Nimic, nici chiar speranța în suflet nu mai cântă

Când mut e viitorul și aripa ți-e frântă...

Departe lași în urmă al visurilor rai...

Și lacrima, chiar dânsa, când pică pe hârtie,

E rece ca înghețul din inima pustie 

    De florile din mai! 

Nimic, nici chiar speranța în ochi nu licărește

Când ziua după ziuă bolnavă se târăște...

Și poate ca să fie de aur cerul plin,

Și poate s-aibă stele albastra adâncime,

Verdeață nouă, câmpul, pădurea, -ntunecime 

    Și râul alb, — suspin! 

Nimic, nici chiar speranța în groapă după tine

Atunci nu mai voiește să vie, — și nu vine!...

Și poate ca să fie orice după mormânt

Dreptate omenească făcută unui nume,

O viață viitoare, și-n tainica ei lume 

    Noi aripi, — nou avânt!