi zgâriat de palmele cu degetele încărcate de inele ale nepotului ticălos al bătrânei lulia.

Patricienii nu se mişcu din vilele lor, ci stăteau muţi şi cutremurându-se de revoltă neputincioasă. Nu puteau face nimic. Nu protestaseră nici în momentul când Caligula dădu ordinul să fie retezate capetele busturilor din Forum care reprezentau pe cei mai iluştri bărbaţi ai imperiului şi instala în toate părţile numai busturile lui în mijlocul unei impunătoare ceremonii. Nu protestară nici când instala o boxă de fildeş aurit în palat pentru calul său Incitatus, pe care-i ridicase la rangul de consul roman.

Plebea râdea mulţumită când află că împăratul Cizmuliţă a proclamat pe Incitatus de origine divină, iar când află că proclamaţia lui a fost luată în bătaie de joc dădu un edict prin care obliga preoţii ca de aici înainte Incitatus să fie. Adorat în temple. Preoţii se simţiseră jigniţi şi de ordinele date de el anterior, aşa că edictul de acum contribui şi el la nemulţumirea lor. Împăratul avea zilnic discuţii sălbatice cu Quintus şi-l întreba dacă s-a mai descoperit ceva în legătură cu mândra şi frumoasa fiică a lui Gallus, ca după aceea să-şi piardă din nou cumpătul când i se răspundea că nu s-a descoperit încă nimic, în faţa vilei – legatului Gallus, care lipsea din Roma, fusese postată o santinelă şi era supravegheată orice mişcare a Paulei, dacă s-ar fi putut spune că ea mai este în stare să facă vreo mişcare. Slujitorii vilei erau interogaţi, ameninţaţi şi torturaţi. La Capri, legionarul Atreus şi trei barcagii fuseseră osândiţi la moarte. Lui Quintus i se atrăsese atenţia că dacă înţelege ce înseamnă să fii favoritul împăratului ar fi mai bine să termine cât mai repede aceste cercetări, care durează mult.

Dar nereuşita lui Quintus de a descoperi locul unde se ascunde Diana nu putea fi atribuită propriei sale neglijente, în primul rând, dacă ar fi putut descoperi ascunzătoarea Dianei, fără îndoială ar fi prins şi pe Demetrius. Cu acesta avea câteva vechi socoteli de limpezit şi se mira cum de bătrâna împărăteasă nu i-a pomenit nimic despre prezenţa lui în insulă în momentul când a vizitat-o în interesul lui Gaius, care-i ceruse să-l scape de prezenţa nepotului ei.

Evident, Diana şi Demetrius putuseră să se înece. Barca cu care fugiseră a fost găsită în larg. Marea fusese neliniştită în timpul nopţii aceleia, în lungul ţărmului de la Fonnia până la Capua, nimeni nu-i văzuse şi nici nu se putuse descoperi vreo urmă a fugarilor.

Împăratul Cizmuliţă tuna şi fulgera. Diana era singura fată din toată lumea care îndrăznise să-l dispreţuiască făţiş. Afară de asta, din cele ce aflase referitor la felul în care evadase din insula Capri înţelegea că trebuie să fie o fată curajoasă. Ar fi o plăcere nebănuită s-o poată umili, îşi zicea el. Quintus zâmbea nepăsător, dar sprâncenele i se încruntau, ca şi când ar fi încercat să-l prevină de primejdia. Care-l aşteaptă.

— În primul rând, maiestatea-voastră va trebui să înlăture pe Demetrius, care a ajutat fata să evadeze şi abia după aceea să se gândească la felul de pedeapsă ce va da fiicei lui Gallus.

— De ce? Întrebă Caligula. Nu cumva este îndrăgostită de sclavul acesta? Mi se pare că spuneai că ea este îndrăgostită de tribunul care a răstignit pe evreul acela-şi a înnebunit din pricina remuşcărilor, închipuindu-şi că a răstignit un zeu.

Ochii lui Quintus se aprinseră când constată că împăratul Cizmuliţă îşi mai aduce aminte de ceea ce-i spusese despre acest galileean şi despre mulţimile de oameni care-l urmau în toate părţile. Caligula fusese beat şi-şi închipuise că nu dă nici o atenţie vorbelor lor. Probabil întâmplarea aceasta îl impresionase şi pe el.

— Este adevărat, maiestate, răspunse Quintus. Acest Demetrius a fost sclavul lui Marcellus, fiul bătrânului Gallio. Şi, fără îndoială, sclavul a jurat că va apăra pe Diana.

— Dacă va putea s-o apere!

— În cazul când n-o va apăra şi Diana va fi prinsă, grecul nu va ezita să-şi primejduiască viaţa pentru a o răzbuna.

— Ei asta-i!

— Ce crezi că va putea face? Tu, Quintus, eşti un caraghios care se teme şi de umbra sa! Crezi că sclavul acesta va fi în stare să se prezinte cu forţa în faţa noastră?

— Maiestate, grecul acesta este un om primejdios, îl preveni Quintus. Într-un rând nu i-a lipsit îndrăzneala pentru a ataca un tribun tară să fie înarmat!

— Şi a rămas în viaţă?

— Trăieşte fără să se ascundă. Şi a devenit unul dintre membrii gărzii imperiale din vila lovis!

— Tiberiu ştia despre crima pe care a săvârşit-o sclavul acesta?

— Fără îndoială. În orice caz împărăteasa ştia… Deoarece am informat-o chiar eu.

Quintus începu să se frământe pe loc şi uitându-se la el Caligula începu să râdă cu hohote. Tribunul zâmbi ruşinat şi se aprinse la obraz.

— Împăratul Tiberiu, stăpâne, n-a ţinut la mine niciodată.

— Probabil bătrânul l-a primit în garda lui pentru a-l recompensa, adăugă Caligula în bătaie de joc. În sfârşit, iată ocazia ce ţi se oferă pentru a scăpa de sălbaticul acesta. Găseşte-i ascunzătoare şi termină cu el! Sfârşi Caligula şi făcu un gest semnificativ.

Quintus făcu o strâmbătură şi ridică din umeri.

— Maiestate, nu cred că mi-ar face plăcere să mă bat cu un sclav. Împăratul Cizmuliţă se cutremură de râs.

— Probabil nu-ţi va face plăcere… Să te baţi mai ales cu acesta! Apoi cu totul pe neaşteptate se întunecă la obraz. Grăbeşte-te să descoperi unde se ascunde grecul acesta! Dacă ţi-e teamă să te întâlneşti cu el faţă în faţă, cedează-ţi altuia locul care va fi mai curajos decât tine. Nu-mi face plăcere să ştiu despre el că este în libertate. Ia mai spune-mi ceva despre Marcellus acesta… Care s-a aruncat în mare. El a devenit adept al evreului aceluia, nu-i aşa? Nu cumva şi fiica lui Gallus împărtăşeşte convingerile lui?

Quintus îi răspunse că el nu ştie, dar are toate motivele să creadă că sclavul grec este creştin de vreme că s-a asociat chiar la Ierusalim cu oameni care au fost adepţii lui.

— Dar cu toate acestea se bate şi se încaieră, nu-i aşa? Întrebă Caligula. După câte am înţeles noi, cultul acesta nebunesc al lui Isus te opreşte să iei parte la încăierări.

— Asta, maiestate, se poate, admise Caligula. Dar când grecul acesta este furios nu-mi vine să cred c-ar cere permisiunea cuiva pentru a se încaieră. Este o fiară sălbatică.

Cizmuliţă îşi pipăi cheotorile de la gât ale tunicii.

— Ce zici despre garda palatului nostru, Quintus?

— Membrii gărzii sunt vigilenţi şi credincioşi maiestăţii-voastre.

— Crezi că ar fi posibil ca un asasin venit din afară să poată pătrunde în dormitorul nostru?

— Venind din afară ar putea pătrunde, maiestate. Dar dacă grecul ar lua hotărârea să ucidă pe împărat, el nu va încerca să pătrundă în palat. Probabil ar sări în cariga imperială cu pumnalul în mână.

— Ca imediat după aceea să fie rupt în bucăţi de mulţimea revoltată, ripostă Caligula şi bărbia începu să-i tremdre spasmodic.

— Aşa este, maiestate, încuviinţă Quintus, care se simţi mulţumit de spaima ce cuprinsese pe împărat, dar s-ar putea ca el să fie rupt în bucăţi în momentul când va fi prea târziu pentru a mai folosi împăratului, în cazul când grecul acela a luat hotărârea să se răzbune, pe el nu-l va interesa că răzbunarea aceasta va trebui s-o plătească cu viaţa.

Cu mâna tremurândă, Caligula ridică o cupa şi Quintus se grăbi să i-o umple.

— De aici înainte va fi nevoie să fiu păzit mai bine de fiecare dată când voi apărea în faţa poporului. Vei avea grijă ca două rânduri de pretorieni să înainteze la pas cu cariga imperială pe ambele părţi. Asta rămâne în seama ta, Quintus.

— Ordinul maiestăţii-voastre va fi îndeplinit. Dar dacă-mi veţi da vore, maiestate, să vă ofer un sfat, eu cred că primejdia aceasta ar putea să fie înlăturată. Lăsaţi pe fiica lui Gallus, dacă va mai fi în viaţă, să-şi trăiască viaţa fără să fie supărată de cineva, împăratul şi aşa nu va putea trăi în linişte alături de ea; iar dacă o veţi băga la închisoare aţi putea provoca o revoltă a armatei, care ţine foarte mult la legatul Gallus.

Împăratul Cizmuliţă sorbi din cupă, sughiţă şi zâmbi cu dispreţ.

— Dacă vom avea nevoie de sfatul tău, Quintus, ţi-l vom cere. Când ia o hotărâre, împăratul Romei n-are nevoie să ceară fiecărui legionar din armata imperiului s-o aprobe. Apoi glasul îi deveni ţipător. Nu ne interesează nici protestele bătrânilor acelora graşi care sunt în Senat! Poporul este de partea noastră!

Quintus zâmbi umilit, dar nu răspunse nimic.

— Vorbeşte, prostule! Ţipă. Cizmuliţă furios. Am spus că poporul este cu noi! Ce ai de zis în această privinţă?

— Este câtă vreme au pâine şi spectacole de circ gratuite, îndrăzni Quintus să răspundă.

— Îi vom hrăni atunci când vom crede de cuviinţă, zbieră Cizmuliţă cu glasul sugrumat.

Quintus nu zise nimic, dar, văzând c-a golit cupa grea de argint pe care o ţinea în mână, se grăbi să i-o umple din nou.

— Şi din ziua când vom înceta să-i mai hrănim ce se va întâmpla? Întrebă Cizmuliţă cu înţeles. Vor începe dezordinile şi vom fi obligaţi să-i alungăm din nou în cotloanele lor?

— Poporul flămând, maiestate, poate deveni întotdeauna primejdios, declară Quintus cu sfială.

— Vor începe să jefuiască? Lasă-i să jefuiască! Negustorii din pieţe sunt bogaţi. De ce să ne facem gânduri din pricina lor? Dar nu vom tolera plebea şi nici adunările publice!

— Adunările plebei pot fi risipite cu uşurinţă dacă arestezi pe cei care sunt capii mişcării, maiestate zise Quintus. Imediat ce capii sunt arestaţi, nemulţumiţii dispar. Dar este mult mai greu să procedezi faţă de adunările celor care se întâlnesc pe ascuns.

Caligula lăsă cupa din mână şi rămase întunecat.

— Ce fel de oameni sunt cei care îndrăznesc să se întâlnească pe ascuns?

Quintus păru că se gândeşte şi încruntă din sprâncene, întrebându-se ce să-i răspundă.

— N-am îndrăznit să vorbesc până acum maiestăţi i-voastre despre această chestiune, deoarece împăratul are o mulţime de griji; dar în oraş se crede că se găsesc foarte mulţi care au adoptat cultul acestui galileean.

— Uhâm… Cei care n-au voie să se încaiere. N-au decât să se întâlnească! Lăsaţi-i să uneltească! Ce crezi: câţi ar putea să fie?

— Nu cunoaşte nimeni numărul lor, maiestate. Dar am aflat că gruparea aceasta devine din ce în ce tot mai puternică. S-a dat ordin ca toate casele unde au fost observaţi oameni care se adună în timpul nopţii să fie supravegheate, în câteva dintre acestea, patrulele au intrat şi au făcut cercetări, dar n-au găsit nici dezordine, nici arme şi nici cei care vorbeau nu păreau revoltaţi. De fiecare dată după ce o casă a fost călcată s-a constatat că în casa aceea nu se mai ţin adunări în timpul nopţii. Asta înseamnă că probabil acum se întâlnesc în altă parte. Prinţul Gaius a început în această privinţă cercetări de luni de zile, dar n-a reuşit să descopere nimic.

— Este o chestiune lipsită de importanţă, murmură Caligula toropit de somn. Lăsaţi-i să-şi ţină adunările şi să vorbească. Dacă le face plăcere să creadă că evreul lor care a murit este de origine divină este treaba lor. Incitatus este şi el de origine divină, dar nu se sinchiseşte nimeni.

— Creştinii aceştia afirmă că galileeanul nu este mort, obiectă Quintus. După câte spun ei, de când a fost răstignit a fost văzut de mai multe ori. Ei îl consideră drept rege al lor.

— Rege! Exclamă Cizmuliţă şi păru că se trezeşte din adâncul toropelii sale. De asta vom avea noi grijă. N-au decât să creadă tot ce vor despre evreul lor, dar nu vom îngădui astfel de prostii… Veţi aresta pe nebunii aceştia oriunde îi veţi găsi şi vom sugruma această mişcare înainte de a deveni primejdioasă.

— Mişcarea a devenit demult primejdioasă, declară Quintus. Întreaga Palestina este plină de creştini. Mişcarea lor este destul de puternică pentru a semanifesta pe faţă chiar în Corint, în Atena şi alte oraşe din Grecia.

— Dar autorităţile ce fac? Dorm? Întrebă Caligula.

— Nu, maiestate! Capii mişcării au fost arestaţi şi unii dintre ei au fost osândiţi la moarte; dar oamenii aceştia sunt fanatici şi nu le lipseşte curajul. Ei cred că dacă vor muri pentru credinţa lor vor trăi în altă viaţă.

— Acestea sunt prostii! Ripostă Caligula cu dispreţ. Nu cred să se găsească mulţi care să creadă astfel de vorbe. Iar cei puţini care cred nu înseamnă nimic şi nici nu vor putea face nimic.

Vreme de câteva minute Quintus nu zise nimic şi rămase cu privirea îndreptată în altă parte.

— Cornelius Capito, maiestate, este foarte neliniştit din pricina lor. El crede că astăzi în Roma trebuie să fie cel puţin patru mii de creştini.

— Şi ce măsuri a luat împotriva acestei uneltiri? Întrebă Caligula. Quintus clătină din cap.

— Este o mişcare stranie, maiestate. Adepţii nu au nici unfel de arme în afară de credinţa că nu există moarte. Cornelius Capito nu este pregătit pentru a zdrobi o mişcare, ai căreivadepţi refuză să moară atunci când sunt ucişi.

— Quintus, constat că vorbeşti ca un. Prost, murmură Caligula. Trimite vorbă bătrânului acestuia caraghios ca mâine să se prezinte în faţa mea şi să-mi facă un raport. Şi vei avea grijă ca sclavul acela grec să fie arestat fără întârziere. Dacă va fi posibil, îl vei aduce viu în faţa mea.

Glasul împăratului Cizmuliţă păru c-a început să se stingă în momentul când adăugă:

— Cheamă căpetenia sclavilor, căci vreau să mă culc.

Dacă în timpul drumurilor ce le făcuse prin provinciile de la marginea imperiului s-ar fi găsit cineva să întrebe pe Marcellus Gallio despre Roma şi dacă se poate orienta cu uşurinţă prin cartierele ei, i-ar fi răspuns că de vreme ce s-a născut în oraşul acesta şi a trăit toată viaţa acolo este convins că-l cunoaşte destul de bine.

Acum însă începuse să-şi dea seama că este una să cunoşti Roma în calitate de tribun bogat, fiu al unui senator care se bucură de mare prestigiu şi cu totul altceva s-o cunoşti din punctul de vedere al unui călător modest îmbrăcat, adăpostit într-un han al căruţaşilor din apropierea pieţelor de pe malul Tibrului, unde străzile ziua şi noaptea sunt pline de larmă şi de ţipetele oamenilor grosolani care trăiesc de pe o zi pe alta, muncind din greu.

Încă nu reuşise să-şi dea seama ce l-a determinat să se întoarcă la Roma. Era de zece zile în oraş şi cutreiera străzile mirat şi cutremurat de silă în mijlocul acestor oameni ale căror lăcomie şi murdărie îl făcea să se revolte şi care nu duceau o viaţă cu nimic mai uşoară decât guzganii din cotloanele cheiurilor. Cei din Arpino fuseseră şi ei murdari, săraci, zdrenţuiţi şi grosolani, dar primeau cu plăcere orice sfat menit să le îmbunătăţească felul de viaţă. Fără îndoială, nici aceşti dezmoşteniţi din suburbiile Romei nu puteau să fie mai răi decât ei. Marcellus încercă să aprofundeze această problemă. Probabil degradarea aceasta se datora aglomerării excesive, lipsei de intimitate, zgomotului asurzitdr care nu se domolea niciodată. Nu se poate să fii cuviincios dacă nu eşti inteligent; nu se poate să fii inteligent dacă nu ştii să te gândeşti şi cine ar fi fost în stare să se mai gândească în mijlocul acestei larme nebuneşti? Mai adaugă mirosul infect al cartierelor acestora supraaglomerate şi te vei întreba cine ar putea să mai cunoască noţiunea respectului de sine însuşi şi a respectului faţă de alţii. El însuşi începu să-şi dea seama de influenţa nefastă ce o exercita contactul acesta asupra lui. Nu-şi mai răsese barba de trei zile. Încerca să-şi găsească o scuză, în taverna lui Apuleius, confortul era o condiţie inexistentă. Aici nimeni nu-şi rădea barba, nimeni nu se spăla şi pe nimeni nu-l interesa cum arată.

În ziua înmormântării împăratului, Marcellus se găsea în mijlocul mulţimii prost mirositoare care asuda din greu în piaţa Forului Iulian pentru a fi de faţă la trecerea cortegiului funerar. Rămase mirat când văzu pe tatăl său cât a îmbătrânit în timpul ultimelor săptămâni. Fără îndoială, avusese multe griji. Pe obrajii tuturor acestor bătrâni respectabili se vedea o expresie de spaimă şi nu era deloc de mirare ţinând seama de marea încercare prin care trecea imperiul. Se simţea îndurerat de atitudinea tatălui său, care până acum suportase toate loviturile cu demnitate incomparabilă, iar acum se lăsase copleşit de deznădejde, îşi simţi inima sângerând de durere.

Vreme de două săptămâni continuă să cutreiere străzile în fiecare zi, oprindu-se din când în când; dar, de obicei, oamenii de fiecare dată îşi vedeau de drum când încerca să intre cu ei în vorbă. După felul în care vorbea şi se purta, îşi dădeau seama imediat că nu face parte din lumea lor şi deveneau bănuitori, în acelaşi timp era mereu obsedat de amintirea chipului trist al tatălui său şi de felul nesigur în care se ţinea pe picioare.

Într-o seară, simţindu-se peste măsură deprimat, trimise vorbă lui Marcipor, indicându-i locul unde se găseşte şi rugându-l să-i dea o întâlnire în locul şi la timpul pe care-l va crede el de cuviinţă, dar îi spuse c-ar fi preferabil să nu vină la hanul lui Apuleius. Peste două ceasuri primi răspunsul lui Marcipor, care-i spunea ca ziua următoare să apuce pe via Appia şi să meargă înainte până la vechiul cimitir evreiesc. Marcipor îi spunea că în timpul după-amiezei îl va aştepta acolo.

Marcellus îşi aduse aminte unde este locul acesta de întâlnire, de care se legau amintiri stranii. Acum două secole, când Antioh supusese Palestina, viaţa pentru evreii din această provincie devenise atât de grea, încât mii de oameni emigraseră şi astfel Roma fu obligată să adăpostească un număr mult mai mare decât i-ar fi trebuit.

Speriat de această migrare în masă imperiul promulgă legi restrictive care hotărniceau libertăţile acestor refugiaţi. Fuseseră adunaţi pe o porţiune de teren de dincolo de Tibru, anumite ocupaţii le fuseseră oprite, nu li se acordase nici cetăţenia romană şi, după ce animozităţile şi nemulţumirile împotriva lor se dădură pe faţă, începură şi persecuţiile.

Fiind oameni care păstrau cultul morţilor, se simţiră profund nedreptăţiţi când administraţia romană le acordă un loc de cimitir în partea de miazăzi a Romei, unde pământul afânat era aşternut în adâncime de cincizeci de urme pe o stâncă masivă de piatră albă maleabilă, în timpul nopţii, instigatorii veneau aici şi profanau mormintele evreilor.

Datorită muncii neobosite, evreii reuşiră să sape un tunel oblic în stâncă. Astfel făcură un coridor subteran în formă de labirint şi în pereţii acestuia săpară cripte pentru morţii lor şi ganguri în care se puteau ascunde cei persecutaţi.

După ce mai trecu o bucată de vreme, persecuţiile acestea încetară. Numeroşi evrei bogaţi, care contribuiseră cu sume mari la construirea clădirilor statului şi la ridicarea monumentelor, obţinură titulu! De cetăţeni romani, aşa că povara ce apăsa pe umerii conaţionalilor mai puţin norocoşi decât ei fu uşurată. Cu timpul, vechile morminte subterane căzură în desuetudine. Pe vremea aceea numai puţini oameni se mai interesau de catacombe, afară de cei care se ocupau cu studiul antichităţii. Marcellus se întrebă cum de Marcipor, care acum era un om în vârstă, a ales ca loc de întâlnire tocmai cimitirul acesta. Până acolo avea drum lung de făcut.

Sosi ceva mai devreme decât ora hotărâtă, dar Marcipor sosise înaintea lui şi-l aştepta în mijlocul unui crâng de cireşi, care se întindea de la marginea drumului pe o distanţă de un sfert de milă până la intrarea în catacombe. Marcipor se aşezase pe pământ şi, când îl văzu, se ridică în picioare şi se apropie de el cu mâinile întinse şi obrazul tremurând de emoţie. Impresionat de atitudinea bătrânului servitor, Marcellus îi strânse mâinile cu efuziune. Acum nu mai era tribun, căci pentru amândoi timpul se întorsese înapoi. Băiatul care odinioară venea la Marcipor de fiecare dată când se cresta în degete sau i se strica o jucărie întinse braţele spre omul acesta bătrân şi-l strânse cu dragoste la piept.

— Ne-am închipuit că eşti mort, îngână Marcipor cu glasul sugrumat. Familia te-a jelit. Spune-mi – şi se depărta puţin de el ca să-l poată examina – ce te-a determinat să-i sperii în felul acesta? Aceasta nu este o purtare pentru un tânăr cu educaţia ta, fiule… Haide să ne aşezăm, căci eu sunt foarte ostenit dş drumul pe care l-am făcut.

— Dragul meu Marcipor, am fost silit să procedez în felul acesta, căci mi-am închipuit că va fi mai puţin dureros pentru familia mea. Dacă au crezut despre mine că sunt mort, ei m-au jelit şi şi-au adus aminte de mine cu duioşie. Dacă m-aş fi întors acasă, hotărât să urmez un fel de viaţă cu totul altul decât cel la care s-ar fi aşteptat, senatorul din partea fiului său, le-aş fi pricinuit o decepţie mult mai dureroasă.

Aşa cum se prezintă lucrurile, ei sunt trişti din pricina mea, căci mă cred mort, dar nu se simt umiliţi datorită purtării mele faţă de ei.

— Şi de ce-mi sptii vorbele acestea mie? Întrebă Marcipor. Cuvintele tale reprezintă un mare secret a cărui povară o treci pe umerii slăbiţi ai unui bătrân slujitor, care trebuie să fie credincios Stăpânilor săi în orice împrejurare.

— Marcipor, am văzut pe tatăl meu cu ocazia înmormântării împăratujui. Obrazul lui frumos era răvăşit şi ochii tulburaţi de deznădejde. Umbla cu umerii bleojdiţi şi nu mai avea nimic din mândria lui de altădată. Am încercat să alung imaginea tatălui meu, dar ea mă obsedează. Tocmai de aceea te-am chemat aici să stăm de vorbă. Ce zici: să mă întorc acasă? Crezi c-aş putea contribui cu ceva ca să-l ajut?

Marcipor plecă ochii în pământ şi păru că se gândeşte ce să-i răspundă.

— Fireşte, îmi vei răspunde să renunţ la preocuparea mea de acum şi să mă întorc în casa părinţilor mei pentru a-mi ocupa locul pe care l-am avut înainte de asta. Nu pot să-ţi explic felul de obligaţii ce mă aşteaptă, deoarece ţie nu ţi s-a dat ocazia ca…

— Nu… Fiule! Îl întrerupse Marcipor. Nu se poate să renunţi la datoria pe care ţi-ai asumat-o, chiar dacă ai încerca. După ce începi să crezi cu toată convingerea că Isus este Fiul lui Dumnezeu celui viu, care va întemeia aici pe pământ o împărăţie a dreptăţii şi bunei înţelegeri, cine ar fi în stare să nu accepte această credinţă? În cazul când cineva renunţă la această credinţă, pentru diverse motive, înseamnă că el n-a avut niciodată această credinţă.

Marcellus se plecase spre el şi-l asculta mirat.

— Marcipor! Exclamase el. Tu eşti creştin?

— Ultima dată când ai fost acasă, Demetrius a fost de părere c-ar trebui să-ţi spun despre credinţa mea şi despre faptul că m-am asociat cu ceilalţi creştini din Roma…

— Ceilalţi creştini? Repetă Marcellus mirat.

— Da, fiule… Şi toţi aceştia se găsesc acum în mare primejdie. Am bănuit că dacă vei afla despre gruparea creştină de aici din Roma vei încerca să te apropii de ea. Oamenii aceştia, în majoritate de origine obscură, se adună în taină şi în grupuri mici, fără să atragă atenţia asupra lor. Un tribun însă nu poate proceda în felul acesta. Prin urmare, mi-am zis că va fi mult mai prudent să nu iei cunoştinţă de această grupare. Acum câteva zile noul împărat a publicat un edict care prevede pedeapsa cu moartea pentru toţi cei despre care va afla că sunt în legătură cu creştinii. Ce se va întâmpla cu mişcarea noastră creştină aici în Roma rămâne să vedem de acum înainte. Desigur, se spune că tânărul Caligula este un om crud şi încăpăţânat.

— Tânărul Caligula este nebun! Zise Marcellus.

— Aşa se pare, continuă Marcipor, dar cred că este destul de lucid pentru a duce până la capăt planurile lui de măcel, în momentul când am primit scrisoarea ce mi-ai trimis-o, mi-am dat seama că ar fi inevitabil să nu te întâlneşti din întâmplare câţiva creştini şi să te asociezi cu ei. Dar va trebui să te gândeşti de două ori înainte de a te expune unei astfel de primejdii. Noi, care suntem oameni lipsiţi de importanţă, ne putem ascunde. Tu nu vei putea, în orice caz nu vei putea să stai ascuns vreme îndelungată, împăratul va fi foarte mulţumit să poată da celorlalţi o pildă osândindu-te pe tine.

— Cred că n-ai intenţia să mă sfătuieşti să fug din oraş! Exclamă Marcellus.

— Nimeni care tacunoaşte atât de bine cum te cunosc eu, fiule, nu va putea să-ţi dea un astfel de sfat. Dar trebuie să ştii că viaţa ta este mai preţioasă. Atâta vreme cât această ameninţare se menţine, nu cred că vei putea face nimic deosebit în interesul oamenilor înspăimântaţi care stau ascunşi. Dacă vei părăsi oraşul până în ziua când împăratul va începe să se gândească la altă nebunie, vei putea să te întorci şi prezenţa ta va fi oamenilor de folos. Deocamdată nu există nici un motiv care ar merita să-ţi primejduieşti viaţa.

Marcellus întinse mâna şi o aşeză înduioşat pe genunchii bătrânului.

— Marcipor, zise el cu glasul blând, vorbeşti cum trebuie să vorbească un slujitor credincios al părintelui meu, care se gândeşte la bunăstarea fiului său. Pentru atitudinea aceasta, îţi sunt recunoscător. Dar acesta nu este sfatul pe care un creştin ar putea să-l dea altui creştin. Demetrius sau poate altcineva nu ţi-a vorbit nimic despre ultimul drum pe care Isus l-a făcut la Ierusalim, când ucenicii săi au încercat să-l determine să nu plece deoarece ştiau că pentru el va fi primejdios să-şi petreacă săptămâna Paştilor în oraşul acela? Îi spuneau că viaţa lui este preţioasă şi nu trebuie să se expună la primejdii, căci trebuie să se ferească în interesul poporului care a primit învăţăturile lui şi le urmează.

— Ce a răspuns la stăruinţele lor? Întrebă Marcipor.

— Le-a răspuns că sfatul lor nu este bun; spunea că nimeni nu trebuie să vorbească prietenului său despre primejdiile la care se expune atunci când el încearcă să-şi facă datoria; le-a spus că uneori omul trebuie să-şi piardă viaţa pentru a şi-o putea mântui, iar cei care se străduiesc să şi-o mântuiască fără îndoială şi-o vor pierde, în orice caz Marcipor, intenţia ta este bună, dar cu toate acestea eu voi rămâne în Roma. Nu-ţi dai seama că mişcarea noastră ar putea să dispară în cazul când noi cei care credem într-însa vom încerca să ne ferim de primejdii?

Marcipor dădu încet din cap şi cu mare greutate se ridică în picioare.

— În cazul acesta vino cu mine, zise el. Ne vom duce la ei.

— Unde? Întrebă Marcellus.

— În catacombe, răspunse Marcipor şi arătă spre copaci. Aici se întâlnesc vreo treizeci de oameni pentru a discuta planurile activităţii viitoare.

— Se poate ca în Roma să fie treizeci de creştini? Exclamă Marcellus care părea mulţumit de ştirea aceasta.

— Fiule, în Roma sunt aproape patru mii de creştini! Declară Marcipor. Aceşti treizeci sunt conducătorii lor.

Vreme îndelungată Marcellus nu fu în stare să scoată nici o vorbă şi se gândi la importanţa acestei informaţii neaşteptate, într-un târziu îşi regăsi din nou glasul.

— Marcipor, împărăţia lui se apropie cu paşi mult mai repezi decât mi-aş fi închipuit eu!

— Ai răbdare, fiule, căci mai avem drum lung şi foarte greu de făcut! Murmură Marcipor şi apucă înaintea lui.

Treptele înguste şi nesigure ale tunelului erau. Cufundate în întuneric. După ce ajunseră jos, o feştilă de lumină se văzu pâlpâind la intrarea unui coridor care cotea spre stânga. Marcipor intră pe coridor fără să ezite, ca şi când ar fi cunoscut drumul. Un bărbat înalt îmbrăcat în haine de lucrător se apropie de ei cu un opaiţ în mână şi, ridicându-l deasupra capului, se uită cu atenţie la Marcellus.

— Cine este omul acesta, Marcipor? Întrebă el.

— Tribunul Marcellus Gallio. Este unul de ai noştri, Laertius.

— Ce nevoie avem noi aici de un tribun? Întrebă Laertius nemulţumit.

— Marcellus a făcut multe sacrificii pentru a putea îmbrăţişa credinţa noastră, Laertius, adăugă Marcipor cu blândeţe. El este informat despre galileean mai bine decât noi toţi, afară de unul singur.

— Aşa să fie, se învoi Laertius cam fără voie, dacă tu dai chezăşie pentru el.

Îşi continuară drumul în lungul coridorului mai mult pe pipăite şi Marcellus se miră de întinderea lui. Marcâpor domoli pasul şi-l luă de braţ.

— Laertius consideră cauza noastră drept o organizaţie a oamenilor săraci, îi explică el cu bunăvoinţă. La mulţi creştini vei constata astfel de convingeri. Nu se poate să-i condamni, deoarece vreme îndelungată oamenii aceştia au trăit oprimaţi. Dar ar fi adevărată-nenorocire dacă împărăţia lui Isus ar deveni un rai exclusiv al săracilor.

— Probabil ar fi fost mai bine dacă nu i-ai fi spus cine sunt, zise Marcellus.

— Eu cred că va fi mult mai bine ca aici în Roma creştinii să ştie că un bărbat care dispune de oarecare mijloace le poate fi de mare folos şi că este un vrednic ascultător al învăţăturilor lui Isus. Prea mult se vorbeşte numai despre virtuţile sărăciei.

Cotiră pe dreapta şi intrară într-un coridor mai îngust decât primul şi foarte lung, pe pereţii căruia se vedeau plăcile de piatră cu numele evreilor demult morţi. O feştilă pâlpâia slab prin întuneric pentru a lumina în fundul coridorului o uşă grea de lemn. Din întuneric ieşi o nouă santinelă, care le aţinu calea. Marcipor îi spuse şi acestuia cine este omul care a. venit cu el. Santinela îi făcu semn cu torţa aprinsă spre grinda pragului de sus, pe care se vedea o mică inscripţie.

— Ştii ce este semnul acesta? Întrebă el.

— Este simbolul secret al creştinilor, răspunse Marcellus.

— Ţi-a vorbit cineva despre simbolul acesta sau l-ai văzut şi în altă parte?

— L-am văzut în mâi multe locuri prin Galileea şi în Ierusalim.

— În cazul acesta dă-mi voie să te întreb, continuă santinela, de ce şi-au ales ca simbol imaginea unui peşte? Sau poate peştele are o semnificaţie sacră.

Marcellus îi explică respectuos şi santinela îl ascultă cu atenţie.

— Puteţi intra, zise santinela şi le făcu loc să treacă.

Era o încăpere mare de formă pătrată, în care ar fi fost loc pentru mai mulţi oameni decât cei care se vedeau aici, adunaţi în semicerc împrejurul unui bărbat de statură impunătoare şi cu barba neagră, care le spunea ceva cu glas adânc şi gutural.

Se apropiară încet prin lumina tulbure. Marcipor mergea în frunte şi nu se opri decât în momentul când glasul grav al celui care vorbea se putu auzi destul de limpede. Marcellus îl recunoscu imediat şi apucă pe Marcipor de mâneca hainei.

— Îl cunoşti? Întrebă corintianul în şoaptă şi zâmbi mulţumit.

— Sigur că da! Răspunse Marcellus emoţionat. Era Marele Pescar.