5. EPICA NARATIVĂ

Sub acest titlu, puțin cam simplist, vom examina literatura câtorva romancieri și povestitori, al căror talent nu se manifestă într-o narație saturată de psihologism sau de alte intenții, ci merge direct la țintă — spre obiectiv.

Victor Eftimiu. Din foarte felurita lui literatură în proză, cu însușiri de povestitor și mare limpezime și proprietate stilistică, ne oprim doar la romanul Tragedia unui comedian (1924), interesant prin atmosferă și prin crearea unui tip; atmosfera este lumea teatrului, nu numai în ce are ea meschin și cabotin, ci și în tot ce are nobil ca sforțare de a interpreta și de a realiza artistic; tipul este contele Venceslas-Svidrigello Strszky, zis Struțul, zis domnul Maximum, refugiat polonez, venit la Iași cu trupa lui Borelli, rămas peruchier al teatrului de acolo, fost soț câteva luni al frumoasei artiste Fani Boldescu, devenită apoi „prințesa“ Moruzof, peruchier apoi al Teatrului Național, actor, regizor și impresar de turnee în provincie și, în sfârșit, directorul „Teatrului Shakespeare“ din intrarea Zalomit, mare regizor al pieselor lui Shakespeare și chiar interpret al lui Caliban din Tempesta, om urât și genial, în care clocotește pasiunea teatrului și conștiința urâciunii ce-l împiedică de a deveni mare actor și de a fi iubit de femei. Iată omul și interesul cu care urmărim și contrastul romantic dintre urâciunea și genialitatea lui, dar mai ales și sforțările de a-și realiza viziunile artistice. E prima data în literatura noastră când intrăm în astfel de preocupări exclusiv teatrale, când asistăm la repetiții însuflețite de verva rară a regizorului, într-o atmosferă de electricitate artistică, de competență și pasiune dramatică evidente. Atât ar fi fost de ajuns și, oricum, atât e ceea ce urmărim cu interes.

Cum însă scriitorul are un spirit inventiv și romanțios, înclinat spre senzațional, drama sufletească și cerebrală a eroului său se complică și se pierde într-o frescă socială bucureșteană, cu idile sentimentale și dezmăț frenetic. Pe aceeași linie senzațională merge apoi și Prințesa Moruzofși partea a doua a Dragomirnei  [58] .

Amintim și doi povestitori macedoneni:

N. Batzaria. Epica lui N. Batzaria (n. 1874), cu diverse cadâne, are mai mult caracter informativ, fără ca, prelucrată, realitatea brută să se organizeze și să se înalțe până la ficțiune poetică  [59] .

M. Beza. Pornită de la schiță și menită schiței, literatura lui Marcu Beza cultivă legendele populare (Balta noastră, Lacul, Râpa lui Mihai) și evenimentele principale ale vieții locale, asasinate (Tușu), răzbunări de hoți, cu pustiiri de regiuni întregi (Zidra), răpiri de fete, părăsirea satului părintesc (Două suflete) etc., totul trasat liniar, într-o povestire simplă și într-un stil sobru (ceea ce nu înseamnă și natural) și îngrijit până la artificial… Cu mijloace atât de simple și cu o lipsă evidentă de suflu epic, scriitorul nu era indicat pentru roman, așa că încercarea sa de mai târziu (O viață) nu reușește să ridice o simplă schiță filigrană la tonul și dezvoltarea epică necesare. Echilibrul stilistic, oarecum clasic, al scriitorului e mult mai binevenit în paginile de impresii din Anglia  [60] .

Sergiu Dan. După Viața minunată a lui Anton Pann (1929), în colaborație cu Romulus Dianu, prima viață romanțată de la noi, Sergiu Dan (n. 1903) ne-a dat singur Dragostea și moartea în provincie (1931), roman de moravuri provinciale. Comparația cu Madame Bovary se impune și în intenția artistică și în episoade și în tehnică: Cora e Emma, Tomiță e Charles Bovary și Vlad Stroescu e Rodolphe Boulanger. Prin crearea atmosferei și precizia unor tipuri, romanul indică un artist și o îndemânare confirmată de Arsenic (1934). Subiect mic, în care arsenicul e o otravă și nu un simbol. Scriitorul rămâne în cotidian, în banal, cu întâmplări mărunte și pasiuni mediocre, fără problematică. Doctorul Filimon e dintr-o substanță comună, cu bucurii și suferințe fără inedit; viața lui sentimentală se scurge monoton între Alina, fata colonelului de la etaj, și Ana, patroana de bar; amorf, abulic, de structura eroilor lui Tristan Bernard, se lasă prins în mici complicații, ce sunt așa pentru că nu sunt altfel.

E în arta scriitorului un amoralism natural, o luciditate voltairiană a stilului, o discreție grațioasă în atingerea numai a lucrurilor, un anecdotism savuros, un echilibru clasic între conținut și formă, de subliniat într-o literatură saturată de lirism, de pitoresc și, acum în urmă, de „spiritualitate“.

Maniera lui se intensifică în Surorile Veniamin (1935), roman mai complex și cu o fibră mai adâncă de uman. Dragostea militantului comunist Mihail Vasiliu, pornită cu Felicia Veniamin, ființă pură și nobilă, adeptă pasionată a ideilor lui, și sfârșită în patul celeilalte surori, Maria, fată ușurică și galantă, conține în ea o satiră a vieții în genere și a sexualității în specie, dominată de alte legi decât cele ale moralității și logicii. Operă de maturitate, cu mai multă mișcare, viață, semnificație, dar cu aceeași discreție artistică și topire a ironiei în umor, cu aceeași vioiciune de dialog și echilibru al formei. Gust, măsură, finețe  [61] .

Romulus Dianu. După publicarea în colaborare cu Sergiu Dan a primei noastre vieți romanțate, Viața minunată a lui Anton Pann(1929), Romulus Dianu (n. 1905) ne-a dat singur romanul Adorata (1930) cu viața mai mult aventuroasă decât minunată a Victoriei Gherman, femeia care, simțindu-și vocația de a fi adorată, își caută destinul într-o serie de împerecheri (Mircea Vidrașcu, Gaby de Severine, Ernest Corodeanu) și sfârșește asasinată într-o cameră de hotel de amanta acestuia din urmă. Romanul e un cadril de destine erotice, acționate puțin cam arbitrar și nu fără lesniciune grațioasă — lesniciune, dealtfel, cu mare dezinvoltură de compoziție, pe care scriitorul avea să o dovedească și în Nopți la AdaKaleh (1932) și în Târgul de fete (1933).

Mihail Sebastian. Primul roman al lui Mihail Sebastian (n. 1907), Femei(1933), se compune, de fapt, dintr-o serie de nuvele legate doar (și în una dintr-însele și fără această legătură) prin prezența aceluiași erou, Ștefan Valeriu. Experiențe erotice, directe, fără abuz de psihologie, povestite cu stăpânire de sine, cu preciziune de desen, în felul lucid și decupat al lui Sergiu Dan, capacitate de a crea oameni din simple linii cursive, cu un natural înnăscut; stil intelectual și, prin lipsă de didacticism, totuși, grațios. De la seria de aventuri amoroase, în De două mii de ani (1934), scriitorul a trecut la romanul ideologic, care vrea să îmbrățișeze mai mult decât poate strânge și în care, cum era și firesc, problema iudaismului nu-și găsește o soluție valabilă. Ca în orice roman, strict individuală, problema se circumscrie la cazul eroului autobiografic care, în lupta dintre dorința de asimilare și refuzul mediului de a-l primi, recurge la soluția unei acomodări: renunțarea de a se identifica cu societatea în sânul căreia trăiește și topirea lui biologică în ambianța șesului dunărean ce l-a modelat sufletește. Fără dezbaterea teoretică a problemei, romanul, foarte puțin roman și el, evoluează în mijlocul mișcărilor antisemite de acum vreo zece ani, al experiențelor sociale ale eroului, cu aceeași libertate de mișcare, naturală, cu aceeași artă lucidă de a expune pregnant situațiile și ideile, mai mult atingându-le, și de a schița figuri de data aceasta de mare semnificație intelectuală (Ghiță Blidaru, Mircea Vieru etc.), fără a mai aminti de alte tipuri din lumea iudaică (marxistul S. T. Haim, sionistul Winkler, Abraham Silitzer etc.).

Deși apărut mai târziu (1935), Orașul cu salcâmi e anterior celorlalte două, și se vede. Un adolescent zugrăvește psihologia adolescenței. Interesul romanului nu stă nici în construcția cam risipită, nici în natura lui epică, destul de anemică, ci în crearea atmosferei poetice de tulbure sentimentalism și de neliniște sexuală, de vis și de realitate, răspândită în jurul oricărei adolescențe  [62] .

Virgiliu Monda. Virgiliu Monda (n. 1898) a debutat ca poet cu Fântânile luminii, cu versuri clare, sonore și prea luminoase pentru o epocă în care poezia se umbrea în mistere și cerea semne de dincolo. Numai după zece ani de tăcere, el a venit la epică cu trei romane publicate (Testamentul domnișoarei Brebu(1933); Urechea lui Dionys (1934), Hora paiațelor (1935) — epică narativă, de fapte solid înlănțuite într-o proză armonios echilibrată, căutat autohtonă, cu „mistere“ abil întreținute și cu un element decorativ și pitoresc insistent. Cele trei romane nepublicate încă, dar citite la ședințele Sburătorului (Casa cu ușile deschise; Sângele nupțial, Dispensarul no. V), cu mult superioare celorlalte, se desfășoară într-o arhitectonică tot mai amplă, cu o grijă minuțioasă a documentului — în linia obiectivă, cu exces de descripție exterioară a evenimentelor și fără acea adâncire a substratului psihologic care, singură, poate da o semnificație masei faptelor diverse  [63] .

Isaiia Răcăciuni. Din primul roman, Mâl (1934), al lui Isaiia Răcăciuni (n. 1900) e puțin de reținut; viața de culise, de zonă inferioară, e zugrăvită în scene filmate, inexperimentate, deși cu intenții moderniste și de pigmentare sexuală. Mai matur e Paradis uitat (1936), fenomen de sămănătorism evreiesc; scriitorul zugrăvește pregnant dragostea de pământ a unui copil de arendaș evreu, sărăcit și venit la oraș; roman autobiografic cu experiențe erotice rurale sau nu (Heda, Conchita), dar și cu figuri valabil desenate, ca cea a bătrânului Buium, omul întreprinzător, sărăcit și resemnat  [64] .

Alți scriitori. În acest capitol mai cităm și alți povestitori:

Tudor Teodorescu-Braniște, sentimental și cursiv în primele lui schițe (Suflet de femeie, Șovăiri), a prins mai multă autoritate de povestitor în Cimitirul no. 13 și Ochiul de nichel, și chiar incisivitate de satiră socială în Băiatul popii.

Igena Floru ne-a lăsat un volum de grațioase nuvele postume.

Margareta Miller-Verghy și-a adunat în volum nuvelele, Umbre pe ecran (1935), din care cel puțin Ca să pot muri e admirabilă.

Aida Vrioni ne-a dat un roman de moravuri sociale, Fată sport (1925).

B. Iordan, două bune romane din viața școlară, Normaliștii și Învățătorii, și acum în urmă mult mai greoiul roman Pământul ispitelor(peisagii și moravuri din Deltă).

Anișoara Odeanu a debutat cu un volum de notații vioaie, Într-un cămin de domnișoare (1934); anul acesta a publicat prea extensivul, dar încă plin de savoare, roman Călător din noaptea de ajun (1936).

Horia Oprescu, cursivul și plăcutul roman Floarea neagră (1932).

Adrian Hurmuz, un bun și promițător debut în Minunea (1936), urmat de altele, fără a-și fi realizat destinul făgăduit.