Privire-adâncă. Searbăd. Ca cioc de vultur, nasul;

Sprâncene arcuite și trase cu compasul;

O frunte largă; buze ca veșteji trandafiri;

Pe ochi perdea de gene din pleoapele subțiri

Ce lasă să străbată cum stau întredeschise

O lume de concepții ș-o lume de abise. 

De lebădă-i e gâtul; de marmură-al său piept,

Aci, de pe-o terasă, îl vezi semeț și drept

Privind albastrul Tibru, panglică lucitoare,

Pierdut cu mintea-n visuri, scăldat cu fruntea-n soare;

Aci, molatec, leneș, apleacă, feminin,

Grumazul său de fildeș pe toga sa de in. 

Neron!... Palatul, noaptea, răsună de orgie

Precum răsună, ziua, orașul de urgie...

Banchete, flori, Falerno și cântece de-amor

Ciocnindu-se, adesea, cu țipete ce mor,

Pornesc, peste tot locul, un haos fără nume —

Dar haosu-nsemnează o epocă, ș-o lume. 

    Neron!... 

     E Roma-n flăcări, în lacrimi și-n măcel, 

Căci Cezarul o știe mai rea și decât el;

E vinu-n cupe de-aur și sângele pe scară;

Desfrâu de vin-năuntru, desfrâu de sânge-afară...

Dar astfel precum este: bizar și criminal,

Neron e încercarea de-a fi original.