VI

Scena dintre Carp și Eminescu o răscolise adânc pe Mite. Îl ascultase la început și-i admirase însuflețirea; în firea lui tăcută și indiferentă, se aflau și rezerve de pasiune ce impuneau respect; în glasul moale de obicei se citea acum fanatismul; ochii visători și risipiți își strânseră lumina într-un singur punct; se vedea, în sfârșit, și în el o voință energică; ceea ce nu era în stare să realizeze pentru dânsul se concentra în afară în principii de interes național. Toți trei își iubeau țara la fel, dar pe când la Maiorescu și Carp iubirea de neam se încadra în considerații generale de mecanică socială, la dânsul, ea pornea din instincte primare. Era un om de țară; trăit în toate regiunile locuite de români, noțiunea lui de neam nu rămăsese teoretică și abstractă. Alimentată și din vaste lecturi istorice și din cercetări lingvistice, nutrită deci de realități și nu de ficțiuni sociale, ea era mai dinamică decât cea a junimiștilor, naționaliști științifici. Pe Carp îl mai iritase și atitudinea lui dârză; deprins să impună printr-o superioritate naturală, nu admitea rezistența nimănui, iar în partid nu accepta decât existența unei singure păreri; cea a lui; născut pentru a conduce, educat spre același scop, prefera să întâlnească lanuri încovoiate. Doar poziția lui Maiorescu părea alta; o veche prietenie îi punea pe un picior de egalitate; un simț al demnității personale, o autoritate indiscutabilă în planul speculației intelectuale îi dădeau aparența ferului, deși, în realitate, era mai mult o trestie zugrăvită în culoarea lui, adică teoreticianul academic al unor concepții politice cu punctul de plecare aiurea. Dacă în lipsa aprobării, naționalismul fanatic al lui Eminescu găsea în cumpătarea criticului o relativă înțelegere, nu putea găsi în intransigența egală a lui Carp decât o iritare fatal pornită spre gestul brutal, care trecuse totuși pe lângă poet, fără să-l atingă, întrucât, de îndată ce-și expunea punctul de vedere, nu se mai preocupa de chestiuni personale. Se încheiase la haină și plecase cu o seninătate fără umilință. Mite se simțea însă umilită; din admirația cu care îi ascultase argumentarea plină de sânge și vehemență profetică, se prăbușise într-o realitate dureroasă; poetul era, în fond, un declasat social; întreținut în mediul distins al burgheziei intelectuale germane, rafinamentul ei înnăscut de femeie nu putea decât suferi. Nu izbuti să adoarmă; se zbătuse sub focul stigmatului ce o înfierase, fără să știe ce o doare mai mult – aroganța lui Carp sau declasarea lui Eminescu; când uita de una, suferea de cealaltă; succesiv, își căuta într-însele motive noi de durere, căci, mai mult decât orice, avea nevoie de ea. Spre dimineață, fiindcă nu le putea schimba, nu-i rămase altă soluție decât să ia lucrurile cum sunt. La urmă, o lega numai propria-i iluzie și aspirație; își făcuse dintr-însul un idol ireal, ca toți idolii, fără să fi schimbat o vorbă, o mărturisire… își închipuise doar; fusese o părere. El nu-i citise nimic în suflet și nici nu-și prefăcuse atitudinea față de dânsa; și de altfel, nici n-avea ce preface. Viața i se încadrase fără putință de a se tulbura; fericită, între bărbat și copil, nu se mai afla loc pentru o prezență reală; se făcuse doar pentru o iluzie, pentru fantoma imaginației ei, pentru un ideal poetic; la nevoie, se va elibera…

Începând cu o durere pornită din umilirea feminității și a demnității ei, lunecă încetul cu încetul la alte preocupări în scopul de a găsi izvoare noi de durere. Pasiunea ei pentru poet nefiind cunoscută de nimeni, demnitatea nu avusese cum suferi decât în propria-i conștiință; el trebuia însă să sufere mai adânc și de aceea se gândi tot mai încordat la dânsul. Îl știa nepăsător pentru aparențe și atitudini; îl bănuia deci nepăsător față de părerea lui Carp; îi presupunea totuși o delicateță de sentiment față de ea, pe care, dacă ar fi avut-o, cu adevărat, ar fi căutat de mult să-și pună ordine în viața exterioară. Nu reflectă însă la aceasta, ci numai la deprimarea morală, pe care, prin tendința firească de a ne substitui altora, i-o atribuia. Și-l închipuia abătut, descompus sufletește, neîndrăznind să vină la lecția de poimâine.

Indignată la început de umilința suferită și de dânsa din pricina lui, la ideea că se putea să nu vină, trecu cu hotărâre de partea lui. Se rușina chiar că se gândise numai la sine, în loc să se gândească și la el, la jignirea ce i se adusese pentru un lucru ce i se putea întâmpla oricui. De ce fusese Carp atât de disprețuitor? Cine îi dăduse dreptul în casă la dânsa? Ce ar fi, dacă de rușine, n-ar mai veni poimâine ori niciodată? Pe încetul, axa ei sufletească se puse în mișcare; trecu cu totul de partea poetului, cu care se simțea solidară; îi suferea jignirea ca o jignire personală. La ideea că se putea să nu vie, se frământă cu gândul ce să facă: să-i scrie și să-l cheme numaidecât, ar însemna să dea importanță întâmplării și să-i arate că putea avea, în adevăr, motive de a nu veni. Era mai bine să pară că n-a observat nimic, așa cum făcuse și el, afirmându-și calmul față de insolența lui Carp și netrădându-și emoția; plecase stăpân pe sine. Mai bine să nu-i scrie, ci să lase lucrurile în voia lor, până se vor resorbi. Dar dacă nu va veni?

Se întorcea la ideea aceasta ca la o amenințare apropiată, între cele două soluții, rămase, astfel, nehotărâtă, cu un prilej nou de zbucium. În căutarea continuă a unei formule mai bune, nu-i scrise totuși, așa că ora lecției o prinse așteptând la fereastră. În spectacolul de toamnă târzie a uliței, ea nu mai regăsea, totuși, elementele pitorești ce-i potoleau odinioară nerăbdarea așteptării; nici larma copiilor, nici inspecția domoală a domnului Ghiță Preda, nici măruntele incidente, al unui trecător lunecat în zloată sau al întâlnirii a doi îndrăgostiți înghețați lângă curtea bisericii, n-o putură interesa; privirile i se risipiră pe maidan, pe turla de tablă a bisericii, spre firma vânătorului deșirat de la cârciumă, fără a i se opri undeva precis; ar fi voit să-l mai răsfoiască pe Creangă, despre care trebuia să discute, dar nu-i sta mintea la lectură. O chinuia un singur gând: va veni oare? Și dacă va veni, ce atitudine urma să aibă, și mai ales, ce atitudine trebuia să ia dânsa ca întâlnirea să pară naturală și să nu deștepte amintirea scenei de alaltăieri?

Pe la șase, sosi ca de obicei; de pe maidan îl văzu străbătând ulița cu pasul greoi, adus din spate, cu aceeași pălărie cu margini mari; nimic deosebit în mers sau atitudine. Nici n-avea cum să se vadă; intră tot atât de simplu, cu gesturi de candidă stângăcie, în care nu se distingea nicio intenție de a părea că a uitat scena penibilă. Uitase, în adevăr, totul; nu afecta. Arăta chiar o voie bună, pe care o și confirmă, povestindu-i cu umor întâlnirea cu domnul Nusăm Cucoș și felul cum îl tratase când cu „coane Mihăiță” când cu „domnule Eminovici”, după importanța momentană pe care i-o acorda și după speranța ce-și punea în el pentru rezolvarea chestiei patentei lui Haim. Fusese cu Nusăm pe la Ministerul de Finanțe și, dovedindu-se că patenta nu aparținuse lui Moise Cioară ci lui Haim Cucoș, dobândise câștig de cauză. Două zile nu-i slăbise prin birouri iar când se văzuse cu hârtia rezolvată, îl asaltase cu ploconeli: „Coane Mihăiță, mare boer ești mata aici la București. Am să-i spun și lui Conu Gheorghieș că stai de vorbă și cu conu Petrache Carp.”

Îi rostise numele fără necaz; uitase totul. Îi mai povesti și felul cum plecase la Botoșani. Când îi dăduse bani de drum, se uitase lung la ei și tot nu-i venea să creadă; apoi, după ce se chibzuise, izbucnise crucit:

— Amu, coane Mihăiță, că te-ai purtat așa de frumos cu mine, aș avea și eu de spus ceva, dacă nu-i cu supărare: di ci nu-ți iei mata gospodină?

— Dar baba Luța ce-i, domnule Nusăm? Nu-i gospodină bună? Nu te-a slujit bine? Mai uită ea, nu-i vorbă, să primenească apa în cofei, dar parcă alta n-ar uita? căută el să ocolească întrebarea.

— Lasă șaga, coane Mihăiță, că doar nu vorbim noi de baba Luța, ci de o gospodină de ale noastre, așa cum a fost biata Ida a me. Că mata ai nevoie de femeie să te îngrijească, să țină casa, să mature, să spele, să facă mâncare.

— Poate că ai dreptate, domnule Nusăm, conveni el, dar unde să găsesc eu așa comoară?

— Da ci parcă mata trebuie sa cauți? Tătă noaptea m-am gândit iu pe canape.

— Care va să zică, pe când eu mă trudeam pentru drăcia de patentă, dumneata îmi puneai ghid rău? glumi el.

— Tot așa rău să deie peste mata, coane Mihăiță. Că de amu am înțeles ce-ți trebuie matale. Nu o cucoană mare, de aieste de la București, numai mode și mofturi, ci ia o gospodină de ale noastre, de la Botoșeni, harnică, cinstită, frumușică. Ci să-ți mai spun?… ți-am și găsit-o!

— Dar bine, domnule Nusăm, știam că te ocupi numai cu grâne, nu și cu treburi de astea.

— Așa să mă bată Dumnezeu, dacă m-am gândit la vreo misitie!… Iu numai la binele matale m-am gândit, că ai fost așa de bun cu mine…

Apoi după o tăcere, șiret, insinuant, cu un ochi pe jumătate închis:

— Parale multe n-are, da tot are și e din oameni cinstiți și gospodari. Trebuie să o cunoști și mata…

— Eu?

— E de la noi de la Botoșeni… duduia O… limbia… Nu-ți aduci aminte?

— Duduia Olimbia? Nu.

— Fata coanei Cleopatra.

— Tot nu-mi aduc aminte.

— A Hopulesei, de, văduva dascălului Hopu de la sfântul Ion, de lângă grădina Vărnav, ți-ai adus acum aminte?

Nu-și aducea aminte.

— Hei, că mata te-ai înstrăinat rău de noi, și-i păcat. Moldovanul trebuie să rămână moldovan. Ci mai vorbă, coane Mihăiță, o iau iu pe garanția me; fată bună și cinstită, cum îți trebuie matale, o gospodină cum o fost Ida me.

Chestiunea, firește, nu se hotărâse… Rămăsese „să mai vadă” și să-i scrie el mai târziu. Dar Nusăm îi bătuse palma:

— Să fie într-un ceas cu noroc, coane Mihăiță.

Poetul râdea cu lacrimi de propunerea de căsătorie; aduse vorba și de Ipotești dar, când voi să-l mai întrebe despre copilărie și despre ai săi, ocoli ca de obicei, scurt; nu amintea bucuros de taică-su; numai din felul cum rostea uneori numele mamei sale moarte se vedea o durere sinceră. Atmosfera de libertate, de lipsă de constrângere, în care se simțea întotdeauna se risipi repede; incidentul nu lăsase urme. Reveniră la Creangă, izvor nesecat de discuții, ieșite din pasiunea lui Eminescu pentru chestiunile de limbă și din destinul femeii de a urma inițiativele intelectuale ale bărbatului. Se încercau, pentru moment, să scoată din opera povestitorului moldovean un număr de indicații asupra limbii populare.

— Cu cât îl citesc mai mult, începu el, cu atât mă minunez de limba lui. Și eu am trăit la țară, și eu am studiat limba poporului și a cronicarilor, dar citirea lui Creangă îmi deschide mereu perspective noi și mă aduce la constatări surprinzătoare. Iată, la întâmplare, câteva dintr-însele. Din studiul operei lui constați că, de pildă, conjuncțiile cauzale fiindcă, pentru că, căci (uneori), piese esențiale ale vorbirii culte și ale argumentării logice sunt înlocuite în limba poporului cu forma unică a lui că. Răsfoiește și vezi: că mare-i Dumnezeu!… că Iașul ista-i mare… că bine zici… că să vezi cum stă lucrul… că n-apucă bine – și la fel mai departe… Tot așa, fără să fie controlat cu de-amănuntul, pot afirma că nu se găsește de loc ori foarte rar, deci, prin urmare ci numai de aceea, de aceea vino pe la mine… de aceea nu mai sta la tocmeală… De aceea Harap Alb o prăpădea din ochi… Nici expresiile negreșit, firește, nu circulă. Țăranul nu spune Vin mâne, negreșit ori vin, firește ci vin, de bună seamă; formele atât de uzuale astfel altfel etc., sau nu există sau au întrebuințări limitate: țăranul nu spune: am vorbit astfel ci: am vorbit așa… Am rostit adinioară pe sau; din scrisul lui Creangă vedem că țăranul îl preferă pe ori; nici chiar pe deși nu-l prea găsim ci cu toate că; forme ca însumi, însuți nu sunt populare ci numai, singur; prin urmare, nu: el însuși a veni, ci numai el a venit sau chiar el a vorbit. Formele flexiunii au particularități. Gerunziul, de pildă, există, dar întrebuințarea lui e limitată; în loc de a spune: văzând că vine ploaia poporul preferă: și dacă văzu că vine ploaie sau și cum văzu că vine ploaia. Citește în Punguța cu doi bani deschisă la întâmplare: „Cucoșul cum scăpă din mâinile moșneagului, fugi de acasă și umbla pe drumuri. Și cum mergea el pe un drum, numai că iaca găsește o punguță cu doi bani. Și cum o găsește…” Ce să-ți mai spun de formele viitorului: voi face, voi fi făcut? Ele nu există. Țăranul nu spune voi face, ci am să fac”: are să vină și ea ziua aceea; iar când vrea să-l întrebuințeze, îl reduce la oi face, oi fi făcut. Și mai interesant și aproape capital pentru fizionomia limbii, o conjugare întreagă nu există: conjugarea pasivă; prin urmare nu: pozna asta a fost făcută de mine ci eu am făcut pozna asta…

După o scurtă reculegere:

— Ceea ce nu înseamnă că trebuie să ne întoarcem cu orice preț la limba simplă și limitată a poporului și să nu mai întrebuințăm pe deci, pe căci, deși, fiindcă, pentru că, negreșit, firește, sau astfel; ori să înlăturăm viitorul sau conjugarea pasivă… Nu. Limba progresează și devine un organ de precizie prin diferențiere; dar când punem să vorbească oameni de țară, atunci trebuie să vorbească limba de la țară, nu numai în cuvinte, lucru ușor, ci și în sintaxă. În această privință, Creangă e neîntrecut, și nu-i recitesc o pagină ca să nu dau peste alte amănunte ale graiului popular.

Mai am însă o observație de făcut; Creangă nu e folclorist, cum îl consideră unii, în sensul culegătorului de vorbe și locuțiuni, ci un mare artist, cel mai mare artist al limbii populare, lucru cu totul deosebit. El nu copiază, nu transcrie, ci transpune și dă valoare de mare artă expresiei țărănești. Ca dovadă, e faptul că, de câte ori li se citește țăranilor, la sate, basme de Creangă, ei le ascultă cu mai multă nedumerire decât înțelegere.

Alături, în sufragerie, se auzi larmă de vorbe întretăiate; un copil se certa pe nemțește cu o femeie mai în vârstă.

— Ich muss…

— Du kanst nicht…

la care răspundea din nou un încăpățânat „ich muss” subliniat de lovitura în parchet a unui picioruș voluntar. Mite se sculă de la măsuța de lemn de trandafir, aeriană, fără obstacolul greutății; într-o clipă fu în sufragerie, unde Baby se încăierase cu Fräulein Schart, pentru că, aflând de venirea lui „nenea” Mihai, ținea să-i arate numaidecât darul de la Onkel Ernst de ia Berlin; Fräulein se opunea, Mite încercă și ea să-l împiedice, dar intervenția poetului o făcu să-l lase.

Baby avea cinci ani; blond, roz, cu părul subțire revărsat în bucle, cu ochii albaștri ai mamei, guraliv, el era prietenul lui „nenea” Mihai. Veni încărcat cu două cutii de soldați de plumb, de toate armele, infanteriști și marinari, cavaleriști și tunari, de toate gradele, de la soldat de feldmareșal și cu un album voluminos, pe a cărui pagină din dreapta, soldații cu indicații asupra armei și gradului erau colorați, pe când pe pagina din stânga se aflau numai desenați în negru spre a fi colorați… Baby și mâzgălise câteva foi; pentru a le individualiza, unor chipuri le adăugase chiar câte un amănunt; un barbișon negru îl fixa pe Maiorescu; un monoclu îl indica pe Carp; ar fi voit să-l facă și pe „nenea” Mihai și nu știa cum; mustața lăsată pe gură nu ajungea. Poetul îl ridică în brațe, îl sărută și-i făgădui că după lecție avea să-l ajute chiar el. Stătu puțin pe gânduri, cu gestul obișnuit de a-și roade mustața cu buzele.

— Uite cum își mănâncă musteața! exclamă copilul.

El râse.

— Ar fi un semn, dar e greu de făcut pe hârtie.

— Să încerc.

— Du-te deocamdată în sufragerie, așează-ți soldații pe masă, după arme și grad, ca să-i trecem pe urmă în revistă.

Copilul plecă mulțumit, se urcă în picioare pe un scaun și se puse conștiincios pe lucru.

Își reluară discuția asupra lui Creangă, și mai ales, asupra lui Moș Nichifor Coțcaru citit de curând.

— Vorbeam adinioară, începu el cald și intim, de talentul lui Creangă de a reda limba țăranului nu numai în particularitatea lexicală, ci în valoarea ei artistică. Creangă este însă mare nu numai prin limbă ci și prin finețea sensibilității lui estetice. Instinctiv, el știe că elementul esențial al artei este discreția și delicatețea; că arta nu spune, nu descrie, ci se ocupă de jocul forțelor ascunse de ordin sufletesc dindărătul faptului divers al vieții; nu afirmă, nu confirmă, ci sugerează și sporește intensitatea realității prin colaborația mintală a fiecăruia dintre cititori.

Iată-l, de pildă, pe Moș Nichifor; care e raportul dintre dânsul și Malca? Nu-l știm precis; un scriitor fără talent ar fi insistat asupra întâmplării din pădure și a nopții petrecută acolo. Recitește scena dintre Moș Nichifor și Malca; nicio afirmare, niciun gest; fără să știi de s-a petrecut ceva între dânșii, scena conține în ea o forță de senzualitate mult mai activă decât cea a descripțiilor lascive; așa că, pentru cititor, sufletele, dacă nu și trupurile, ovreicuței de la Piatra și al Țuțuianului s-au amestecat în posesiunea pasională în noaptea de pomină din pădure. Marea artă începe în momentul când sensul noțional al cuvintelor expiră chiar în pragul emiterii lor pentru a împrăștia, în jur, o nouă iradiație de sensuri fosforescente ce depășesc realitatea.

— Mami, strigă Baby din sufragerie, câte trese are locotenentul și câte căpitanul?

— Lasă-ne în pace, Baby.

— Unul două și celălalt, trei, îi răspunse poetul.

Mite se uită la dânsul și i se păru, deodată, că se destramă; că-i aude cuvintele fără a-i vedea buzele mișcându-se; că se prefăcuse într-o pată alburie, pe a cărei realitate n-o mai putea prinde; voi să țipe, dar, dându-și seama de absurditate se reținu repede.

— Și parcă numai în artă, continuă el cu vocea profundă, muzicală. Dar în viață. Numai oamenii simpli trăiesc în realități și nu înțeleg decât ce pipăie și nu se bucură decât prin simțuri, ca și cum deasupra lor n-ar exista imaginația, fantezia și toate rezonanțele interioare cu zvonuri multiplicate de gesturi miraculoase. Aseară, de pildă – și glasul lui devenea tot mai patetic și mai intim – pe când mă întorceam acasă, pe o uliță dosnică, abia luminată de câteva felinare oarbe, zării de departe siluetele unei perechi; doi tineri, negreșit: ea, zveltă, mlădie, sau părându-mi-se așa din pricina ritmicei armonioase a trupului subțire ca lujerul de crin; el, tot zvelt; nu le distingeam fața, și, deci, nu puteam ști de sunt frumoși, dar trebuie să fi fost; nu se îmbrățișau și nici nu se țineau măcar de braț; nu-și încolăceau degetele, dar în mișcările lor unduitoare, ele se apropiau, se atingeau și păreau că se înfioară de atingere; se despărțeau apoi brusc ca de un păcat sau de o arsură, pentru a se ispiti din nou. Nu mai puteam vedea acum din trupurile lor decât șerpii de foc ai brațelor ce se căutau și se posedau discret. Am avut o senzație de voluptate, pe care nu mi-ar fi produs-o împerecherea cea mai pătimașă.

Se lăsă o tăcere vie de ființe ce stau să asculte zvonurile îndepărtate ale nopții. Mite rămăsese cu capul înclinat spre măsuță, cu ochii pe carnetul albastru, cu creionul de sidef în mână oprit de mult din scris, iar el, în spate, pe un scaun mai înalt, dominând-o cu înălțimea capului; ochii lui căutau spre ceafa albă, fină, transparentă la rădăcina părului auriu și ușor răsucit.

Tăcură, astfel, câteva minute într-o atmosferă de efluvii ieșite și din vorbele lui pline de mister și de la cumpăna momentului de mult fixată de destin. Fără niciun gând precis, căpșorul greu de vuiete interioare se înălță de pe carnet și fața iluminată se întoarse pe axa lui spre omul din spate, care amuțise de mult și, cum voi să cate spre dânsul din jos în sus, n-avu timpul decât să-i vază figura dilatată, doi ochi măriți și trăsături estompate spre nesfârșit; liniile se descompuseră până se șterseră cu totul; nu mai distinse nimic decât doar simți pe buzele ei tremurânde o gură ce se puse, imaterială aproape, cu o dulceață de soare boreal învăluit într-un văl alburiu.

Nu țipă, tăcu molcomită; viața i se paralizase. Nu se așteptase. Nu-i spusese nimic; n-o pregătise cu o vorbă, pe care ar fi înlăturat-o; căci nu voia cu niciun preț. Îi povestise doar o scenă de mâini ce se ating și se sărută și fusese de ajuns. S-ar fi rușinat de lipsa ei de rezistență, dar nu mai era în stare de niciun gând, de nicio voință. Devenise un lucru inert; nu reacționase la sărutul lui; nu-i răspunsese cu nicio inițiativă, dar îl primise și ecoul lui îi vuia acum prin toate încăperile trupului neînsuflețit.

N-o luase în brațe, n-o strânsese la piept, nici măcar n-o atinsese cu mâinile, dar buzele moarte îi rămăseseră lipite de gura lui; nimic nu le mai putea despărți. Numai când se auzi din odaia de alături: – Mami, câte trese are feldmareșalul? Gurile li se desfăcură încet. Copilul privea prin ușa deschisă și aștepta răspuns; nu știau de-i văzuse, dar sentimentul liniștei interioare era atât de mare încât impusese spaimei. Nu-i văzuse; și chiar de i-a văzut, în clipa aceea nu avea nicio însemnătate. Ea rămase umilă, învinsă, cu senzația unui dezastru dar și a unui extaz; trufia ei de femeie cinstită nu se revoltase, pentru că se golise de putința oricărei reacțiuni; nu cedase cu gândul, cu voința, cu inima chiar ci prin lipsă de conținut; pe scaunul de dinaintea măsuței de trandafir nu era ea, ci numai aparența ei corporală; el ședea tot în fotoliu lui, umil, fără semne de satisfacție intimă în privire; rămăsese nemișcat cu ochii învăluiți în tristețe. Tăceau; adinioară vorba lui curgea lină, abundentă, voioasă de a se ști ascultată cu interes; acum nu mai avea ce spune; se rupse o coardă. Într-un târziu se întoarse spre ea, absent încă:

— Nu ai la îndemână un exemplar din Infernul în original?… rosti el impersonal.

— Am.

— N-ai putea să mi-l dai?

Se sculă automat și se îndreptă spre biblioteca din fund; scotoci într-un raft și veni cu un volum legat în piele roșie. El luă volumul, îl răsfoi leneș până ce ajunse la cântul V al „pătimașilor cu trupul”. Se întinse în fotoliu, cu capul răzimat pe speteză, cu ochii mai mult în tavan și se porni să citească, să declame aproape cântat episodul Francescei da Rimini:

„Quando leggemmo il disiato riso esser baciato da cottamto amante, questi, che mai da me non fia diviso, la bocca mi bacio utto tremante; Galeotto fu il libro e chi li scrisse; quel porno piti non vi leggemmo avante.”

Ca și cum s-ar fi temut să nu-i scape sensul, traduse și în românește ultimele versuri:

— „Când citirăm că gura dorită atât de pătimaș s-a lăsat să fie sărutată de prea frumosul îndrăgostit, atunci acesta, care de acum va sta de-a pururi cu mine, mă sărută și el pe gură și-l simți că tremură.”

Se sculă apoi palid, dar calm și-i întinse volumul, rostind simplu:

— Iată!

fără să se poată ști, dacă vorba privea volumul, ori, peste el, mergea la scena dintre Lancelot și Genevriève, trecută prin Francesca da Rimini și Paolo Malatesta și ajunseră, în sfârșit, la dânșii prin lungul lanț al tuturor îndrăgostiților, ce și-au împreunat gurile deasupra unei pagini, în care și-au regăsit povestea propriilor lor sentimente.

Apoi, fără niciun cuvânt de prietenie, de dragoste, de rămas bun, se înclină și plecă liniștit, deși umbrit de tristețe, murmurând impersonal:

…quel giorno più non vi leggemmo avante