VIII

Când se văzu în pat, Mite ieși din extazul primului moment și din automatismul serei petrecută în familie. Se regăsi pe sine, dar nu și pe dânsul. Nu înțelegea cum ajunsese la sărutarea neașteptată, în care stătuse inertă, pasivă, dar nu se ferise, ci primise fără protestare apăsarea buzelor lui, aproape imaterială. Cum judeca el acum lipsa ei de reacțiune? Întrebarea o chinuia; se temea să n-o disprețuiască.

Pe când ea se pierduse cu totul, el rămăsese încă stăpân pe dânsul; îi citise din Infern; făcuse literatură din momentul uitării de sine. Nu putea totuși s-o disprețuiască; îl știa leal și n-avea cum să se înșele asupra stării ei sufletești și asupra naturii ei cinstite. O iubea însă cu adevărat? Poate; nu i-o spusese însă niciodată; i se păruse uneori, fără să i-o confirme. Dar ea îl iubea? Poate. Nici asta n-o știa încă și trebuia să o știe. În spaima momentului de față, n-o mai interesa dacă o iubește, ci dacă ea îl iubește. Și ce urma să se întâmple? Când se simți destul de desprinsă din ambianța de foc a rătăcirii, care o prăvălise ca un fruct copt, se încorda cu toate puterile asupra chestiunii dacă îl iubea sau nu. Cu cât se încorda mai mult cu atât obiectul atenției îi scăpa analizei. Ce e iubirea? Ce înseamnă a iubi? Care sunt limitele dintre îngăduit și neîngăduit? Din năvala nesiguranțelor putu izola, ca o insulă între valuri, o singură certitudine: își iubea bărbatul, își adora copilul, ținea la cămin și pentru nimic nu i-ar fi părăsit sau n-ar fi renunțat la dânșii. De pe acest pământ sigur se puse să privească în jos. Ce vedea? Nesiguranțe; chemări, aspirații poetice, intenții generoase, atitudini sentimentale, o clipă de uitare de sine; nu și pasiunea care poate îndreptăți totul, dacă nu și ierta. „Îl iubea?”; putea ea spune ca-l iubea până la ruperea tuturor legăturilor vieții de până acum? Își recapitulă pentru a zecea oară momentele legăturii cu dânsul, de când auzise despre existența lui; simpatia i se desfăcuse din atmosfera de admirație, pe care i-o creaseră cei din jur, înainte de a-l cunoaște; apoi din poeziile lui desperate, din durerea lui, din iubirea înșelată, și poate din speranța obscură că ar fi în stare să-i însenineze fruntea. Când îl întâlnise întâi, avusese o mare decepție; omul nu răspundea ideei ce-și făcuse despre dânsul; revenise, negreșit, asupra impresiei. Poetul rămânea mare și sufletul lui plin de seninătăți de copil. Deși se simțise îndată bine lângă dânsul, nu ea îl adusese în casă ci, dimpotrivă, se opusese, când i se propusese să-i dea lecții de limba română.

Își amintea și acum scena, în care Maiorescu se arătase atât de tăios și i-l impusese chiar cu aere de bănuială; el îi vorbise de masa de seară și chiar de leafă. Când îi arătase că chestia banilor era delicată, el și-o luase asupra lui, dar la sfârșitul lunii o lăsase pe seama ei. Scenă penibilă, pe care o retrăia și acum. Ședeau la gura sobei; el îi vorbea de greutățile ziaristicii iar ea se mira că se poate scrie articolele în zgomotul redacției. El zâmbise și găsise chiar o formulă: „Mă fixez atât de încordat asupra ideilor ce am de exprimat, încât zgomotul de afară se absoarbe în liniștea dinăuntru”. Îi plăcuse formula și-i lăudase puterea de izolare, pe care i-o admirase de mult, în năvala atâtor necazuri.

Ea îi răspunsese:

— Ce merit ar avea izolarea, dacă ar fi o stare naturală? E ca și cum ai lăuda măcieșul că e măcieș și crinul că e crin. Izolarea nu începe a avea o valoare decât, când e rezultatul unei voințe, al unei biruințe împotriva împrejurărilor din afară ce i se opun…

Se ridicase să plece; speriată, ea se repezise asupra cărții, pe care o ținea pe genunchi și trăsese dintr-însa un plic pregătit mai de mult. I-l întinsese cu stângăcie. El se uitase la dansa și la plic, lung, nedumerit. Îl deschisese apoi și scoase o hârtie de o sută de lei. Se încruntase puțin la început, zâmbise absent, și rupsese încet hârtia în bucățele, pe care le aruncase în sobă, fără niciun cuvânt. Nu protestase; plecase liniștit cum venise. Pricepuse că-l jignise și se temea că nu va mai veni. Peste două zile apăruse la oră, cu înfățișarea obișnuită. Nu i se întâmplase nimic; uitase totul. Încă de atunci își dăduse seama de puterea lui de a se retrage în sine, de a se satisface pe sine și de a se refuza la tot ce venea din afară, la uzura timpului și la ocara oamenilor. Nu putea fi jignit; insulta luneca peste dânsul fără să găsească un punct de pătrundere. Indiferența nu venea dintr-o viață de nevoi și de suferință, ci din însăși natura sufletului său. Nirvana lui era teoretică; ea nu însemna abolirea lumii din afară, a simțurilor, a plăcerilor, ci, în mijlocul activității impusă de viață, putința de a-și izola o insulă spirituală, de preocupări pur intelectuale, la care nu ajungeau zgomotele de afară. Își reluase lecțiile ca mai înainte. Când se gândea acum la ele, la toate orele de convorbire și discuții literare, constată sentimentul unei plăceri nediscutate, cu diferențieri și nuanțe, de care își amintea limpede.

Spectatorului distrat, vagoanele perindate zilnic cu capetele călătorilor scoase pe fereastră, i se arată mereu aceleași; cu toată aparența lor de uniformitate, ceasurile petrecute cu dânsul aveau o individualitate ce nu le îngăduia să se confunde unele cu altele; în amintire ele deveniseră monede de aur cu sunet distinct. Înregistrarea lor atentă venea, negreșit, din rezonanța sentimentului ce găsise într-însa omul cu ochi visători și cu glas molcom. Își dădea seama: dar plăcerea de a fi cu dânsul, de a-l asculta, interesul pentru tot ce făcea el, însemna cu adevărat iubire? Nu.

Nu putea conchide altfel. La început fusese un sentiment romantic față de un geniu ciudat, apoi după prima reacțiune a cunoașterii, poetul i se așezase solid în afecție; îi admira talentul, inteligența, cultura, și în admirație pătrundea și o profundă milă pentru destinul lui izolat și nefericit; simțea declasarea în care luneca, și scena cu Carp i-o împrospătase, de curând, brutal; i se părea că se scufundă, pe încetul, în mizeria fizica; îi cunoștea viața dezorganizată, fără dragoste, umbrită de concepțiile disperate, dezechilibrată prin abuzuri, hărțuită de lipsuri. Ceea ce până acum fusese nelămurit în ea i se preciza deodată; își vedea rostul, spre care inconștient o împinsese șirul întâmplărilor; avea o menire în viața poetului, deasupra căreia presimțea amenințări invizibile. Va veghea. Cum? Nu știa încă bine; dar în afecția ei, nu putea să nu găsească o mângâiere, un reconfort, un punct fix în jurul căruia să-i organizeze o nouă existență mai conformă realității.

Iubită, numai în prezența femeii și încă e educatoare; cu atât mai mult când e în plina conștiință a unei misiuni de împlinit. Chiar și activitatea lui literară se resimțea de felul de viață; de câtva timp publica mai puțin, munca de la ziar și lipsa de ordine nu-l puteau decât distruge. Poetă, scriitoare, ea trăia prin toate fibrele pasiunea ce o lega de arta sa; a scrie, a cânta, a inspira. Da, a inspira; a lua de mână pe un om de geniu, a-i scoate din prăpastia, spre care-i mâna temperamentul, a-l călăuzi, a-i limpezi nu numai viața materială ci și gândul, talentul, inspirația, a-i face să-i lucească dinaintea ochilor o afecție pură, senină, binefăcătoare. Ce putea fi mai nobil pentru o femeie ca dânsa? Firește mai era și arta opririi la timp. Se credea destul de stăpână pe sine ca să rămână în rolul, pentru care se simțea chemată; o vor apăra bărbatul și copilul și rectitudinea ei morală. Uitase de sărutare; uitase de extazul cu care rămăsese supusă sub gura lui, aproape imaterială, fără să o poată scăpa nici simțul demnității femeiești, nici bărbatul, nici copilul.