Pustie și albă e camera moartă...

Și focul sub vatră se stinge scrumit... 

Poetul, alături, trăsnit stă de soartă,

Cu nici o scânteie în ochiu-adormit...

Iar geniu-i mare e-aproape un mit... 

    Și nici o scânteie în ochiu-adormit. 

Pustie și albă e-ntinsa câmpie...

Sub viscolu-albastru ea geme cumplit...

Sălbatică fiară, răstriștea-l sfâșie,

Și luna-l privește cu ochi-oțelit... 

E-n negura nopții un alb monolit... 

    Și luna-l privește cu ochi oțelit. 

Nămeții de umbră în juru-i s-adună...

Făptura de humă de mult a pierit

Dar fruntea, tot mândră, rămâne în lună 

Chiar alba odaie în noapte-a murit... — 

    Făptura de humă de mult a pierit. 

E moartă odaia, și mort e poetul... 

În zare, lupi groaznici s-aud, răgușit,

Cum latră, cum urlă, cum urcă, cu-ncetul,

Un tremol sinistru de vânt-năbușit...

Iar crivățul țipă... — dar el, ce-a greșit? 

    Un haos, urgia se face cu-ncetul. 

Urgia e mare și-n gându-i ș-afară,

Și luna e rece în el, și pe cer...

Și bezna lungește o strașnică gheară,

Și lumile umbrei chiar fruntea i-o cer... 

    Și luna e rece în el, și pe cer. 

Dar scrumul sub vatră, deodată, clipește...

Pe ziduri, aleargă albastre năluci...

O flacără vie pe coș izbucnește,

Se urcă, palpită, trosnește, vorbește... 

    „Arhanghel de aur, cu tine ce-aduci?" 

Și flacăra spune: „Aduc inspirarea...

Ascultă, și cântă, și tânăr refii... 

În slava-nvierii îneacă oftarea...

Avut și puternic emir, voi să fii." 

Și flacăra spune: „Aduc inspirarea

Și-n alba odaie aleargă vibrarea. 

Răstriștea zăpezii de-afară, dispare...

Deasupră-i e aur, și aur e-n zare, 

Și iată-l emirul orașului rar...

Palatele sale sunt albe fantasme,

S-ascund printre frunze cu poame din basme,

Privindu-se-n luciul pârâului clar. 

Bagdadul! Bagdadul! și el e emirul... 

Prin aer, petale de roze plutesc...

Mătasea-nflorită mărită cu firul

Nuanțe, ce-n umbră, încet, veștejesc... — 

Havuzele cântă... — voci limpezi șoptesc...

Bagdadul! Bagdadul! și el e emirul. 

Și el e emirul, și are-n tezaur,

Movile înalte de-argint și de aur,

Și jaruri de pietre cu flăcări de sori;

Hangiare-n tot locul, oțeluri cumplite 

În grajduri, cai repezi cu foc în copite,

Și-ochi împrejuru-i — ori spuză, ori flori. 

Bagdadul! cer galben și roz ce palpită,

Rai de-aripi de vise, și rai de grădini,

Argint de izvoare, și zare-aurită 

Bagdadul, poiana de roze și crini 

Djamii — minarete — și cer ce palpită. 

Și el e emirul, și toate le are...

E tânăr, e farmec, e trăsnet, e zeu,

Dar zilnic se simte furat de-o visare...

Spre Meka se duce cu gândul mereu,

Și-n fața dorinței — ce este — dispare 

Iar el e emirul, și toate le are. 

Spre Meka-l răpește credința — voința,

Cetatea preasfântă îl cheamă în ea,

Îi cere simțirea, îi cere ființa,

Îi vrea frumusețea — tot sufletu-i vrea 

Din tălpi până-n creștet îi cere ființa. 

Dar Meka e-n zarea de flacări — departe 

De ea o pustie imensă-l desparte, 

Și pradă pustiei câți oameni nu cad?

Pustia e-o mare aprinsă de soare,

Nici cântec de paseri, nici pomi, nici izvoare 

Și dulce e viața în rozul Bagdad. 

Și dulce e viața în săli de-alabastru,

Sub bolți lucitoare de-argint și de-azur,

În vie lumină tronând ca un astru,

Cu albele forme de silfi împrejur,

În ochi cu lumina din lotusu-albastru. 

Dar iată și ziua când robii și-armează... 

Cămile gătește, și negri-armăsari,

Convoiul se-nșiră — în zori scânteiază,

Pornește cu zgomot, — mulțimea-l urmează,

Spre porți năpustită cu mici și cu mari. 

Și el ce e-n frunte pe-o albă cămilă,

Jar viu de lumină sub roșu-oranisc,

S-oprește, o clipă, pe verdele pisc,

Privindu-și orașul în roza idilă... 

S-oprește, o clipă, pe verdele pisc...

Din ochiul său mare o lacrimă pică,

Pe când, de sub dealuri, al soarelui disc

În gloria-i de-aur încet se ridică... 

    Și lacrima, clară, lucește, și pică... 

Din apa fântânii pe care o știe

În urmă, mai cere, o dată, să bea... 

Curmalii-o-nfășoară c-o umbră-albăstrie...

Aceeași e apa spre care venea

Copil, să-și alinte blondețea în ea 

Și-ntreagă, fântâna, e tot cum o știe. 

E tot cum o știe, — dar, searbăd la față,

Sub magica-i umbră, un om se răsfață...

Mai slut e ca iadul, zdrențos, și pocit,

Hoit jalnic de bube, — de drum prăfuit,

Viclean la privire, și searbăd la față. 

De nume-l întreabă emirul, deodată,

Ș-acesta-i răspunde cu vocea ciudată

— La Meka, plecat-am a merge și eu.

— La Meka? La Meka?... — și vocea ciudată

— La Meka! La Meka! răsună mereu. 

Și pleacă drumețul pe-un drum ce cotește...

Pocit, șchiop și searbăd, abia se târește...

Și drumu-ocolește mai mult, tot mai mult,

Dar mica potecă sub pomi șerpuiește,

O tânără umbră de soare-l ferește,

Auzu-i se umple de-un vesel tumult,

Și drumu-ocolește mai mult — tot mai mult. 

Iar el, el emirul, de-asemenea pleacă 

Pustia l-așteaptă în largu-i s-o treacă...

Prin prafu-i se-nșiră cămile și cai,

Se mistuie-n soare Bagdadul, și piere,

Mai șters decât rozul de flori efemere,

Mai stins decât visul pierdutului rai. 

În largu-i pustia, să treacă-l așteaptă 

E dreaptă — tot dreaptă — dar zilele curg,

Și foc e în aer, în zori, și-n amurg 

Și el naintează, dar zilele curg. 

Nici urmă de ierburi, nici pomi, nici izvoare...

Și el naintează sub flăcări de soare...

În ochi o nălucă de sânge — în gât

Un chin fără margini de sete-arzătoare...

Nisip, și deasupra, cer roșu — ș-atât 

Și toți naintează sub flăcări de soare. 

Și tot fără margini pustia se-ntinde,

Și tot nu s-arată orașul preasfânt 

Nimic n-o sfârșește în zori când s-aprinde,

Și n-o-nviorează suflare de vânt 

Lucește, vibrează, și-ntruna se-ntinde. 

Abia, ici și colo, găsesc, câteodată,

Verdeața de oază cu dor așteptată...

Săgeată, aleargă cal alb și cal murg,

Cămilele-aleargă săgeată și ele,

La cântecul apei se fac ușurele...

Izvor sau citernă în clipă le scurg 

Dar chinul reîncepe, și zilele curg. 

Și tot nu s-arată năluca sublimă...

Și apa, în foale, descrește mereu...

Când calul, când omul, s-abate victimă,

Iar mersul se face din greu și mai greu...

Cu trei și cu patru, mor toți plini de zile,

Dragi tineri, cai ageri, și mândre cămile. 

Și tot nu s-arată cetatea de vise...

Merindele, zilnic, în trăiști se sfârșesc...

Prădalnice zboruri de paseri, sosesc...

S-aruncă pe leșuri cu ciocuri deschise,

Cămile, cai, oameni, cad, pier, se răresc...

Doar negrele paseri mereu se-nmulțesc

Și tot nu s-arată cetatea din vise. 

Cetatea din vise departe e încă,

Și vine și ziua cumplită când el,

Rămas din toți singur, sub cer de oțel,

Pe minte își simte o noapte adâncă... 

Când setea, când foamea, — grozave la fel,

Pe piept, ori pe pântec, îi pun câte-o stâncă,

Prin aeru-n flăcări, sub cerul de-oțel. 

Pierduți sunt toți robii, cu cai, cu cămile...

Sub aeru-n flăcări, zac roșii movile... 

Nainte — în lături — napoi — pestetot,

Oribil palpită aceeași culoare...

E-aprins chiar pământul hrănit cu dogoare,

Iar ochii se uită zadarnic, cât pot 

Tot roșu de sânge zăresc pestetot

Sub aeru-n flăcări al lungilor zile. 

Și foamea se face mai mare — mai mare,

Și, zilnic, tot cerul s-aprinde mai tare...

Bat tâmplele... — ochii sunt demoni cumpliți...

Cutremur e setea, ș-a foamei simțire

E șarpe, ducându-și a ei zvârcolire

În pântec, în sânge, în nervii-ndârjiți... 

Bat tâmplele... — ochii sunt demoni cumpliți. 

Abia mai pășește cămila ce-l poartă...

Speranța, chiar dânsa, e-n sufletu-i moartă... 

Dar iată... — părere să fie, sau, ea?...

În zarea de flăcări, în zarea de sânge,

Lucește... Emirul puterea și-o strânge... 

Chiar porțile albe le poate vedea...

E Meka! E Meka! ș-aleargă spre ea. 

Spre albele ziduri, aleargă — aleargă,

Și albele ziduri, lucesc — strălucesc, 

Dar Meka începe și dânsa să meargă

Cu pasuri ce-n fundul de zări o răpesc,

Și albele ziduri, lucesc, — strălucesc! 

Ca gândul aleargă spre alba nălucă,

Spre poamele de-aur din visu-i ceresc...

Cămila, cât poate, grăbește să-l ducă...

Dar visu-i, nu este un vis omenesc 

Și poamele de-aur lucesc — strălucesc 

Iar alba cetate rămâne nălucă. 

Rămâne nălucă, dar tot o zărește

Cu porți de topaze, cu turnuri de-argint,

Și tot către ele s-ajungă zorește,

Cu toate că știe prea bine că-l mint

Și porți de topaze, și turnuri de-argint. 

Rămâne nălucă în zarea pustiei

Regina trufașă, regina magiei,

Frumoasa lui Meka — tot visul țintit,

Și vede pe-o iasmă că-i trece sub poartă... 

Pe când șovăiește cămila ce-l poartă...

Și-n Meka străbate drumețul pocit,

Plecat șchiop și searbăd pe drumul cotit 

Pe când șovăiește cămila ce-l poartă... 

Și moare emirul sub jarul pustiei 

Și focu-n odaie se stinge și el,

Iar lupii tot urlă pe-ntinsul câmpiei,

Și frigul se face un brici de oțel...

Dar luna cea rece, ș-acea dușmănie

De lupi care urlă, — ș-acea sărăcie

Ce-alunecă zilnic spre ultima treaptă,

Sunt toate pustia din calea cea dreaptă,

Ș-acea izolare, ș-acea dezolare,

Sunt Meka cerească, sunt Meka cea mare... 

    Murit-a emirul sub jarul pustiei.