Se-nnorează ceru-albastru,

Nici o floare, nici un astru,

Căci și cer ca și pământ

Pus-au vara în mormânt. 

Toate frunzele-adorate

Zboară-n vânt amestecate...

Corbi și ciori-nnegresc pe sus...

Rândunelele s-au dus. 

Fulguiește de ninsoare

În pustiile ogoare,

Urlă crivățu-n copaci...

Vai de oamenii săraci. 

De la munte pân' la baltă

Numai crivăț ce te saltă;

Numai cer posomorât

Peste câmpul mohorât. 

Bătătura e pustie

De belșug și veselie,

Și de-al verii cântec viu

Orice suflet e pustiu. 

Sus la stânele din munte

Pe zăpadă își fac punte

Lupi prădalnici și mișei...

Vai de turmele de miei. 

Pestetot numai zăpadă,

Ce s-adună în grămadă

Sau se-mparte-n fel de flori

Sub ai vântului fiori. 

Prin pădurea troienită

Nu e cracă nenflorită,

Dar în loc de ghiocei

Pretutindeni e polei. 

De prin coșuri iese fumul

Ce mereu își trage drumul

Sub al iernii cer senin...

Vai de cei fără cămin. 

Prin orașe umblă-n sănii

Fel de feluri de jigănii 

Ce-năuntru nici nu-ncap

De samur și de sângeap. 

Tot prin falnice locașe

Își duc frunțile trufașe,

Dar de nas, de nu le-ajungi,

Sub mănuși au gheare lungi. 

Viscol, crivăț nu-i atinge,

Soba-n veci nu li se stinge...

Sunt boieri sau boieriți...

Vai de oamenii cinstiți.