Dar din trei, uitate-n jețuri, cea mai tânără-adormise,

Însă somnu-nseninase chipul veșted și-ncruntat,

Scuturând pe alba frunte umbra jalnicelor vise,

Când copilul dinăuntru ieși palid, dar bărbat...

O mândrie triumfală corona frumoasa-i față,

Și din ochii lui în cearcăn care veseli dau ocol, 

S-ar fi zis, de orișicine, preursirea că-l răsfață

Și că este dintre-aceia care-ajung la Capitol,

Că degrabă câștigat-a vreo victorie-nsemnată,

Că de groaza lui dușmanii au dosit-o ca mișei...

Nu! Victoria cea mare, bătălia câștigată

Nu este decât podoaba tinereții, dezbrăcată

Pe un corp ce i se dase pe-o monedă de cinci lei. 

Mai veni puțin la urmă un bătrân uitat de vreme,

Rămășița lui de zile ca să-și dea mai iute-n jaf

Pătrundea, voios și sprinten, fără s-aibă a se teme,

Căci izbânda bărbăției și-o găsise într-un praf.

Mai veni și o ființă cu privirile în ceață,

Ce intra, precum se intră în oricare cafenea,

Ca să-ți iei cu nepăsare lingurița de dulceață

Și să pleci trântind în tavă gologanii pentru ea. 

Mai veniră... — nesfârșită ar putea ca să ajungă

Lista celor care intră, lista celor care ies...

Primăvara, ziua crește, însă noaptea e tot lungă

Pentru carnea ce se vinde palpitând sub interes.

O! și cugetând că, poate, înjositele ființe,

Dacă n-ar fi fost în lipsa ticălosului metal,

Ar fi mame, coronate cu speranțe și credințe,

Iar nu frunze tăvălite într-al uliței canal.

O! și cugetând că, poate, dacă-ar fi avut în lume

Inimi pline de iubire să le țină loc de mume,

Sprijinul vreunui frate, care vine când îl chemi,

Sau mângâietoarea voce a prieteniei sfinte,

Cu povețile-nțelepte din risipa-i de cuvinte,

Spuneți-mi, e cu putință să te-oprești să nu blestemi?