Lună! fin e însă tortul de pe fusul tău de aur,

Și divin e sentimentul ce măriți cu valul roz,

Când zefirii cântă-n sistru, ori în flaut de rogoz

Cu magii de filomelă, și cu tremolo de graur. 

Toată zarea depărtării e un viu mărgăritar

Sub stelara radiere a zâmbirilor de Sfinge,

Dar, din vreme-n alta, strigă și se vaietă Syringe

În imensa dezolare de pe țărmul solitar. 

Căci voind a lui s-o aibă, nimfa blondă, oricât plâns-a,

Fu în trestie schimbată de nesațiul lui Pan,

Și a lui, fără speranță, a rămas din an în an,

Iar surorile, zadarnic, brațe albe-ntind spre dânsa.