Prin al vieții mare poate, mintea mea o rătăcesc,

Și de bunăvoie singur cu speranțe m-amăgesc,

Îmi creez năluci de aur, întâmplări nepomenite,

Urmărindu-le sub farmec, cu privirile uimite.

Poezie! Tu atuncea, și când umblu, și când stau,

Îmi pui aripile-albastre ce avânturile-mi dau;

Nu e stavilă pe care să n-o trec prin cugetare

Și-ntâmplările-așteptate le aștept fără-ncetare!

Aci dau de o comoară ce se află-n al meu drum

Și mă-mbăt de bogăție cum te-mbeți de un parfum.

Aci văd că tot poporul mă ridică la mărire,

Fermecat de-o vorbă numai, de-o mișcare, de-o privire,

Aci sutele de veacuri ce-au să nască vin pe rând

Cu minuni strălucitoare ca să umple al meu gând.

Aci-n fruntea unei oaste vitejești mă văd deodată,

Coifurile scânteiază, tobele încep să bată...

Aci statele din lume vânturându-le, în mine

Simt din nou tumultul vieții și renasc dintre ruine.

Aci singur și de lume izolat, adâncul cer

Îmi deschide poarta sacră a obștescului mister

Și cu gândul ce sclipește la lumina poeziei

Văd în stelele de aur alfabetul veciniciei! 

Aripi! printre câte visuri poleite mă purtați!

Câte raze pe-a mea frunte puneți dacă vă mișcați!

De cât soare acest suflet nu mi-l umpleți? Ce splendoare

De albastru și de roșu nu-ntrevăd mângâietoare!

Câte perle de-armonie se deșiră-n jurul meu

Când prin inimă mă faceți să vorbesc cu Dumnezeu! 

Aripi! Voi sunteți misterul ce mulțimea nu pricepe,

Focul sacru ce sub tâmple lumile și le concepe,

Șoaptele ce se preschimbă într-un cântec nesfârșit,

Dus de-a îngerilor voce pân' la cer nemărginit!