Voi, care vă veți naște de-aci-într-un veac sau doi,

Voind s-aveți știință de cine-am fost și noi,

Luând spre deslușire istoria, — îndată

Simțirea noastră-ntreagă, de fală îmbătată,

Striga-va: „Ca străbunii să fim de glorioși,

Pe când am fost cu toții mișei sau ticăloși." 

Mai mult decât minciuna nimica nu răpune...

E aspru adevărul, dar trebuie a-l spune

Da, țara noastră toată, din cap pân' la sfârșit

În zilele de astăzi e stârvul otrăvit,

Din care sântu soare cu flacăra-i suavă

Nu poate să mai scoată nimic decât otravă. 

Și mișuie asupra-i un șir de viermi grețoși

Ce-l sug până la oase sătui dar lipicioși,

Blestem care desigur își are începutul,

Își are și prezentul, își are și trecutul,

Pe când sfârșitul, — zilnic chemat și nesosit,

Se pierde printre veacuri, rămâne neghicit. 

Dar cum? Din timpul nostru nimic nu va rămâne

Ca moaște respectate a zilelor bătrâne?

Ce? Zidurile Plevnei de sine au căzut

Și moartă ne-a fost țara soldați când am avut?

Ce? Poate să existe mai mare bărbăție

Decât să-ți dai sfârșitul pe câmp de bătălie? 

Ei! Da. Prin vânt, pe zloată, flămânzi și dezbrăcați,

Martirii ce avurăm rămân necontestați...

Zburară, se luptară, muriră; foarte bine

E drept că au fost ieftini cu sângele din vine,

E drept că fiecare a fost un semizeu,

Dar pentru ce, și cine, nu știu nici ei, nici eu. 

Urmași, oricât de mare veți crede-a noastră fală,

Feriți-vă de-a trece sub poarta triumfală

Prin care-această țară de-un veac a defilat,

Căci dacă avem astăzi și rege și regat,

Putem de azi pe mâine s-avem și-mpărăție,

Dar fără libertate și fără Românie.