V. Poezia descriptivă, realistă, socială, patriotică și de război

Alice Călugăru. Meritul poetei Alice Călugăru, plecată și înstrăinată încă din 1912, nu trebuie căutat în prematurele Viorele, publicate la 17 ani (1905), pline de atmosfera și materialul lui Coșbuc și Eminescu, fără a mai vorbi de alte influențe sau naivități proprii, exprimate în versuri fluide. Originalitatea poetei începe abia peste câțiva ani în poeziile publicate prin reviste și neadunate nici până acum în volum, caracterizate prin lipsa lirismului direct și a feminității sentimentale, prin observație și putere descriptivă, prin obiectivitate și chiar prin oarecare virilitate de expresie (Șerpii, Nuferii etc.)  [65] .

V Demetrius. Deși din cremenea dură a talentului său a țâșnit . odată flacăra vie și spiritualizată a iubirii, în cele mai izbutite versuri ale sale (Sonete, 1914), inspirația lui V Demetrius (n. 1878), . romancier realist, se limitează în genere în cercul observației realiste, a unei lumi cu colțuri și reliefuri, în peisagiu deci (Vremea rea, de pildă) sau în portretistică (Cămătăreasa, Dogarul, Tocilarul, Groparul, Golanul etc.), în care talentul lui de observator se poate valorifica, deși se încearcă și în neizbutite analize psihologice (Neînțeleasa remușcare), în furtunoase versuri erotice sau chiar în poezii de „concepție“ și în construcții ideologice, turnate într-o limbă terestră și laborioasă. În straturi de humă se găsesc, totuși, și sclipiri de argint (Tristețea poetului, În pădure, Barza etc.)  [66] .

A. Dominic. A. Dominic (n. 1889) este un continuator al lui Octavian Goga. Ca punct de plecare: poeți sociali, amândoi râvnesc la misiunea de a întrupa dureri și aspirații colective; ca realizare, aceeași expresie retorică cu acumulare de abstracțiuni grandilocvente. Credință într-o misiune ce transcende posibilitățile individuale pentru a reprezenta umanitatea sau suferința universală (Israel, Omul, Invocație, Rugăciune, Ispășire).

Pe când Goga se coboară însă în intimitatea vieții țărănimii de dincolo spre a o fixa în amănunte topice, Dominic se menține până la urmă în vaticinație, în apostrofe și în generalități — mai mult verbale. Poezia lui este un pumn crispat spre necunoscut, o continuă imprecație și invectivă, în care „eternitate“ și „infinit“, „enorm“, „învins“, „veșnic“, „neant“, „tragic“, „fatal“, „profund“, „uriaș“, „cosmic“ sunt cuvintele cele mai caracteristice. Iată pentru ce acestor poezii vehemente le preferăm alte câteva mai mici, ca Diamantul, de pildă, în care poetul izbutește de a nu mai fi Dominic  [67] .

Leon Feraru. Expatriat în America prin 1913, Leon Feraru (n. 1887) și-a publicat în 1926 poeziile de tinerețe în volumul Maghernița veche, — în care e firesc să găsim încrustate vestigiile epocii lor de producere și ale poeților ce i-au fixat sensibilitatea (Cerna, Eminescu, G. Coșbuc, D. Anghel, St. O. Iosif).

Cutie de rezonanță a ecourilor unei întregi generații poetice, în care trilul erotic domină, s-ar putea distinge, totuși, și o firavă notă de inspirație realistă și socială (Maghernița veche, Cântecul ciocanelor etc.), cu sunet propriu. Cât despre versurile patriotice, probabil mai noi (Închinare, Țării mele natale), ele cinstesc sentimentele poetului, dar mai puțin pe artist  [68]  .

Eugen Relgis. Eugen Relgis (n. 1895) a debutat printr-o serie de poeme în proză, Triumful neființei, pastișe ale manierei și chiar ale subiectelor lui D. Anghel. Convulsiunile războinice l-au fixat, apoi, într-o atitudine umanitaristă, cunoscută prin atâtea opere de propagandă. Poetul i-a supraviețuit în nota socială, urbană și ideologică, turnată într-o compactă formă verhaereniană, retorică și acumulativă (Cântecul mașinei).

Inspirație umanitară, socială, exprimată într-un peisagiu citadin de mașini, de porturi, de elevatoare, într-un material verbal dur, abstract și retoric.

G. Talaz. Specia aptitudinii poetice a lui G. Talaz (n. 1890) e de a nu zugrăvi mici tablouri realiste, din care se desprinde o intenție simbolică (Mlaștina, Scorbura).

Unele poezii purced și dintr-o solidaritate intimă cu natura, dintr-un panteism fără amploare, dar real, dintr-o identificare cu pământul fecundat de principiul solar.

De peste tot se desprinde însă o impresie de lipsă de originalitate a formei, de atonie, de vetustate, de banalitate, mai ales în exprimarea unei ideologii primare, elegiace și pesimiste, care vrea să se înalțe la filozofie  [69] .

Mircea Dem. Rădulescu. Departe de a consta în vreo particularitate a sensibilității sau a expresiei artistice, modernismul, semnul sub care au fost salutați Leii de piatră, se rezumă în elemente pur exterioare: crearea, anume, sub dublul aspect al mondenității și al activității orășenești, a unei poezii citadine. Mircea Dem. Rădulescu (n. 1889) a debutat, așadar, ca poet al eleganțelor feminine, cu frou-frouri de mătase, cu blănuri somptuoase, cu „autouri“, al balurilor „amețitoare“, al „pantofilor cu formă mică“ — făcând astfel din versurile sale un comentariu scrobit al ilustrațiilor galante.

Pentru a-și răscumpăra frivolitatea, el a încercat să ne dea și aspectul verhaerenian al orașului, adică aspectul lui proletar, cântându-ne atelierele (Priveliști moderne), salahorii din port etc.

Totul — ca și peisagiile frivole și eleganțele feminine — într-un stil de uniformă „perfecție“.

Războiul a prefăcut pe acest poet al ciorapilor de mătase și al „ciocanelor“ în „bard național“, adică într-o specie literară pe cât de numeroasă pe atât de compromisă față de estetica pură. În epoca neutralității și a războiului, el a sculat, așadar, pe morți, pentru ca, în lipsa celor vii, să cucerească Ardealul:

și l-a pus pe Mihai să-și adune gloatele în vederea aceluiași scop, a evocat Putna, Bucovina, câmpiile Galiției, a „trezit“ pe latini, a cântat Belgia, viața soldaților în tranșee, a invocat pe străbuni, a apostrofat pe Wilhelm, a cântat prohodul Austriei, a cântat pe ostașii ardeleni, Oituzul, Mărășeștii, — într-un cuvânt, a cântat momentele esențiale ale neutralității și ale războiului nostru de întregire — în versuri energice, și, oricâtă rezervă am avea față de această specie de poezie eroică, trebuie să recunoaștem că, din atâta literatură patriotică, tot Eroicele s-au dovedit mai potrivite scopului  [70] .

Aron Cotruș. Ceea ce impresionează, în prima linie, la Aron Cotruș (n. 1891), e intemperanța verbală; lipsită adesea de rimă, de ritm, de egalitate silabică, proză uneori transformată în versuri numai printr-o ficțiune tipografică, poezia scriitorului ardelean se revarsă, acum tumultoasă în cataracte nu totdeauna cerute de un accent sufletesc, acum în leneșe pânze de ape; inegalitate silnică și neobișnuit de verbală.

Dominat de o expresie torențială, în care revin cuvintele colosal, teribil, enorm, îngrozitor, grozav, crunt, fioros, sălbatec etc., adică tot ce traduce violența și exagerarea — și, ținând seamă că adesea expresia comandă atitudinea sufletească — este firesc să bănuim că atitudinea poetului e de natură eruptivă și vizează la dezlănțuirea unei sălbatice energii, ca a unei forțe firești.

Cu un astfel de stil saturat de invective și pornit spre expresia puternică, pe lângă un exces de individualism, se mai puteau exprima și sentimente colective; subiectele sociale și cele patriotice, în legătură cu împrejurările războiului mondial, au intrat, deci, de drept, în domeniul poetului și au dus la accente de vigoare revoluționară, mai ales în Mâine. În Horia, nota e mai mult socială decât națională; răscoala e văzută prin prisma luptei de clasă. Construcția poemului e de ordin mai mult liric și retoric decât epic  [71] .

Tot la acest capitol mai trecem alți doi poeți prin faptul de a fi cântat războiul realist și plastic, fără avânt liric.

B. Luca. Versurile de război ale lui B. Luca reprezintă un prim material, neprelucrat, al poeziilor lui Camil Petrescu: notațiuni realiste din viața de tranșee și de război, în genere, fixate însă într-un spirit mult mai antirăzboinic; e, credem, prima atitudine retractată în sânul unei literaturi universal „eroice“; notații obsesive în stil telegrafic și acumulativ:

(La triaj)

Camil Petrescu. În aceeași linie realistă și oarecum umanitaristă (nu însă principial și declamatoare) se afirmă și poezia de război a lui Camil Petrescu (n. 1894) din Versuri, a cărei definiție e cunoașterea plastică a lumii. Poezia devine, astfel, mai mult o problemă de sensibilizare decât de sensibilitate; totul se reduce la materie și la ochiul care o fixează; procedeul obișnuit al simbolismului de a abstractiza se răstoarnă: senzațiile se plasticizează prin contururi energice; poezia nu mai e sonoră, ci tactilă; e o poezie optică.

Dizolvată în amănunte, amenințate de prozaism și prin analiză, dar și prin înlăturarea voluntară a oricărui aparat poetic, poezia lui Camil Petrescu se valorifică prin notații de ordin pur vizual, expresii materiale din cele mai topice pentru traducerea senzației și imagini viguroase (Vis de anemic, Amiază de vară, Mâna, Veșnicie, Marș greu). Abstracția este aproape cu totul eliminată; noțiuni ca „amintirea“, „nădejdea“, „fericirea“ devin materiale: se vorbește și de „picioarele“ nădejdii și de „câlții“ fericirii.

Valoarea unei astfel de expresii poetice stă în precizie, în imagini și în întrebuințarea vorbelor prin eliminarea așa-numitei terminologii poetice, determinată pe temeiul unei sonorități indiferente conținutului. Nu există cuvinte nepoetice, ci numai cuvinte improprii; valoarea poetică a cuvântului iese numai din proprietatea lui. Fraza e smulsă de sub orice sugestie melodică și, pentru a avea un caracter mai independent și mai viril, e prinsă în copcile unor locuțiuni, ca: „e evident“, „de fapt“, „se vede că“, „poate că“, „în mod firesc“, considerate, în genere, ca prozaice și discursive. Pe lângă prozaismul voit al expresiei, poetul cultivă și metoda analizei. Deși ne-am obișnuit să privim poezia ca o sinteză, el ne-a zdrobit însă în cioburi oglinda.

Riguroasă și plastică, notația lui nu are, totuși, nimic antipoetic în sine; numai suprapunerea ei fără cimentul emoțiunei ar putea duce la dizolvarea poeziei în proză. Prezența emoției îl ridică totuși pe poet peste materialul brut al notației expresive.

De la realismul Ciclului morții, Camil Petrescu a trecut la grația ciclului Un luminiș pentru Kicsikem  [72] , în care a realizat o poezie intimistă, plină de lumină și de fin joc psihologic.

Și după ce a „văzut ideea“ încă din Versuri, ne-a dat și o poezie ideologică, în ciclul Transcendentalia (Cercul, Plecare, Interioară, Cocoruletc.), în care se fixează imposibilitatea spiritului de a cunoaște absolutul, mărită și de incapacitatea lui de a se scoborî în miragiile din fundul său. Expresia rămâne tot atât de plastică și voit realistă, numai tehnica, sub influența lui Ion Barbu, se întunecă prin forme eliptice, suprimarea punctuației și alte procedee extremiste, nepotrivite unei astfel de poezii  [73] .

I. Valerian. I. Valerian (n. 1896) a reușit să ne integreze în câteva poezii senzații în material cosmic: iarna, de pildă, se integrează în cadrul tuturor iernelor trecute (Iarna), după cum liniștea se integrează într-o oboseală cu proporții cosmice (Liniște). Reversul acestei facultăți este însă exagerarea și deformarea. Poezia lui și-a găsit în simbolul laborios un fel de expresie naturală. Bombasticului cugetării i se adaugă uneori și gongorismul formei lutoase  [74] .