Precum în largul mării corabia s-oprește

Când vântul nu mai suflă și pânza pe catart

Atârnă nenstrunată sub luna ce-i zâmbește

Cu razele ce-asupră-i zadarnic se împart; 

Precum vioara tace când coarda se destinde

Ș-abia auzi în suflet cântând ca printr-un vis

Răsunete suave, voioase sau murinde,

Ce trec prin amintire c-un farmec nedescris; 

Așa-n restriștea vieții, poetul, și el tace,

Cu inima rănită în pieptul sângerat,

Nimica nu-l mai mișcă, nimica nu-i mai place

Și-l află-orice simțire cu sufletu-nghețat. 

Ca el e și matrozul corabiei oprite...

Avântul și-l legase de-al vasului înot,

Iar apa oglindește priviri nensuflețite,

Și mută se întinde oglindă pestetot. 

Sunt triste, oh! sunt triste momentele acele,

Căci inima rănită a bietului poet

Adoarme ca și marea sub cerul plin de stele

Și nu mai cântă-ntr-însul speranță, nici regret. 

Precum însă deodată la-ntâia adiere

Corabia tresare pe-al undei sân amar

Și pânzele se umflă ș-o-mpinge cu putere,

Jucând-o în buiestru ca falnic armăsar; 

Tot astfel inspirarea deodată se ridică,

Și aripi nevăzute îl schimbă-n semizeu,

Se-ntinde pe hârtie a versului panglică,

Iar sufletul în urmă își lasă corpul greu. 

Lirismul și satira se joacă pe-a lui frunte

Ca fulgere desprinse din foc dumnezeiesc,

Nou Moise, el se urcă atunci pe vârf de munte

Și alte legi sădește în sufletu-omenesc. 

Deși în urmă-i urlă a urei aiurare,

Zâmbind, când să-l sfâșie cei răi se învrăjbesc,

Așa de sus țintește ș-atâta e de mare,

Încât cuprinde totul: ceresc și pământesc! 

El vede armonia din lumile eterne,

Pricepe nesfârșitul ș-al totului mister; 

Materia în față-i se fierbe și se cerne,

Urmează în adâncuri cometele ce pier; 

Știința grănițată o calcă în picioare...

Atomele iau viață, le simte cum trăiesc...

Le-aude bucuria sau lunga lor plânsoare

În vecinica mișcare pe care-o-ndeplinesc; 

Coboară printre oameni și știe să mângâie,

Și cântecu-i se varsă ca râuri de isop,

El curăță și spală de-a patimilor râie...

Insultele nu-l pleacă, să râure potop; 

Căiește pe poporul ce merge la pieire,

Tiranu-ncremenește sub biciul lui de foc,

Dar vai! el care merge de-a drept la nemurire,

Adesea n-are-n viață nici pâine, nici noroc.