Zoe — fată mai brunetă — la fereastră alergase...

Ea, pesemne, c-auzise sunetul de clopoței,

Căci o sanie în curte pe zăpadă-alunecase,

Și intrară în odaie câțiva tineri derbedei

Erau patru — între care, un vlăjgan scăpat de școală,

Care încă nu-nsemnase pe a vieții sale coală

Cu condeiul voluptății vorba magică „Amor".

Mai frumos ca sfântul Gheorghe, își da aere viteje...

Ele — repede ghicindu-l, se-ncercau să-l prindă-n mreje,

El, roșind ca o cireașă, se făcea-ntreprinzător,

Și cu vinul ce băuse, ca turtit să fie bine,

Și cu ochii mari și negri ce cătau în ochii lui,

Îi părea cum că odaia se-nvârtește, și, în fine,

Lesne poți să mergi la vale, dar cu greu la deal te sui.

Unul câte unul, dânșii, câte patru, dispărură

În odăile de-alături cufundate-n umbră sură,

Făr-a număra cadavrul ce-l avea fieștecare

Ca mecanic să palpite sub a buzei sărutare.

Câte patru, și sunt tineri! Câte patru, și din ei

Ce-și prostituie junețea la pierdutele femei,

Cangrenându-și corp și suflet cu o minte neînțeleaptă,

Se va naște viitorul, și posteritatea dreaptă.