VII

Rămase singură numai o clipă, fără simțire, până când glasul alintat al copilului o deșteptă din amorțire:

— Nene Mihai!

Cum nu-i răspundea nimeni, Baby se prăvăli de pe scaun, lovindu-se la picior, și intră vijelios în birou:

— Unde-i nenea Mihai?

Plecase. Cum plecase? începu el să țipe. De ce plecase? De ce-l mințise? Isprăvise de înșirat soldații după arme și grade și nenea Mihai se dusese, deși-i făgăduise să-l ajute la facerea pozei lui. Era indignat. Nimic nu-l putea liniști. Mite se așeză în fotoliul poetului și-l trase pe genunchi; îi șterse lacrimile, îi mângâie părul, îl strânse la piept pătimaș, ca și cum l-ar fi regăsit, după ce-l pierduse, ori se temea să nu-l piardă; îl legănă apoi „süss Kindehen” – „süss Kindehen”. Simțea nevoia frenetică de a-l pipăi, de a-l frământa ca pe o realitate, ca pe singura ei realitate. Era tot ce avea pe lume sigur, cinstit, numai al ei… Scena de adinioară se destrămase; efluviile ce o învăluiseră se risipiseră; fusese numai o exaltare a simțurilor. Realitatea, iat-o: copilul mic cu bucle crețe, cu ochii și cu părul ei, cu nasul și gura lui Willi. Se puse să-l sărute lacom pe fiecare locșor al fragedei lui făpturi. Baby se potolise acum, se simțea bine în brațele mamei; era însă hotărât să se supere pe nenea Mihai că-l înșelase, plecând fără să-l vadă ca de obicei.

Sosi și doctorul însoțit de Maiorescu și, întreruptă o clipă printr-o întâmplare atât de neașteptată, la ale cărei consecințe nici nu avusese timpul să se gândească, viața continuă și ea punctată de o serie de gesturi automate. Maiorescu era sumbru și scrobit, cu atitudinea omului urcat cu macaraua pe o terasă superioară planului terestru; privea de sus și fără optimism, în el mocnea o iritare surdă împotriva lui Eminescu; scena de marți fecundase un teren pregătit; auzise poate ce se zvonește de prietenia poetului cu Mite ori bănuise chiar el ceva? Nu se știe. Voios ca totdeauna, doctorul privi circular cu exclamația:

— Dar domnul poet? Unde ți-e poetul, Mite! De ce nu l-ai oprit la masă?

Baby se porni să se plângă de nenea Mihai. Povesti scena în amănunt, dar se opri la timp. Nu văzuse nimic, nu înțelesese nimic, ori în micul lui suflet și începuse să se creeze frontiera între ce se putea spune și ce nu? Greu de lămurit.

Nu văzuse, probabil, nimic. De la supărare, trecu la pasiune: cerea ca nenea Mihai să vină la masă în fiecare seară; numai el se pricepea să-i facă castele de cuburi și să-i povestească basme. Doctorul era de aceeași părere, blândeța poetului îi plăcea. Ochiul lui știa deosebi nuanțele jocurilor sufletești și în suflet îi și încolțise poate o presupunere; îl judeca însă ca o necesitate și primejdia cea mai mică. Titu aruncă în cumpănă o tăcere grea de înțelesuri; privirea ascuțită a ochilor lui reci tăia aerul în felii categorice; mișcarea liniară a sprâncenelor stufoase impresiona imobilitatea restului figurei. Rupse totuși tăcerea cu o vorbă de data asta mai mult insinuantă:

— Să nu se spună că vine prea des.

La altul cuvintele ar fi trecut, poate, neobservate; nimic din ce rostea el nu rămânea însă neobservat; avea o artă instinctivă de expresie, de a sublinia, de a scoate în relief, încât vorbele lui nu se ascultau numai ci se vedeau și se pipăiau.

— Cum așa? îl înfruntă Mite cu sângele în obraz.

Inertă până atunci, nu participase la discuție; ascultase cu pleoapele ostenite, cu privirea absentă, cu atenția risipită, ea de obicei așa de vioaie, că-l făcuse pe Eminescu să-i spună odată:

— Te frămânți atât de mult, încât și în somn trebuie să te miști.

Vorbele lui Maiorescu îi biciuiseră totuși sângele. Își oferi pieptul deschis primejdiei.

— Ce ai vrut să spui? repetă ea imperios.

Maiorescu dădu îndărăt. Nu voise nimic. O măsură de pază într-un oraș de bârfeală. Doctorul interveni cordial.

Gura lumii nu-l interesa. Venit de departe, de la Berlin, mediul vieții bucureștene îi era indiferent.

Was ist mir Hecuba?

încheie el cu reminiscențe literare. Poetul îi plăcea și preocupările literare ale femeii lui găsiseră într-însul un sfătuitor prețios, aproape indispensabil. Din toată discuția, Baby nu înțelesese decât că venirea lui nenea Mihai era amenințată prin răutatea lui Onkel Titus. El nu numai că nu vrea să plece nenea Mihai, dar îl cerea chiar acum și amenința că nu mai mănâncă. Nu știau cum să-l împace; Maiorescu trebui să consimtă că poate veni cât mai des, în fiecare seară, dacă vrea. Ridică mâna și rosti sacramental:

— Baby dixit.

ca și cum ar fi vrut să arate că în fața fatalității nu se putea împotrivi. Scrisul urma să se împlinească. Înciudat încă, băiețașul se strâmbă la unchiu-său. Fu scos de la masă și lipsit de compotul de caise. Baby nu se supără și nici nu țipă ca de obicei; umblă puțin îngândurat prin odaie și apoi, cu pas hotărât, se duse la bufet, de i se opri în față; cu mânuța pe tâmplă se gândea la ceva de care nu-și aducea prea bine aminte; se lumină apoi; grav șopti de pe vârful buzelor câteva cuvinte neînțelese; mai șopti o dată; zadarnic. Mânios izbi cu vârful pantofului în ușa bufetului.

— Mami, de ce nu se deschide?

— Ce să se deschidă?

— Bufetul cu compoturi.

— Cum să se deschidă, când îl vezi încuiat?

— Am spus cuvintele lui Ali Baba și bufetul tot nu s-a deschise.

Totul se explică apoi. Nenea Mihai îi povestise că, departe, în Persia, unde hoții îngrămădiseră, într-o peșteră, comorile de aur și pietre prețioase, la care nimeni nu putea umbla pentru că nimeni nu se pricepea să o deschidă, numai Ali Baba găsise descântecul cu care ușa se dăduse la o parte. Îl rostise și el acum, dar bufetul tot nu se deschisese.

Nu-i spusese oare nenea Mihai cuvântul adevărat? Mite îl luă pe genunchi și-l lămuri că descântecul lui Aii Baba nu avusese tărie decât în Persia, hăt-departe, nu și în țara noastră; la noi nu se descoperise încă vorba, cu care se deschid peșterile cu comori și dulapurile cu dulceață și compoturi. Copilul rosti convins:

— Dacă l-o găsi nenea Mihai, n-am să-l mai spun nimănui.

Iar după o clipă de tăcere:

— Ca să-i fie necaz lui Onkel Titus.

Peste un ceas, pe biroul doctorului, Baby desena încordat.

— Ce faci acolo?

— Pictez.

— Ce pictezi?

Copilul ședea cu albumul dinainte, încovoiat ca un arhitect pe planșă; mânuia culorile cu o seriozitate profesionistă.

Doctorul se apropie și văzu o mâzgălitură, un cerc, căruia copilul se silea să-i pună ochi, gură, nas și musteți.

— Pe cine îl pictezi?

— Nu-l recunoști? mormăi Baby supărat. Uită-te la musteața pe gură și la părul în sus.

— E cu părul în sus? Nu se vede. Te pomenești că e Ghiță gardistul.

— Ghiță gardistul? răspunse disprețuitor copilul cu simțul prematur al situațiilor sociale.

— Atunci, cine?

— Tu nu-l iubești pe nenea Mihai.

— E nenea Mihai? Bun, dar de unde scoți că nu-l iubesc?

— Pentru că așa.

— Să nu-mi răspunzi niciodată „pentru că așa”. Spune pentru ce?

Copilul șovăi puțin, ocupat de altfel să pună urechi cercului desenat.

— Ai auzit ce ți-am spus? Nu uita să răspunzi când ești întrebat.

— Tu nu-l săruți niciodată.

Doctorul sări nedumerit.

— Cum asta?

— El mă sărută pentru că mă iubește.

— Pe copii toată lumea îi sărută.

— Onkel Titus nu.

— N-are a face. Dar de unde ai scos că eu trebuie să-l sărut pe nenea Mihai al tău?

— Dacă îl sărută și mami.

Doctorul primi lovitura neclintit. Până acolo ajunseseră?

Lucrurile luaseră o întorsătură primejdioasă; era cotitura cea mai gravă; știa însă că n-o poate înlătura cu nimic; se încredea în perspicacitatea lui. Răspunse liniștit:

— Ce tot bâigui?

— Ba nu bâigui.

— Ți s-a părut.

— Nu mi s-a părut; eu mă jucam în sufragerie și ușa de la birou era deschisă.

Doctorul simți nevoia de a-și schimba tactica.

— Ei, dacă spui tu că ai văzut, atunci așa e.

— Așa e…

— Și mami ce-a făcut?

— Nimic. Mama îl iubește ca și mine, nu ca tine ori ca Onkel Titus, care spune să nu mai vină la masă…

Doctorul mormăi:

— Am să-l sărut și eu ca să fac ca voi. Luă apoi o atitudine de nepăsare; crezu că-i mai bine așa. Se mai primbla grăbit prin birou; răsfoi albumul lui Baby. Admiră barbișonul lui Maiorescu, monoclul lui Carp. Își luă apoi copilașul în brațe.

— Bine, Baby, dar trebuie să o știm numai noi… Poți tu ține un secret?

— Pot.

— Și nu mai spui atunci nimănui.

—Nici lui Fräulein?

—Nici. Te pomenești că vrea să-l sărute și ea. Ți-ar plăcea?

—Nu. Fräulein e urâtă.

—Bine. Ne-am înțeles.

—Nici lui Kati?

—Nici. La nimeni, pricepi tu? Să știm numai noi; eu și cu tine… între bărbați. Acum să mergem la culcare.